Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the month “Ianuarie, 2013”

Unde poate ajunge “Purito” – partea a ll-a

În urmă cu trei săptămâni, am făcut o trecere în revistă a echipelor de World Tour care au o şansă să semneze cu Joaquim Rodriguez, în cazul în care apelul înainte de Katusha la Tribunalul pentru Arbitraj Sportiv nu ar avea succes. Între timp, s-au întâmplat două lucruri: TAS a stabilit un termen pentru judecarea apelului (8 februarie), iar rutierul spaniol a venit cu o declaraţie interesantă privind viitoarea sa destinaţie, evident, dacă formaţia rusă nu va fi reprimită în primul eşalon.

“Echipa cu care sunt foarte aproape să semnez nu a fost menţionată de nimeni. Contractul acesta va fi pe termen lung, urmând să fie, cel mai probabil, ultimul din cariera mea”, a spus “Purito” pentru Biciciclismo. Ce se înţelege din asta? Că aproape jumătate din echipele aflate în World Tour l-ar putea transfera, cel puţin teoretic, pe câştigătorul ierarhiei mondiale, RadioShack Leopard Trek, Lampre-Merida, Team Saxo-Tinkoff sau Argos-Shimano fiind doar câteva dintre numele importante ce au atât locuri în lot, cât şi resursele financiare necesare. În plus, e deja clar că Joaquim Rodriguez nu va veni cu toţi compatrioţii săi de la Katusha, atât din cauza locurilor limitate, cât şi a faptului că unii dintre aceştia şi-au manifestat intenţia de a rămâne la gruparea din Rusia (în cazul în care “Purito” ar pleca, Daniel Moreno ar deveni unul dintre liderii Katushei).

Totuşi, declaraţia catalanului este ambiguă şi lasă loc de multe interpretări, iar una dintre acestea vizează un posibil transfer al său la o echipă Pro Continentală, eşalon de unde răsar două nume: Cofidis şi IAM Cycling Team, două formaţii care şi-au propus ca în 2014 să ajungă în World Tour. Fiind o echipă franceză, Cofidis îi oferă lui Joaquim Rodriguez posibilitatea de a concura în Flèche Wallonne, Liège–Bastogne–Liège, Criteriul Dauphiné, Turul Franţei, dar şi Vuelta, deoarece Cofidis e şi unul dintre sponsorii Turului Spaniei, cursă în care Amaury Sport Organisation este acţionar majoritar.

În ceea ce o priveşte pe IAM, aceasta are mulţi bani şi un patron dornic ca formaţia pe care o susţine să se afirme pe scena internaţională. Odată cu venirea spaniolului, gruparea elveţiană ar căpăta o vizibilitate imensă, iar dacă la această mutare se va adăuga cea a lui Fabian Cancellara (despre care se vorbeşte că va semna în toamnă), atunci licenţa World Tour va fi ca şi asigurată pentru anul viitor.

Aşadar, multe calcule şi speculaţii, la fel de multe variante, toate acestea pentru o singură întrebare: unde va ajunge “Purito”? Răspunsul, în aproximativ două săptămâni.

John Degenkolb: “Voi lupta pentru un Monument”

Unul dintre cele mai bune produse ale ciclismului german în ultimii ani, John Degenkolb are un program încărcat în 2013, dar şi obiective pe măsură. În prima jumătate a anului, rutierul echipei Argos-Shimano se va axa pe cursele de o zi, urmând ca în a doua parte a sezonului să îşi îndrepte atenţia către Marile Tururi, acolo unde ţinteşte câteva victorii de etapă.

Între două antrenamente în Spania, Degenkolb a avut amabilitatea de a-mi acorda un interviu, în care a vorbit despre rezultatele obţinute anul trecut, planurile pentru 2013 şi adversarii săi din clasicele pe pavate, unde speră să fie unul dintre actorii principali.

– John, sezonul precedent ţi-a depăşit aşteptările pe care le-ai avut la început?

Da, nu doar eu, dar nimeni din echipă nu se aştepta la un asemenea an şi la cinci victorii de etapă în Turul Spaniei. A fost ceva cu adevărat extraordinar să obţinem atât de multe succese şi nu putem să fim decât mulţumiţi.

– Ai ceva regrete după clasicele de primăvară? Simţi că puteai obţine mai mult?

Sunt tânăr şi mă pot considera mulţumit cu rezultatele din 2012, dar e evident că îmi doresc clasări mai bune, mai ales în “Monumente”. Anul trecut am terminat pe cinci Milano-San Remo, iar acum îmi doresc să fac parte din nou din grupul rutierilor care vor lupta pentru un loc fruntaş, şi de ce nu, o victorie.

– Unde ai spune că ai înregistrat cele mai importante îmbunătăţiri în 2012?

Sunt mai încrezător acum în forţele mele, în special în cursele lungi. Sunt mult mai matur, am experienţă, dar şi o condiţie fizică la un cu totul alt nivel decât în trecut.

– Cum au decurs antrenamentele din această iarnă?

Pauza luată la finalul sezonului mi-a prins de minune. Apoi, în decembrie, am avut un cantonament de două săptămâni, urmat de acesta, tot în Spania, care este mai lung cu o săptămână. Am stat mult departe de casă, dar simt că preţul plătit va merita. După atâtea săptămâni de pregătire, aştept cu nerăbdare startul stagiunii.

– Care va fi programul tău în prima parte a anului?

Voi începe cu Turul Qatarului, urmat de Turul Omanului, după care mă voi întoarce în Europa. Aici voi lua startul în Omloop Het Nieuwsblad, Tirreno-Adriatico, Milano-San Remo, E3 Prijs Harelbeke, Gent-Wevelgem, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix. Clasicele vor ocupa un loc important în agenda mea lunile acestea.

– Te gândeşti şi la Amstel Gold Race, în condiţiile în care va avea un finiş identic cu cel de la Campionatele Mondiale, acolo unde ai terminat pe locul patru?

Încă nu m-am decis asupra acestui lucru, dar voi lua o hotărâre după Paris-Roubaix. O eventuală participare în Amstel Gold Race depinde de mai mulţi factori, între care şi condiţia mea fizică după clasicele pe pavate. Oricum, rămâne un obiectiv de viitor, mai ales că, din câte am înţeles, finişul acesta va fi folosit în următorii cinci ani.

– Ai participat la ultimele două ediţii ale Turului Flandrei, aşadar, ai concurat atât pe vechiul, cât şi pe noul traseu. Cum ţi se pare acesta din urmă?

Este o diferenţă majoră faţă de precedentul traseu, deoarece atunci ştiai la ce să te aştepţi. Acum nu mai e cazul şi trebuie să îţi păstrezi energia până la final, în caz contrar existând riscul să cedezi fizic chiar înainte de ultima trecere peste Oude Kwaremont şi Paterberg, care este o combinaţie teribilă. Per total, pot spune că traseul acesta e mult mai dificil şi solicitant.

– În afară de Tom Boonen şi Fabian Cancellara, la cine te aştepţi să mai aibă un rol important în clasicele pe pavate?

Filippo Pozzato şi Peter Sagan sunt alţi doi rutieri importanţi, dar nu trebuie să trecem cu vederea toată echipa pe care o are Omega Pharma-Quick Step, una extrem de puternică în astfel de curse. De asemenea, şi RadioShack e foarte tare; să nu uităm că anul trecut, după accidentarea lui Cancellara, a avut trei ciclişti în primul grup care a ajuns la final în Turul Flandrei.

– Ştiu că anul acesta vei merge în Turul Franţei şi Turul Spaniei. Ce părere ai despre traseele celor două curse?

Sunt foarte dificile, dar asta nu mă sperie. Turul Franţei porneşte din Corsica, iar prima etapă, din câte am înţeles, e mai mult sau mai puţin pentru sprinteri. Părerea mea este că Argos-Shimano va avea atunci o şansă imensă de a obţine tricoul galben. Mi-ar plăcea să bifez o victorie în Le Tour. În ceea ce priveşte Vuelta, aceasta va fi foarte grea, cu mai multe finişuri în căţărare decât în 2012. Sunt câteva etape care mi se potrivesc şi sunt motivat să obţin alte succese şi acum, mai ales că sezonul trecut m-am simţit de minune acolo.

– Mai sunt opt luni până la Campionatele Mondiale, te gândeşti să participi în cursa pe şosea de la Florenţa?

Nu am văzut traseul, dar am auzit că este foarte greu, cu o căţărare în lungime de 4-5 kilometri. Voi lua mai târziu o decizie, în funcţie de cum mă voi simţi. Dacă voi fi proaspăt, atunci voi merge; în caz contrar, o să mă opresc, deoarece nu are rost să ocup degeaba un loc în echipa Germaniei. În cazul în care voi participa, vreau să lupt pentru o medalie sau să îmi ajut colegii, nu doar să fac act de prezenţă.

Pe scurt

RCS Sport a prezentat traseul cursei Tirreno-Adriatico, programată să se desfăşoare între 6 şi 12 martie. La fel ca în anii anteriori, prima etapă va consta într-un contratimp pe echipe, în timp ce ultima zi va fi rezervată unui contratimp individual, la San Benedetto del Tronto. Aşa cum s-a întâmplat şi în 2012, “Cursa celor Două Mări” va avea un finiş la altitudine, pe Prati di Tivo (14,5 kilometri lungime, pantă medie 7%). Deţinătorul trofeului este Vincenzo Nibali, care a anunţat că Tirreno-Adriatico va fi primul său obiectiv în acest sezon.

Daniel Diaz a câştigat cea de-a şaptea ediţie a Turului San Luis, cu un avans de 33 de secunde în faţa lui Tejay van Garderen, al doilea clasat. Performanţa argentinianului este cu atât mai impresionantă, cu cât printre învinşii săi s-au mai aflat Alberto Contador, Jurgen Van Den Broeck şi Vincenzo Nibali. În vârstă de 23 de ani, Diaz este unul dintre cei mai talentaţi rutieri sud-americani ai momentului şi are şanse foarte mari ca în toamna lui 2013 să se transfere în Europa, mai multe echipe arătându-se deja interesate de fostul stagiar al lui Footon-Servetto.

Prima cursă a sezonului pe Bătrânul Continent, Grand Prix La Marseillaise, a fost câştigată de Justin Jules, ciclistul formaţiei La Pomme Marseille. În vârstă de 26 de ani, francezul i-a învins la sprint pe compatrioţii săi, Samuel Dumoulin şi Thomas Damuseau, trecându-şi în palmares cel mai mare succes al carierei. Pe final, cu doar un kilometru şi jumătate înainte de sosire, o motocicletă a poliţiei a produs o căzătură în pluton, incident în care au fost implicaţi, printre alţii, Johnny Hoogerland, Lars Ytting Bak, Julien Simon şi Rémi Cusin.

Tom-Jelte Slagter este primul lider al clasamentului World Tour, după succesul obţinut în Turul Down Under, acolo unde a câştigat şi o etapă. În vârstă de numai 23 de ani, olandezul e urmat pe podium de ibericul Javier Moreno şi de britanicul Geraint Thomas. La echipe, Blanco este prima, înaintea lui Euskaltel, în timp ce ierarhia pe naţiuni e condusă de Spania. Următoarea cursă din calendarul mondial va fi Paris-Nisa, la începutul lunii martie.

Luni vor începe audierile în procesul “Operaţiunea Puerto”, la aproape şapte ani de la izbucnirea celebrului scandal de dopaj care a dus la suspendarea unor ciclişti ca Jan Ullrich, Ivan Basso, Michele Scarponi sau Jörg Jaksche. Unul dintre martorii-cheie ai acuzării va fi spaniolul Jesus Manzano, fostul rutier al lui Kelme, care a spus în trecut că printre clienţii celebrului doctor Eufemiano Fuentes nu s-au numărat doar ciclişti, ci şi cunoscuţi fotbalişti din Primera Division.

Concluzii după Turul Down Under

mai aduceţi aminte de etapa a cincea a Turului Italiei din 2011? Atunci, un tânăr rutier al lui Rabobank a căzut cu aproximativ 15 kilometri înainte de final, suferind răni multiple, inclusiv o fractură de mandibulă. La aproape doi ani de la acel incident, ciclistul olandez a obţinut primul triumf al carierei într-o cursă pe etape: este vorba despre Tom-Jelte Slagter, care s-a impus în Turul Down Under, deşi la startul competiţiei nu era nici măcar pe lista favoriţilor. Foarte puternic pe căţărările scurte, ciclistul în vârstă de 23 de ani a impresionat prin evoluţia sa şi le-a arătat conducătorilor echipei Blanco că victoriile pot veni de unde nici nu se aşteaptă. Şi aceasta, deoarece despre Slagter nu s-a vorbit niciodată aşa cum s-a vorbit despre Robert Gesink sau Steven Kruijswijk, rutieri creditaţi de ani buni cu şanse la câştigarea unui Mare Tur, dar care au dezamăgit aproape de fiecare dată.

Succesul lui Tom-Jelte Slagter s-ar putea să o ajute pe Blanco să îşi găsească mai repede decât se aşteaptă un sponsor principal. Echipa batavă, compătimită de mulţi după retragerea lui Rabobank, evoluează fără presiune acum, oricât de ciudat ar suna, iar asta le permite rutierilor săi să obţină rezultate importante. În plus, dată fiind situaţia în care se află echipa şi foamea de succese pe care o are, mai mulţi ciclişti vor avea şansa lor în cursele importante, unde Blanco va încerca să scoată maximum din fiecare situaţie.

André Greipel a continuat să scrie istorie în Turul Down Under, ajungând la 14 victorii de etapă, dar mai impresionant decât acest număr este “trenuleţul” avut la dispoziţie, mult peste al celorlalţi sprinteri. Ajuns la 30 de ani, germanul nu a stagnat, ci a continuat să crească de la sezon la sezon, devenind unul dintre primii trei sprinteri ai plutonului. 2013 anunţă o nouă luptă fabuloasă între el şi Mark Cavendish în Turul Franţei, iar avantajat momentan este ciclistul echipei Lotto-Belisol, care se bazează pe un “trenuleţ” omogen, în timp ce rivalul său încă mai caută variante şi nu ştie dacă “lansatorul” său în Marea Buclă se va numi Matteo Trentin, Tom Boonen sau Gert Steegmans.

Anul trecut, Geraint Thomas a spus că vrea să calce pe urmele lui Bradley Wiggins şi să câştige într-o bună zi Turul Franţei. Mulţi au zâmbit la această declaraţie, însă britanicul are potenţialul de a deveni un pretendent la victorie într-un Mare Tur. Până atunci, Thomas probabil că va începe cu câteva clasice (unde va fi unul dintre liderii lui Sky) şi curse scurte pe etape, perfecte pentru a-şi dezvolta potenţialul. Apoi, peste trei sau patru ani, nu ar trebui să mire pe nimeni dacă galezul se va alinia la startul Marii Bucle ca unul dintre principalii favoriţi la tricoul galben.

Andy Schleck nu se regăseşte, Turul Down Under consemnând încă un abandon al luxemburghezului. Fără să iasă în evidenţă pe parcursul cursei, acesta s-a retras în ultima etapă, după o problemă mecanică, iar din această cauză nu a mai fost prezent pe podium, acolo unde RadioShack Leopard Trek a primit premiul pentru cea mai bună echipă. Recent, Schleck a declarat că sunt şanse mari să nu mai revină niciodată la nivelul din 2011, iar la cum merg lucrurile, viitorul nu arată deloc bine pentru el. Ultima cursă încheiată de câştigătorul Turului Franţei din 2010 a fost Liège–Bastogne–Liège 2012.

Se anunţă un Giro 2013 pe cinste

Între 1997 şi 2007, Turul Italiei a fost câştigat numai de reprezentanţi ai gazdelor, lucru care le-a convenit de minune organizatorilor, dar numai în primă fază, până când şi-au dat seama că au început să piardă din vizibilitate la nivel internaţional. Nu a fost singurul factor care a contribuit la asta, roluri majore având atât traseul ce oferea şi zece etape pentru sprinteri, dar şi Lance Armstrong, care s-a concentrat strict pe Turul Franţei, o strategie ce a fost urmată apoi de din ce în ce mai mulţi rutieri.

Lucrurile s-au schimbat acum câţiva ani, odată cu venirea lui Angelo Zomegnan la conducerea cursei şi victoria obţinută de Alberto Contador. De atunci, Giro a primit o recunoaştere mai mare şi a ajuns un concurent serios pentru Le Tour. Chiar dacă Zomegnan a fost schimbat cu Michele Acquarone, drumul început de fostul director a fost păstrat, iar Corsa Rosa a oferit de la an la an un traseu spectaculos, cu multe ascensiuni legendare şi finişuri la altitudine. Drept dovadă, prezenţa cicliştilor importanţi din afara Peninsulei a crescut, iar odată cu ei, şi prestigiul Turului Italiei.

Anul acesta, la startul cursei se va afla şi câştigătorul Turului Franţei, Bradley Wiggins, lucru care s-a întâmplat extrem de rar în ultimele două decenii. În afară de britanic, şi-au mai anunţat intenţia de a concura acolo mulţi oameni care în mod normal ar fi fost văzuţi în Le Tour, dar au fost atraşi atât de profilul cursei, cât şi de legenda Turului Italiei. Dacă la acestea se adaugă cele şase sosiri în căţărare şi etapa care va oferi un preview al Mondialelor de la Florenţa, ediţia din 2013 are toate şansele să devină una memorabilă.

Cine şi-a anunţat prezenţa în Il Giro

Rutieri de general/căţărători: Darwin Atapuma, Ivan Basso, Carlos Betancur, Eros Capecchi, Esteban Chaves, Juan Jose Cobo, Fabio Duarte, Stefano Garzelli, Robert Gesink, Sergio Henao, Ryder Hesjedal, Wilco Kelderman, Roman Kreuziger, Steven Kruijswijk, Vincenzo Nibali,  Franco Pellizotti, Domenico Pozzovivo, Jose Rujano, Samuel Sanchez, Michele Scarponi, Bradley Wiggins.

Sprinteri: Daniele Bennati, Mark Cavendish, Francesco Chicchi, Arnaud Démare, Matthews Goss, André Greipel, Marcel Kittel, Sacha Modolo, Alessandro Petacchi, Elia Viviani.

Ciclişti de contratimp: Fabian Cancellara, Thomas Dekker, Luke Durbridge, Fredrik Kessiakoff, Taylor Phinney.

Un nume pentru Turul Flandrei

Sezonul a început de câteva zile şi poate este prea devreme pentru a trage concluzii, deoarece unii rutieri şi-au intrat prea repede în formă, în timp ce alţii urmăresc ca asta să se întâmple peste câteva luni, însă ceea ce a arătat Geraint Thomas în etapa secundă din Turul Down Under a fost cu adevărat incredibil. Britanicul, campion olimpic la pursuit, a lansat un atac în stil de mare campion pe Corkscrew Hill (3 kilometri lungime, pantă maximă 17%), şi chiar dacă a fost prins apoi, a sprintat extraordinar la final şi a obţinut prima victorie din ultimii trei ani într-o cursă pe şosea.

Dacă Thomas a arătat atât de bine în prima luna a sezonului, nu vreau să mă gândesc cum va fi când va veni vremea clasicelor pe pavate. Sky a neglijat cursele de o zi în trecut, dar asta se pare că nu se va mai întâmpla în 2013, lucru confirmat şi de declaraţia lui Rod Ellingworth, antrenorul echipei britanice, care a spus că rutierii pentru Turul Flandrei şi Paris-Roubaix nu vor concura în Paris-Nisa şi Tirreno-Adriatico, urmând să meargă într-un cantonament special, acolo unde vor pregăti cele două “Monumente”.

Mult timp, atunci când se vorbea despre şansele lui Sky la o victorie în clasicele de primăvară, numele lui Edvald Boasson Hagen era adus în prim-plan, însă sunt toate şansele ca asta să nu se mai întâmple şi în 2013, deoarece Geraint Thomas pare să se afle la startul unui sezon care îi poate schimba cariera, transformându-l în unul dintre marii ciclişti de clasice ai generaţiei sale. Tocmai de aceea, dacă va ajunge în formă maximă pe 31 martie, Tom Boonen şi Fabian Cancellara trebuie să îşi facă griji.

Bob Jungels: “Sper să debutez în Paris-Roubaix”

Bob Jungels

Le Triptyque des Monts et Châteaux, Paris-Roubaix şi Flèche du Sud, toate la sub 23 de ani, sunt doar câteva dintre succesele care l-au adus pe Bob Jungels în atenţia mai multor echipe de World Tour la finalul stagiunii precedente. Până la urmă, după un sezon petrecut la Leopard-Trek Continental, luxemburghezul a semnat cu RadioShack Leopard Trek, urmând să concureze pentru formaţia de World Tour din ţara natală până la finalul lui 2014.

În prima parte a acestui sezon, ciclistul în vârstă de 20 de ani va avea un program încărcat şi variat, din care vor face parte atât curse pe etape, cât şi clasice. Debutul lui Jungels va fi consemnat în Turul Mediteranean, luna viitoare, punctul culminant urmând să fie atins în aprilie, odată cu clasicele pe pavate şi cele din Ardeni. Mai multe despre programul şi obiectivele rutierului luxemburghez, în interviul de mai jos, pe care l-am realizat cu ajutorul lui Tim Vanderjeugd, ofiţerul de presă al lui RadioShack Leopard Trek.

– Bob, un nou start pentru tine, de această dată ca profesionist. Cum a început anul pentru tine?

Într-adevăr, 2013 reprezintă un nou început şi o nouă experienţă pentru mine. Sunt foarte fericit să mă aflu într-o echipă extraordinară, aşa cum este RadioShack Leopard Trek, m-am integrat de minune aici şi sper să am parte de un start bun de sezon.

– Cum au fost antrenamentele din Spania? Te-au pregătit pentru provocările aflate înaintea ta?

Am avut câteva sesiuni de antrenamente bune acolo, am urmat un program specific pentru contratimp şi am adunat kilometri pe şosea, iar acum mă simt pregătit pentru Turul Mediteranean, prima mea cursă din acest an. Sunt unul dintre cei mai tineri ciclişti aflaţi în pluton, mă aşteaptă mari provocări, dar nu simt că aş fi sub presiune. O să iau lucrurile aşa cum vor veni şi voi încerca să acumulez cât mai multă experienţă, acesta fiind şi primul meu obiectiv.

– Cât de mult ai spune că te-a ajutat anul petrecut alături de Leopard-Trek Continental?

Leopard-Trek a fost cea mai bună experienţă de care am avut parte până acum în carieră, o echipă Continentală cu structură profesionistă. Tot ce aveau de făcut cicliştii era să se concentreze pe antrenamente şi curse. A fost o perioadă foarte importantă pentru mine, care m-a ajutat să fac un mare pas înainte.

– Anul trecut, în precedentul interviu pe care mi l-ai acordat, mi-ai spus că Fabian Cancellara este ciclistul pe care îl admiri cel mai mult. Cum e să concurezi alături de el?

Fabian a fost întotdeauna idolul meu şi pot spune că este o adevărate onoare pentru mine să fiu în aceeaşi echipă cu el. Am multe de învăţat de la Fabian şi sper să îl ajut cât mai mult posibil în cursele în care vom concura împreună.

– Am văzut că ai un calendar aglomerat în prima parte a sezonului. Care vor fi obiectivele tale?

Aşa cum am mai spus, primul meu scop este să capăt experienţă. Voi participa în multe curse frumoase şi voi da totul, însă nu am idee care va fi nivelul meu într-o competiţie de World Tour. Tocmai de aceea, mi-e dificil să spun ce obiective am până când nu concurez în câteva curse.

– Din ce am înţeles, ai şanse mari să mergi în Paris-Roubaix. Speri să debutezi anul acesta în “Infernul Nordului”?

Desigur, îmi doresc să particip în Paris-Roubaix, deoarece ar reprezenta o experienţă extraordinară. În plus, aş rula alături de Fabian, unul dintre marii favoriţi la victorie, ceea ce ar fi cu adevărat incredibil.

– Crezi că vei avea ca profesionist acelaşi traseu ca în 2012, cu rezultate importante în clasice şi în cursele de contratimp? Sau ar trebui să ne aşteptăm la ceva schimbări?

Am arătat anul trecut că pot câştiga nu doar clasice şi contratimpuri, dar şi etape montane. Vom vedea în anii următori pe ce mă voi concentra, momentan las uşa deschisă oricăror posibilităţi.

Douglas Ryder: “MTN-Qhubeka a dat semnalul schimbării în Africa”

Dintre cele 21 de echipe prezente în eşalonul Pro Continental în 2013, una atrage cu siguranţă atenţia: este vorba despre MTN-Qhubeka, prima grupare din Africa care a ajuns la acest nivel. Înfiinţată în 2007 şi manageriată de Douglas Ryder, fost rutier în urmă cu ceva mai mult de un deceniu, MTN-Qhubeka şi-a propus ca în viitor să devină una dintre echipele de top ale lumii şi să aibă un impact semnificativ asupra dezvoltării ciclismului în Africa.

Până atunci, în sezonul de debut ca formaţie Pro Continentală, MTN-Qhubeka promite să se facă remarcată, atât prin cicliştii europeni cu experienţă transferaţi în toamna trecută, cât şi prin cei africani, precum Adrien Niyonshuti, campionul Rwandei, sau Jay Thomson, rutier cu victorii de etapă în curse ca Turul Langkawi sau Turul Portugaliei. Mai multe informaţii despre planurile şi aşteptările echipei sud-africane pot fi găsite în interviul de mai jos, pe care i l-am luat lui Douglas Ryder, cu ajutorul ofiţerului de presă al grupării, Xylon van Eyck.

– Domnule Ryder, care este povestea din spatele lui MTN-Qhubeka? Cum a pornit la drum echipa?

În 2007, MTN a devenit sponsor principal al grupării, scopul pe termen lung fiind să ajute la apariţia unui campion mondial din Africa. Teoria din spatele acestei viziuni este că Africa a produs câţiva dintre cei mai buni alergători din lume pe distanţe medii şi lungi, aşa că de ce nu ar sta lucrurile la fel şi în ceea ce priveşte ciclismul? Tocmai de aceea, în 2009 am început să susţinem Centrul African Continental, “prelungirea” Uniunii Cicliste Internaţionale pe acest continent, oferindu-le unor rutieri oportunitatea de a concura pentru echipa noastră Continentală timp de un sezon. Astfel am descoperit talentul lui Adrien Niyonshuti, din Rwanda. Totuşi, pentru ca viziunea noastră să devină realitate, ne-am dat imediat seama că trebuie să îi convingem pe mai mulţi oameni din Africa să urce pe biciclete, aşa că în 2011 am redenumit echipa MTN-Qhubeka. MTN-Qhubeka a devenit gruparea care şi-a propus să dea semnalul mobilizării şi al schimbării în Africa. Qhubeka, în parteneriat cu World Bicycle Relief, a distribuit mai mult de 100 000 de biciclete în sudul Africii. Succesul avut de echipă în 2012, când au fost obţinute 25 de victorii UCI, a marcat o schimbare în termeni de promovare şi vizibilitate a ciclismului african, totodată, generând fonduri folosite la achiziţionarea de biciclete pentru membrii comunităţilor. Viziunea lui MTN, de a deveni lider în materie de telecomunicaţii pe pieţele emergente, a dus la mobilizarea oamenilor prin sponsorizarea unei echipe de ciclism şi a schimbat ceva în viaţa lor.

– Şase ani mai târziu, echipa are licenţă Pro Continentală. V-aţi aşteptat la o dezvoltare atât de rapidă?

Am lucrat la asta şi ne-am fixat acest obiectiv încă de când a început sponsorizarea echipei; apoi, când MTN şi Samsung, noul nostru partener, ne-au dat undă verde, a fost un moment extraordinar pentru echipă. Munca grea depusă de toţi cicliştii noştri, de staff şi de antrenori în ultimii şase ani a dat roade, însă de abia acum încep lucrurile serioase, deoarece vom concura la cel mai înalt nivel.

– Cum este privit ciclismul în Africa? Să ne aşteptăm la o dezvoltare importantă în anii următori, datorită lui MTN-Qhubeka?

Ciclismul creşte în Africa, însă doar 22 de curse se desfăşoară pe continent. Pentru a descoperi mai mulţi ciclişti talentaţi, este nevoie de mai multe curse. Avem nevoie de eroi şi ambasadori ai sportului, astfel încât copiii să vrea să fie precum Adrien Niyonshuti, Youcef Reguigui, Tsgabu Grmay sau Reinardt Janse van Rensburg. Anul acesta, echipa noastră va face parte din eşalonul Pro Continental şi va concura în cele mai mari curse din lume, iar asta va avea un impact important asupra ciclismului din Africa. Echipa noastră îi va deschide uşa ciclismului de nivel mondial unui continent care nu a luat ciclismul până acum în serios. În plus, gruparea noastră va continua să strângă fonduri, astfel încât cât mai mulţi oameni să se apuce de ciclism. Vom primi o susţinere extraordinară şi vom crea eroi.

– În toamna lui 2012, aţi făcut câteva transferuri interesante: Gerald Ciolek, Sergio Pardilla şi Ignatas Konovalovas. Ce aşteptări aveţi de la aceşti rutieri?

Gerald, Sergio şi Ignatas au o misiune importantă, aceea de a fi mentori şi de a-i susţine pe ceilalţi ciclişti, astfel încât aceştia să ajungă la nivelul World Tour. Ei trei au participat în curse de World Tour, ştiu cum să se antreneze, cum să concureze şi unde trebuie să se plaseze în anumite momente ale cursei. Toate aceste cunoştinţe le vor împărtăşi colegilor. În primii doi ani, rutierii din Africa îi vor ajuta să obţină succese şi rezultate, iar apoi sunt convins că vor putea să bifeze singuri victorii, deşi asta va lua ceva timp. Suntem realişti în abordarea noastră, însă suntem şi conştienţi de talentul cicliştilor noştri, cu ajutorul datelor oferite de SRM, dar şi al antrenorilor Activeworx din Africa de Sud. Ştim că vom fi competitivi, însă cicliştii noştri din afară trebuie să îi ajute la început, iar acesta e motivul principal pentru care se află la echipă. Suntem extrem de mulţumiţi de aceşti rutieri, de cum s-au integrat în echipă şi de ceea ce au adus, deoarece le-au oferit colegilor încrederea necesară pentru a reuşi.

– Cum credeţi că se vor descurca cicliştii africani în Europa?

Cu siguranţă au atributele fizice necesare pentru a concura, însă va fi nevoie de timp, din cauza aspectelor tehnice ale curselor din Europa, precum plutonul care va merge pe drumuri înguste, sensurile giratorii, cursele care vor trece prin localităţi mici şi poziţionarea în pluton. Şi vremea poate fi un factor, dar noi avem cartierul general în Lucca, în Toscana, aşa că rutierii se pot antrena în condiţii bune, iar apoi pot merge în curse unde întâlnesc condiţii cu care vor fi deja obişnuiţi. Rutierii nu sunt deloc speriaţi de ceea ce va urma, ci foarte motivaţi, deoarece vor să devină pionieri ai ciclismului african în cursele din Europa.

– Aţi primit invitaţii pentru două curse importante, Milano-San Remo şi Tirreno-Adriatico. V-aţi aşteptat la asta?

Nu, chiar nu m-am aşteptat, dar speram, deoarece aceste curse reprezintă unele dintre principalele obiective ale lui Gerald Ciolek în 2013. Când am primit telefonul de la Luca Papini, am fost incredibil de fericit, l-am sunat imediat pe Gerald şi asta i-a dat o motivaţie uriaşă. Totul a început anul trecut, când ne-am întâlnit cu reprezentanţi ai RCS, imediat după ce am fost invitaţi la prezentarea traseului Turului Italiei din 2013, ceea ce a fost cu adevărat uimitor. RCS s-a arătat foarte interesată să afle mai multe despre proiectul nostru şi despre prima echipă africană Pro Continentală, care urma să aibă un lot format în proporţie de 70% din ciclişti africani. Ne bazăm şi pe trei rutieri din Eritreea, ţară care a fost colonie italiană, aşadar, există o conexiune cu Italia. În plus, baza noastră se află în Italia, iar invitaţiile primite pentru aceste curse de World Tour reprezintă un pas important pentru noi.

– Pe de altă parte, nu aţi aplicat pentru o invitaţie în Giro. De ce?

În timpul întâlnirii pe care am avut-o cu reprezentanţii RCS, aceştia ne-au întrebat de Giro, iar noi le-am spus că ar veni prea devreme pentru echipă. Chiar dacă avem un câştigător de etapă, pe Ignatas Konovalovas, şi un ciclist clasat între primii 20, pe Sergio Pardilla, restul echipei încă nu este pregătită pentru Turul Italiei, care ar avea loc în luna mai, în chiar primul nostru sezon ca echipă Pro Continentală. Mai avem nevoie de timp. Construim ciclismul african, vrem să fim prezenţi mulţi ani aici, avem o echipă tare, cu rutieri extraordinari, care vor avea succes, şi nu am vrut să îi terminăm printr-o prezenţă în Giro, la doar cinci luni de la debutul ca echipă Pro Continentală.

– În ce alte curse de World Tour speraţi să mai participaţi sezonul acesta?

Ne-ar plăcea să concurăm în Turul Flandrei, Liège–Bastogne–Liège, Criteriul Dauphiné, Turul Poloniei, Clasica de la Hamburg, Marile Premii de la Quebec şi Montreal, Turul Beijingului şi Turul Spaniei, acesta din urmă fiind un obiectiv important atât pentru Sergio, cât şi pentru echipă. Suntem convinşi că până la finalul lunii august vom fi pregătiţi pentru Vuelta.

– Care vor fi obiectivele echipei în 2013?

Să câştigăm Campionate Naţionale, să obţinem 10 victorii în curse UCI, să ne clasăm între primele 15 echipe în ierarhia UCI Europe Tour, să încheiem contratimpul pe echipe de la Campionatele Mondiale în top 15, să avem cât mai mulţi ciclişti la Mondiale şi să fim o echipă respectată în lumea ciclismului.

– Când credeţi că ar putea MTN-Qhubeka obţine o licenţă World Tour?

Dacă totul merge bine, iar noi vom avea succes în curse şi vom primi susţinere din partea sponsorilor, atunci cred că în 2016 vom putea aplica pentru o licenţă World Tour, astfel încât o echipă africană să participe în Marile Tururi şi în cele mai importante curse ale lumii. Cu un astfel de progres, este foarte posibil ca în următorii şapte ani să vedem un campion mondial din Africa.

– În acest moment, care obiectiv e mai realizabil: o licenţă World Tour sau o prezenţă în Turul Franţei?

Participarea în Turul Franţei.

– Domnule Ryder, mai spuneţi-mi un lucru, vă rog: în ce fel de echipă vrea MTN-Qhubeka să se transforme în sezoanele următoare?

Într-o echipă completă, care poate avea un calendar plin, cu participări atât în clasice, cât şi în curse pe etape.

Lotul lui MTN-Qhubeka în 2013: Gerald Ciolek, Fregalsi Debelsay, Tsgabu Grmay, Jacques Janse van Rensburg, Ignatas Konovalovas, Louis Meintjes, Adrien Niyonshuti, Sergio Pardilla, Bradley Potgieter, Youcef Reguigui, Martin Reimer, Meron Russom, Kristian Sbaragli, Jim Songezo, Andreas Stauff, Jani Tewelde, Jay Thomson, Dennis Van Niekerk, Johann Van Zyl, Jacobus Venter, Martin Wesermann.

Interviu despre nimic

Este adevărat că discuţia pe care Lance Armstrong a avut-o cu Oprah Winfrey a fost destinată mai mult oamenilor obişinuiţi decât fanilor ciclismului, însă nu a oferit absolut nimic impresionant. Din contră, îndrăznesc să spun că americanul a ieşit mai prost decât dacă ar fi tăcut sau ar fi dat un simplu comunicat, deoarece prin jumătăţile de răspuns oferite tot ce a făcut a fost să creeze frustrare şi să lase senzaţia că nimic nu s-a schimbat în ceea ce îl priveşte, asta în ciuda faptului că a recunoscut că face terapie pentru a deveni un om mai bun.

Dacă am pleca de la ideea că Armstrong a fost sincer în majoritatea răspunsurilor pe care le-a dat, tot apare o întrebare: cum mai poate fi crezut după ce atâţia ani a interpretat perfect rolul pe care l-a jucat, de sportiv 100% curat (depoziţia în procesul cu SCA Promotions e doar un exemplu). Apoi, mai e ceva: toţi aşteptau nume, detalii, explicaţii, mai ales că interviul începuse promiţător, cu câteva răspunsuri sincere, la care puţini s-ar fi aşteptat în trecut, dar acestea nu au venit.

Oarecum logic, numele lui Johan Bruyneel nu a fost menţionat, în timp ce Michele Ferrari a rămas “un om bun” (deşi mai corect spus era “un doctor bun”). Numele vreunui oficial al Uniunii Cicliste Internaţionale nu a apărut în discuţie, în timp ce acuzaţiile privind testul pozitiv acoperit din Turul Elveţiei 2001 au fost catalogate ca fiind false. Mulţi s-au arătat indignaţi de faptul că Lance Armstrong nu a recunoscut că le-a spus doctorilor că s-a dopat înainte de a se îmbolnăvi, dar discuţia e alta aici şi nu stă doar în încăpăţânarea de a recunoaşte adevărul: în urmă cu câţiva ani, Stephanie McIlvain, acum o fostă prietenă a texanului, a depus o mărturie în care a spus că discuţia de la spital nu a existat, iar o eventuală confesiune a lui Armstrong ar duce acum la chemarea acesteia în instanţă, pentru sperjur.

O altă declaraţie care a surprins a fost cea potrivit căreia nu s-a dopat la revenirea din 2009, însă aceasta nu trebuie să mire, deoarece e clar care e obiectivul lui Armstrong: să obţină o reducere a suspendării, caz în care aceasta, fiind retroactivă, ar expira în 2013, adică la opt ani de la ultima cursă în care ar fi concurat dopat, Turul Franţei 2005. Asta demonstrează că Travis Tygart, şeful USADA, l-a lovit unde îl doare cel mai tare atunci când i-a interzis prezenţa în orice fel de competiţie aflată sub egida organizaţiei pe care o conduce. Mai mult decât banii pierduţi, pe american îl deranjează că nu va mai putea concura în nicio cursă de triatlon sau mountain bike, iar pentru asta pare că este dispus să facă orice, inclusiv să scoată la lumină informaţii ce păreau de neobţinut în urmă cu câţiva ani.

Momentan, el nu a oferit nici măcar 10% din ce aşteaptă USADA şi WADA, ceea ce înseamnă că uşa către o reîntoarce în sport îi e închisă. În cazul în care vorbele sale vor fi susţinute de fapte şi dovezi solide, Lance Armstrong va putea spera să revină şi să primească iertarea pe care oamenii, indiferent că au fost sau nu de partea lui de-a lungul anilor, nu sunt deloc tentaţi să i-o ofere.

O şansă irosită

“Nu ştiu ce să spun. E şocant să asişti la aşa ceva! Stai şi asculţi, te uiţi la el şi te întrebi cine e el de fapt, cine a fost se află acum, dar cine e azi? Şi mai grav, te întrebi ce va însemna asta pentru ciclism, pe termen lung. Se presupunea, se ştia, dar să auzi ce făcea, ce se întâmpla, cum o făcea… Wow! El spune că azi e mai fericit decât a fost ieri. Aşa că e clar că avea nevoie de asta. Probabil vrea să trăiască într-un fel liniştit de acum încolo, nu ştiu dacă acesta este cuvântul. Împăcat? Habar nu am. La un moment dat, s-au adus în discuţie două cuvinte, <jerk> şi <humanitarian>. El e ambele. Este aproape imposibil să fii ambele, şi totuşi…”, astfel a rezumat un prieten cu care am vorbit în această dimineaţă prima parte a interviului pe care Lance Armstrong i l-a acordat lui Oprah Winfrey, şi pe cuvânt că nu există cuvinte mai bune pentru a descrie cum s-a prezentat americanul.

Nu voi trece în revistă toate declaraţiile date de fostul câştigător al Turului Franţei, care pot fi citite aici. În schimb, ce pot să spun este că pe mine nu m-a convins că îi pare rău pentru tot ce a făcut în aceşti ani, în care nu doar că s-a dopat, dar a şi distrus carierele şi vieţile multor oameni. Interviul, cel puţin această primă parte, a părut o piesă de teatru excelent pusă la punct de Mark Fabiani, unul dintre cei mai buni consilieri de PR de peste ocean, care îi e alături texanului din 2010, adică de când au apărut declaraţiile lui Floyd Landis.

Deşi a recunoscut că s-a dopat şi s-a purtat urât cu persoanele care i-au pus la îndoială performanţele, Lance Armstrong nu şi-a cerut scuze în nicio clipă şi nici nu a dat impresia că admite că a greşit în toţi aceşti ani, de-a lungul cărora a trimis ciclismul într-o gaură neagră din care acestuia îi va fi foarte dificil să iasă. Printre lucrurile spuse în interviul acordat lui Oprah, se numără şi faptul că iubeşte ciclismul şi doreşte să îl ajute, însă acest lucru nu s-a văzut nici măcar o dată în perioada în care a dominat Turul Franţei, impresia generală atunci fiind că îşi iubeşte doar performanţele şi aura de invincibilitate de care se bucura.

Nu ştiu ce a urmărit Armstrong cu această mărturisire, chiar nu îmi dau seama, din moment ce pare că tot ce a zis îi va crea mai multe probleme şi va duce la apariţia unor procese care îi vor goli conturile. Mulţi au spus că Armstrong speră să îi fie redusă suspendarea pentru a reveni în triatlon, dar prin ceea ce a zis nu a oferit nimic care să le atragă atenţia oficialilor WADA şi USADA. Degeaba a recunoscut dacă nu va aduce informaţii mai precise, cu ajutorul cărora aceste organizaţii să înţeleagă cum a funcţionat sistemul de dopaj aproape un deceniu şi jumătate.

Problema este că Lance Armstrong nu ar fi rezistat singur în această perioadă, aşa cum nici nu ar fi ajuns să se creadă deasupra tuturor, intangibil şi erou a milioane de oameni, dacă nu ar fi existat cultura americană “de a face totul pentru a fi cel mai bun din lume într-un domeniu”, care de atâtea ori a dus la multe lucruri triste, chiar deprimante.

Revenind la interviul de joi şi lăsând la o parte mimica feţei şi cuvintele folosite, care în multe rânduri au arătat că texanul a minţit sau a evitat să spună tot ceea ce ştie, trebuie remarcat cel mai sincer moment al discuţiei cu Oprah: atunci când Armstrong a spus că toate aceste lucruri din ultima vreme (mărturisirile lui Floyd Landis, Tyler Hamilton, dosarul întocmit de USADA, ştergerea rezultatelor sale din istoria Turului Franţei) nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi revenit în 2009. O declaraţie total adevărată, poate singurul lucru pe care Armstrong îl regretă în cariera sa.

O carieră care acum va cădea în penibil, fostul câştigător al Turului Franţei urmând să devină un personaj ridicol, ce îşi va mai găsi loc doar în episoade din South Park, Family Guy sau Familia Simpson. Material este destul, de la discursul ţinut pe podiumul Turului Franţei din 2005 şi cărţile scrise în perioada sa de glorie, şi până la declaraţiile date în emisiunea lui Larry King imediat după prima retragere sau textele rostite în celebra reclamă pentru Nike.

Ce nu l-a întrebat Oprah (timpul nu este pierdut, dar mă îndoiesc că se va întâmpla) este cum s-a mai putut gândi să se dopeze după ce a văzut moartea cu ochii la nici 25 de ani? Imaginile cu Lance Armstrong pe patul de spital în 1995 sunt cutremurătoare: o umbră a ciclistului care câştiga în urmă cu câţiva ani titlul mondial, un om slăbit, aproape scheletic, demn de toată compasiunea pentru situaţia în care se afla. Asta e cu adevărat greu de înţeles: de ce după ce ai primit o a doua şansă, în loc să profiţi de ea, ai ales să îţi baţi joc de tot şi să mergi pe un drum care te putea readuce oricând într-o rezervă de spital?

Post Navigation