Cafe Roubaix

Note pentru Valkenburg

10 – Belgia – l-a dat pe noul campion mondial, Philippe Gilbert, care a câştigat cursa de o manieră entuziasmantă şi a confirmat că este unul dintre cei mai mari ciclişti ai tuturor timpurilor, deşi are 30 de ani şi îl mai aşteaptă câteva sezoane bune până la retragere. Echipa belgiană a controlat perfect cursa din Olanda, a neutralizat toate atacurile, şi-a asumat responsabilitatea atunci când a fost cazul, iar Gilbert nu a avut nicio problemă în a încheia o perioadă de şapte ani de “secetă” a Belgiei la Mondiale.

9 – Norvegia – este remarcabil că o naţiune cu numai trei oameni l-a plasat pe unul dintre aceştia pe podium. Edvald Boasson Hagen şi-a trecut în palmares un argint dătător de speranţe pentru viitor. Scandinavul nu are ce să îşi reproşeze, deoarece Philippe Gilbert a fost imbatabil duminică. În schimb, se poate gândi cu încredere că peste câţiva ani el va fi cel care va îmbrăca tricoul curcubeu.

8 – Spania – Alejandro Valverde a intrat în posesia medaliei de bronz, dar e mult prea puţin la potenţialul echipei “stelare” a ibericilor. Ceva nu a mers aşa cum trebuia pe finalul de duminică, iar un indiciu a fost oferit chiar de Oscar Freire, care l-a acuzat pe Valverde că nu a dorit să colaboreze pentru a-l prinde pe belgian. E greu de spus dacă l-ar fi ajuns pe Gilbert în cazul în care ar fi muncit împreună, dar cert e că orgoliile personale au spulberat şansele Spaniei la victorie.

7 – Germania – s-a bazat pe doar şapte rutieri şi cu toate acestea a fost capabilă de un rezultat mare. Locul patru al lui John Degenkolb valorează enorm pentru un ciclist atât de tânăr, care a venit la start după o Vuelta epuizantă. La numai 23 de ani, Degenkolb a continuat să impresioneze şi să arate că se poate descurca pe aproape orice fel de traseu în cursele de o zi.

6 – Franţa – a plecat din Olanda cu un loc şapte în cursa pe şosea, adus de Thomas Voeckler, dar nu trebuie să fie prea supărată, deoarece a fost printre cele mai active naţiuni. Când Alberto Contador a atacat pe Cauberg, trei francezi au răspuns, iar Thomas Voeckler şi-a pus colegii la treabă, în speranţa că evadarea va avea succes. Nu a fost cazul, însă Franţa merită aprecieri pentru cum a animat cursa.

6 – Columbia – a fost una dintre echipele care au ieşit în evidenţă aproape în permanenţă: rutierii săi au atacat, au mers în evadări, au încercat să schimbe ritmul, au urmărit evadarea formată cu 80 de kilometri înainte de sosire şi au trimis un om în top zece, pe Sergio Henao, al cărui rezultat e demn de luat în seamă, mai ales că sud-americanul se află la sezonul de debut la profesionişti

6 – Marea Britanie – Mark Cavendish a condus plutonul aproape o sută de kilometri, fie că a fost vorba de porţiuni de plat sau în urcare, în timp ce Jonathan Tiernan-Locke şi-a făcut simţită prezenţa când a răspuns la atacul dat de Alberto Contador. Ian Stannard a evadat la rândul lui, Luke Rowe şi Ben Swift au rezistat în grupul fruntaş până aproape de final, în timp ce acelaşi Tiernan-Locke a încheiat pe locul 19 cea mai grea cursă din carieră, la doar cinci secunde de câştigător. Impresionant pentru un ciclist care nu a concurat în nicio cursă de World Tour.

5 – Italia – s-a văzut că naţionala antrenată de Paolo Bettini a fost una tânără şi experimentală, adusă la start mai mult pentru a se obişnui şi roda în perspectiva Campionatelor Mondiale din 2013, programate la Florenţa. Totuşi, este dezamăgitor că “Squadra Azzura” nu a putut plasa măcar un om între primii zece, pentru al doilea an la rând.

5 – Australia – a propus un favorit la tricoul curcubeu, pe Simon Gerrans, însă tot ce a obţinut a fost un loc şase, prin “nemuritorul” Allan Davis. La trenă s-a implicat rar, iar în evadare Michael Matthews nu a fost lăsat să muncească. Per total, o evoluţie ştearsă a cicliştilor de la Antipozi.

4 – Slovacia – aproape invizibilă în cursa de la Valkenburg. Peter Velits nu s-a făcut remarcat decât atunci când a mers să semneze pentru start, în timp ce Peter Sagan a plătit pentru cum a gândit a doua parte a sezonului. După Turul Franţei, ciclistul în vârstă de 22 de ani a părut deconectat de mai multe ori şi a dat senzaţia că a fost mereu cu câţiva paşi în urmă la capitolul pregătire fizică.

3 – Olanda – a fost marea dezamăgire a Campionatelor Mondiale, însă asta nu înseamnă neapărat că evoluţia batavilor a reprezentat o surpriză. Locul cinci ocupat de Lars Boom nu contează absolut deloc pentru zecile de mii de suporteri care aşteptau măcar o medalie, prima după 15 ani. Deşi se aflau acasă, deşi cunoaşteau traseul, cicliştii olandezi nu au fost dispuşi să rişte în niciun moment, relevantă în acest sens fiind lipsa de implicare la ducerea unei trene în grupul care s-a format cu cinci tururi înainte de sosire.

Gilbert, sinonimul pentru Cauberg

23 septembrie 2012 este ziua în care Philippe Gilbert şi-a îndeplinit visul de a deveni campion mondial, o victorie care îi salvează un sezon şters. Dezamăgirile din prima jumătate a anului, frustările, probleme de sănătate şi neputinţa de a reedita victoriile din 2011, toate aceste aspecte au fost uitate duminică seară, la finalul unei curse pe care belgianul şi echipa sa au gândit-o perfect, anihilând fiecare mişcare a adversarilor.

Primul valon din ultimii 28 de ani învingător la Campionatele Mondiale (în 1984, Claude Criquielion s-a impus la Barcelona), Gilbert a fost din nou cel din sezonul precedent, accelerările sale pe dificilele pante de final fiind dintr-o cu totul altă ligă. Chiar dacă adversarii lui au fost unul şi unul, de la rutieri de clasice la câştigători de Mari Tururi, ciclistul în vârstă de 30 de ani a fost imbatabil, a profitat excelent de vântul care a bătut din spate cu 60 km/oră şi a ajuns la sosire cu un avans liniştitor, parcă tras la indigo cu succesele sale din 2011.

Fără îndoială, Cauberg este căţărarea cu care se va identifica de acum înainte cariera lui Philippe Gilbert: după ce a câştigat aici de două ori Amstel Gold Race, acum a obţinut în premieră tricoul curcubeu, pe care un rutier belgian nu îl mai cucerise din 2005. Sunt şanse foarte mari ca triumful de la Valkenburg (din cinci sosiri aici, belgienii s-au impus de trei ori) să reprezinte renaşterea lui Philippe Gilbert şi startul unei perioade bogate în succese. Primele ocazii vor veni peste câteva zile: Turul Piemontului şi Turul Lombardiei.

Curcubeul apare la Valkenburg

Duminică, după 267 de kilometri şi aproximativ şapte ore, vom afla numele noului campion mondial. Cea mai importantă cursă de o zi din 2012 se anunţă foarte deschisă, în ciuda traseului selectiv, care va număra 27 de căţărări. Startul va fi dat din Maastricht, localitate din care se pleacă şi în Amstel Gold Race, iar primii o sută de kilometri, ce includ şapte ascensiuni repertoriate, nu vor fi parcurşi într-un circuit, ci prin provincia Limburg, pe care organizatorii doresc să o promoveze astfel cât mai mult.

După aceşti o sută de kilometri, se va intra pe circuit, care are două căţărări cunoscute din Amstel Gold Race: Bemelerberg (900 de metri, pantă medie 5%), unde vântul va bate cu putere şi ar putea duce la crearea unei “borduri”, şi Cauberg (1200 de metri şi pantă medie 5,8%; după cum bine se ştie, cursa nu se va încheie pe Cauberg, ci după alţi 1700 de metri, care pot permite o regrupare, într-o anumită măsură. Având în vedere dificultatea traseului, este greu de crezut că mişcarea decisivă va veni înainte de penultimul sau ultimul tur, singura şansă să se întâmple altfel fiind ca plutonul să se fărâmiţeze devreme şi echipele puternice să rămână doar cu câţiva ciclişti.

Ca şi cum cursa în sine nu ar fi fost suficient de dificilă, vor exista naţiuni care vor încerca să o facă şi mai grea, fie printr-un ritm ridicat, fie prin atacuri repetate şi trimiterea unor rutieri în evadări. În aceste condiţii, un rol important vor juca cicliştii care reprezintă ţări mici, deoarece aceştia vor fi chemaţi să îşi ajute ţara din care e echipa comercială pentru care concurează (exemplul lui Andrey Amador este binecunoscut). Evident, nici alianţele între echipe nu pot fi excluse, dar acestea s-ar putea să apară doar ca ultimă soluţie, în cazul în care un adversar de top a atacat.

Valkenburg a mai găzduit de patru ori Campionatele Mondiale; la precedentele vizite, învingători au fost Marcel Kint (1938), Briek Schotte (1948), Jan Raas (1979) şi Oscar Camenzind (1998). De unde poate veni câştigătorul de acum?

Australia – se bucură de prezenţa unui om în mare formă, Simon Gerrans, proaspătul câştigător al Marelui Premiu de la Quebec. Bun pe căţărări, bun şi la sprint şi cu o rezistenţă ridicată la efort, ciclistul de la Antipozi va fi duminică unul dintre cei mai supravegheaţi oameni. Problema pentru advresarii săi este că şi ei vor fi la rândul lor urmăriţi în permanenţă şi nu le va fi uşor să interpreteze cursa în funcţie de evoluţia lui Gerrans, deoarece australianul preferă să aştepte mişcările altora şi să răspundă în funcţie de acestea.

Belgia – aici sunt doi căpitani: Philippe Gilbert şi Tom Boonen. Primul se află pe o traiectorie ascendentă şi este avantajat de Cauberg, acolo unde s-a impus de două ori în Amstel Gold Race. Problema e că spre deosebire de clasica olandeză, cursa de la Mondiale se termină după alţi 1700 de metri din vârful ascensiunii, iar asta înseamnă că Gilbert are nevoie de un avans de măcar 10 secunde pentru a spera la primul loc. În cazul în care acest plan nu va avea succes pentru Belgia, Boonen va fi pregătit să intre în scenă; pentru asta însă, el va trebui să treacă de Cauberg, ceea ce s-ar putea dovedi o misiune dificilă dacă luăm în considerare felul în care a clacat fostul campion mondial pe ultima căţărare din Marele Premiu al Valoniei. Rămâne de văzut dacă neconvocarea lui Jelle Vanendert se va dovedi o greşeală a selecţionerului Belgiei.

Franţa – nouă rutieri are la dispoziţie selecţionerul Laurent Jalabert, iar opt dintre aceştia vor munci pentru Thomas Voeckler. Cel mai bun căţărător din Marea Buclă nu va fi marcat în permanenţă, aşa cum se va întâmpla cu Philippe Gilbert sau Alejandro Valverde, iar acest lucru va fi în avantajul său. Cel mai probabil, Voeckler va încerca ceva pe unul dintre dealurile premergătoare lui Cauberg, în ideea că oponenţii vor avea nevoie de timp pentru a se organiza şi a porni urmărirea. Altfel, dacă ajunge pe ultima ascensiune cu mai mulţi rutieri, francezul are şanse doar la top zece.

Italia – multe nume importante care s-ar fi descurcat pe dealurile de la Valkenburg lipsesc din echipa pregătită de Paolo Bettini, urmare a deciziei luate de Federaţia de Ciclism din Italia, de a nu-i permite niciunui ciclist suspectat sau suspendat pentru dopaj să fie selecţionat. Cu toate astea, “La Squadra” nu duce lipsă de variante la victorie, chiar dacă acestea nu sunt de prim-plan. Vincenzo Nibali şi Moreno Moser sunt oamenii pe care se va baza Bettini pentru a aduce acasă o medalie şi sunt şanse mari ca această “pereche” să nu îl dezamăgească. “Rechinul” are de partea sa experienţa, în vreme ce mai tânărul său coechipier are “explozia” şi sprintul atât de necesare în cazul unui finiş într-un grup mai numeros. De asemenea, este de aşteptat ca Italia să încerce să facă cursa cât mai grea prin atacuri repetate.

Norvegia – este cea mai mică naţională care propune un favorit la tricoul curcubeu, pe Edvald Boasson Hagen. Scandinavul îi va avea alături pe Lars Petter Nordhaug şi Gabriel Rasch, care îl vor putea ajuta pe ultima porţiune a traseului, unde se vor da bătăliile importante. În mod normal, tactica lui Boasson Hagen va fi să îi supravegheze pe adversarii săi şi să plece atunci cand aceştia vor ataca. Rămâne de văzut însă dacă momentul ales de el va fi cel potrivit.

Olanda – aşteptările din partea gazdelor sunt mari, mai ales că un batav nu a mai câştigat titlul suprem din 1985, atunci când Joop Zoetemelk i-a învins pe Greg Lemond şi pe Moreno Argentin. Acum, naţionala “portocalie” va miza pe Robert Gesink şi pe Bauke Mollema, dar aceştia nu sunt favoriţi de primă clasă, ci mai degrabă rutieri care pot profita de o anumită conjunctură. De asemenea, interesant de urmărit din echipa Olandei va fi şi Niki Terpstra, învingătorul din Dwars door Vlaanderen, capabil oricând de o surpriză.

Slovacia – are şase ciclişti la start, dar unul singur contează: Peter Sagan. Autor al unui sezon fabulos, rutierul echipei Liquigas ştie bine traseul, deoarece în primăvară a terminat pe trei Amstel Gold Race, dar nu se află în cea mai bună formă, dacă este să îi dăm crezare lui Paolo Slongo, cel care se ocupă de pregătirea lui fizică. În ciuda acestui fapt, Sagan tot poate fi unul dintre actorii principali, însă pentru asta trebuie să aibă grijă să nu mai repete greşelile comise în clasice, când “a gândit cu picioarele”, şi nu cu mintea.

Spania– este de departe cea mai puternică echipă prezentă în Olanda, în condiţiile în care cinci dintre cicliştii săi pot emite pretenţii la tricoul curcubeu. Pe de altă parte, acesta ar putea reprezenta şi “călcâiul lui Ahile” pentru echipa iberică, existând riscul ca liderii ei să îşi pună interesele personale în prim-plan. Alberto Contador, Samuel Sanchez, Joaquim Rodriguez, Alejandro Valverde şi Oscar Freire oferă garanţia că Spania poate lupta pentru aur indiferent de scenariul pe care îl va avea cursa în ultima sa parte. Având în vedere valoarea echipei, orice alt rezultat în afara victoriei va fi considerat o înfrângere pentru Spania. La prima vedere, Valverde şi Freire (nu trebuie uitat locul patru al său din Amstel Gold Race) par variantele cele mai bune pentru Spania.

Alte naţiuni care pot emite pretenţii la medalii: Marea Britanie (Jonathan Tiernan-Locke), Columbia (Sergio Henao, Carlos Betancur, Rigoberto Uran), Germania (John Degenkolb, Fabian Wegmann), Elveţia (Michael Albasini, Oliver Zaugg), Danemarca (Matti Breschel), Rusia (Alexandr Kolobnev), Portugalia (Rui Costa).

Florenţa 2013

Campionatele Mondiale de la Valkenburg încă nu s-au încheiat, iar organizatorii ediţiei de anul viitor au prezentat deja traseul, unul cu adevărat pe cinste, care promite de pe acum o cursă de ţinut minte. Mulţi sunt de părere că va fi cea mai grea ediţie din ultimele trei decenii şi nu se poate spune că greşesc. Rutierii vor porni din Lucca, vor parcurge 113,9 kilometri, după care vor intra pe un circuit în lungime de 16,6 kilometri, care se va repeta de zece ori, înainte de finalul din Florenţa.

Trei căţărări vor apărea în fiecare tur, cea mai dificilă fiind Fiesole, a cărei lungime este de 4,5 kilometri. Asta nu înseamnă că totul se va juca acolo, deoarece vor urma apoi Via Salviati şi Via Trento, cu pante medii de 10%, respectiv 12%. Ultimii doi kilometri şi jumătate vor fi pe un plat perfect, însă şansele să se ajungă la un sprint, chiar şi dintr-un grup mai puţin numeros, par de-a dreptul infime.

În ceea ce priveşte contratimpul masculin, acesta va avea 55,5 kilometri, aşadar, mult mai lung decât cel din Olanda. Cursa va fi pentru oameni cu un “motor” puternic, iar când spun asta, mă gândesc la Fabian Cancellara, care ar putea să se afle în faţa ultimei ocazii de a deveni din nou campion mondial, sau Taylor Phinney, un rutier care creşte de la o zi la alta.

“Italia este ciclismul, iar ciclismul este Italia” – a spus Pat McQuaid, preşedintele UCI, la prezentarea traseului; cuvinte puţine, dar care se potrivesc de minune cu ceea ce oferă Florenţa în 2013.