Cafe Roubaix

Cine ar fi câştigat Cupa Mondială în 2012

Timp de un deceniu şi jumătate, Cupa Mondială a fost una dintre competiţiile de top din lumea ciclismului, fiind scena unor bătălii fabuloase şi victorii memorabile. Prestigiul ei a fost dat şi de faptul că a reprezentat întotdeauna o prioritate pentru rutierii de top, care nu au neglijat-o şi au luat-o mereu în serios: Sean Kelly, Johan Museeuw, Michele Bartoli şi Paolo Bettini sunt doar câţiva dintre marii ciclişti care şi-au trecut numele pe lista câştigătorilor Cupei Mondiale, o competiţie care s-a oprit la finalul lui 2004, odată cu decizia UCI de a introduce sistemul Pro Tour.

Pentru că mi-a plăcut mult Cupa Mondială, am decis să fac un exerciţiu de imaginaţie şi să aflu cine ar fi câştigat trofeul în 2012, în cazul în care s-ar mai fi concurat după regulamentul din trecut. Pentru început, o listă a curselor care ar fi contat în stabilirea ierarhiei generale (anul luat în considerare este 2004): Milano–San Remo, Turul Flandrei, Paris-Roubaix, Amstel Gold Race, Liège–Bastogne–Liège, Clasica San Sebastian, Clasica de la Hamburg, Paris-Tours şi Turul Lombardiei. Toate cursele erau egale din punctul de vedere al punctelor acordate: 100 pentru învingător, 70 pentru locul secund, 50 în contul celui de-al treilea clasat şi tot aşa până la ciclistul aflat pe poziţia a 25-a.

Învingător în două dintre aceste clasice – Turul Flandrei şi Paris-Roubaix – Tom Boonen ar fi fost învingător în Cupa Mondială din 2012, cu un total de 244 de puncte, caz în care i-ar fi adus Belgiei al patrulea trofeu, după cele obţinute de Johan Museeuw şi Andrei Tchmil. Rutierul echipei Omega Pharma-Quick Step l-ar fi devansat cu 61 de puncte pe Simon Gerrans, surprinzătorul câştigător din Milano-San Remo, în timp ce podiumul ar fi fost completat de Enrico Gasparotto, italianul care a triumfat în Amstel Gold Race. Câştigător al clasamentului World Tour, Joaquim Rodriguez s-ar fi aflat doar pe poziţia a cincea, deoarece Cupa Mondială nu lua în considerare Marile Tururi şi nici Flèche Wallonne, unde a acumulat puncte serioase sezonul acesta.

Ierarhia Cupei Mondiale din 2012:

1 – Tom Boonen – 244 de puncte

2 – Simon Gerrans – 183 de puncte

3 – Enrico Gasparotto – 150 de puncte

4 – Peter Sagan – 138 de puncte

5 – Joaquim Rodriguez – 137 de puncte

6 – Samuel Sanchez – 126 de puncte

7 – Alessandro Ballan – 124 de puncte

8 – Vincenzo Nibali – 120 de puncte

9 – Maxim Iglinskiy – 118 puncte

10 – Niki Terpstra – 118 puncte

O victorie cât un sezon

Sâmbătă, în avancronica făcută cursei Paris-Tours, am adus în discuţie statistica întocmită de L’Equipe, prin care se arăta că eticheta de “clasică a spinterilor” nu i se potriveşte, cel puţin nu în ultimul sfert de secol, deoarece 15 rutieri au câştigat în urma unei evadări sau a unui atac. Aşa s-a întâmplat şi duminică, atunci când o acţiune iniţiată de câţiva ciclişti cu aproximativ 20 de kilometri înainte de final a ajuns până la sosire, ajutată şi de o căzătură care a destabilizat un pluton ce controlase bine cursa până în acel moment.

Drept urmare, lupta pentru victorie a reprezentat o afacere între trei oameni, niciunul cu calităţi de sprinter: Niki Terpstra, Laurens De Vresse şi Marco Marcato. Italianul în vârstă de 28 de ani a fost cel mai puternic şi s-a impus în Tours, la un an după ce terminase pe locul secund în această clasică, tot după o evadare. Un rutier spectaculos, apreciat de fani pentru atacurile date aproape în fiecare cursă, Marcato şi-a arătat din nou calităţile, care l-au ajutat să obţină clasări bune în clasicele pe pavate, în cele valonate şi chiar în etape din Marile Tururi.

Până sezonul acesta, Marco Marcato a fost un abonat al locurilor doi şi trei, doar două succese aflându-se până acum în palmaresul său, în cei patru ani petrecuţi alături de Vacansoleil: în Tour de Vendée (2011) şi într-o etapă din Étoile de Bessèges (2012). De duminică, situaţia s-a schimbat total, iar succesul din Paris-Tours are toate şansele să îi dea mai multă încredere pentru viitor, astfel încât să devină unul dintre cicliştii de luat în seamă în cursele de o zi.

Favoritul care a terminat pe patru

John Degenkolb merită şi el câteva cuvinte pentru evoluţia sa: creditat cu principala şansă la victorie înainte de start, germanul în vârstă de 23 de ani spera să încheie sezonul cu un nou succes, dar nu a reuşit asta, în mare şi pentru că nu s-a putut baza pe o echipă solidă, care să controleze evadarea formată pe final. Cu toate acestea, el a arătat din plin măsura talentului său şi a demonstrat cât de mult a crescut în 2012, odată cu acea acţiune inviduală din ultimii kilometri ai cursei, când a plecat pe cont propriu şi puţin a lipsit să îi prindă pe cei trei.

Despre Degenkolb se ştia că are o viteza fantastică, dar acum se bazează şi pe un “motor” foarte puternic, iar aceste calităţi îl vor transforma sezonul următor în unul dintre principalii candidaţi la victorie în clasicele de primăvară. De fapt, nu ar trebui să mire pe nimeni dacă rutierul echipei Argos-Shimano va obţine un succes într-un “Monument” din 2013.

Paris-Tours, clasica spinterilor?

Rolf Sørensen, Johan Museeuw, Andrei Tchmil, Richard Virenque, Philippe Gilbert şi Greg Van Avermaet sunt doar câţiva dintre rutierii care au câştigat Paris-Tours după o evadare sau un atac dat târziu, de când organizatorii au mutat finalul clasicei franceze pe Avenue de Grammont, în 1988. În total, conform unei statistici realizate de L’Equipe, din ultimele 24 de finişuri, doar 10 s-au încheiat cu un sprint masiv, aspect care duce la o întrebare: este Paris-Tours cu adevărat ultima clasică a sprinterilor, aşa cum e deseori prezentată?

Traseul dintre Châteauneuf-en-Thymerais şi Tours este considerat plat după toate normele, însă are trei căţărări plasate în ultimii 30 de kilometri, care chiar dacă par de neglijat, pot avea un rol important în stabilirea învingătorului. Côte de Crochu este prima dintre acestea şi le va oferi rutierilor o idee despre ce îi aşteaptă puţin mai târziu, când vor apărea Côte de Beau Soleil şi Côte de l’Epan. Cele două nu doar că au drumuri înguste, dar panta medie este de 8%, suficiente motive pentru ca unii ciclişti să încerce atacuri, iar alţii să caute să se plaseze cât mai bine, un aspect esenţial. Dacă se va forma un grup de patru sau cinci oameni acolo, e foarte posibil ca acesta să meargă până la final, pentru că echipele vor avea dificultăţi în a se regrupa şi a organiza urmărirea.

Deşi nu este o cursă de World Tour (din păcate), Paris-Tours de bucură de prezenţa multor rutieri importanţi, atât sprinteri, cât şi puncheuri, deoarece, aşa cum am văzut mai devreme, profilul le oferă ambelor categorii şanse egale, ceea ce face ca spectacolul să fie garantat şi lupta pentru victorie extrem de deschisă. În plus, va mai interveni un factor important în ediţia din acest an: mulţi ciclişti sunt fără contract pentru 2013 şi vor da totul pentru a obţine un rezultat bun şi a se face remarcaţi, ceea ce va duce la apariţia în prim-plan a unor oameni care în mod normal ar fi stat “la cutie”.

Dintre sprinterii care pot fi aduşi în discuţie, cei mai importanţi sunt John Degenkolb şi Nacer Bouhanni. Germanul vine după ce a înregistrat în ultima lună şi jumătate şase victorii şi un loc patru la Campionatele Mondiale, în timp ce francezul s-a impus recent într-o etapă din Tour de l’Eurometropole şi a terminat pe poziţia secundă Paris-Bourges, chiar înaintea lui Degenkolb. Aflat la cel mai bun sezon al carierei, Giacomo Nizzolo va trebui urmărit de ceilalţi oameni, la fel ca Adam Blythe şi Alexander Kristoff, bronzul olimpic de la Londra.

În ceea ce îi priveşte pe atacanţi, primul nume care iese în evidenţă este cel al lui Greg Van Avermaet, belgianul a cărui ultimă victorie datează din toamna lui 2011, când s-a impus chiar în Paris-Tours. Acum, el va încerca să câştige din nou şi cel mai probabil se va folosi de dealurile de pe final pentru a se desprinde, aşa cum a făcut şi compatriotul său, Philippe Gilbert, în trecut. Pe de altă parte, ciclistul echipei BMC va fi strâns marcat, deoarece toţi sunt conştienţi de calităţile sale, iar asta i-ar putea ajuta pe alţii să plece din pluton – Juan Antonio Flecha, Matti Breschel, Marco Marcato sau Bjorn Leukemans – cu un plus pentru acesta, după ce chiar Gilbert, noul campion mondial, a declarat că i se aseamănă ca stil

Sosirea, aşa cum se ştie, este pe Avenue de Grammont, varianta scurtată, de numai 800 de metri. La finalul acesteia vom afla dacă sprinterii vor reduce diferenţa care îi separă de atacanţi sau dacă aceştia vor conduce cu 15-10 la succesele obţinute în ultimul sfert de secol din Paris-Tours.

“Purito”, cel mai complet rutier din 2012

Sunt de acord, titlul poate fi controversat, deoarece Bradley Wiggins a avut un sezon fantastic (Paris-Nisa, Turul Romandiei, Criteriul Dauphiné, Turul Franţei şi medalia olimpică de aur la contratimp), însă Joaquim Rodriguez a fost prezent în toate competiţiile, fie că a fost vorba despre curse scurte pe etape, Mari Tururi sau clasice. În plus, trebuie făcută o precizare: nu am spus că spaniolul a fost cel mai bun, ci cel mai complet dintre toţi, lucru reflectat, printre altele, şi de succesul său în ierarhia World Tour.

Începând cu luna martie, “Purito” şi-a pus amprenta, într-un fel sau altul, în toate cursele în care a participat, fie că vorbim despre clasice sau cele pe etape. În aprilie, s-a impus în Flèche Wallonne, bifând cel mai mare succes al carierei până la acel moment, iar la cinci luni de la acea victorie, a urcat la un cu totul alt nivel, câştigând Turul Lombardiei, un triumf prin care a scris istorie, deoarece a devenit primul spaniol învingător acolo.

Între aceste două puncte, Rodriguez a suferit şi două dintre cele mai amare înfrângeri din carieră, ambele în Marile Tururi, ratând primul loc în Giro şi Vuelta din cauza unor erori care au ţinut de tactică, vina aparţinându-i atât lui, cât şi Katushei. Impresionantă a fost maniera prin care a lăsat în urmă dezamăgirea pricinuită de acele ratări, revenind de fiecare dată la cel mai înalt nivel, ultimul exemplu fiind Turul Lombardiei, acolo unde a câştigat în ciuda faptului că două aspecte îl dezavantajau, cel puţin în teorie: coborârea de pe Villa Vergano şi ploaia “apocaliptică”, aşa cum au numit-o ziarele italiene.

O analiză mai atentă a ceea ce s-a întâmplat în clasica de sâmbătă arată că Joaquim Rodriguez a fost omul care i-a schimbat cursul în două momente, ambele foarte importante: mai întâi, a accelerat pe Muro di Sormano (e adevărat, nu a fost singurul, dar a avut cel mai bun timp acolo – 9 minute şi 20 de secunde), ceea ce a dus la destrămarea plutonului, pentru ca apoi să atace decisiv pe Villa Vergano şi să schimbe un final care părea că va ajunge la sprint. Dacă toate acestea se adaugă la ceea ce a arătat de-a lungul sezonului, când nu doar că a obţinut rezultate importante, dar a şi oferit spectacol, ibericul în vârstă de 33 de ani este cel mai complet rutier din 2012, o “specie” pe cale de dispariţie în ultimul deceniu.

Lombardia, tărâmul ultimei mari bătălii din 2012

Sezonul de ciclism se apropie de final, doar câteva opriri mai fiind în calendar. Dintre acestea, cea mai importantă este cea de sâmbătă, în Italia, acolo unde 200 de rutieri se vor alinia la startul Turului Lombardiei, ultimul “Monument” al anului.

Pentru început, ce am avut săptămâna aceasta:

Milano-Torino

Alberto Contador a obţinut prima victorie din carieră într-o cursă de o zi, după un atac lansat înainte de intrarea în ultimul kilometru al căţărării de la Superga. Spaniolul, deşi obosit după Vuelta şi Campionatele Mondiale, nu le-a dat nicio şansă adversarilor şi a câştigat cu un avans liniştitor în faţa lui Diego Ulissi şi Fredrik Kessiakoff, arătând că nu se descurcă bine doar în cursele pe etape.

Giro del Piemonte

Sky a interpretat o partitură perfectă, cu Rigoberto Uran şi Sergio Henao în prim-plan. Columbienii se înţeleg de minune, iar conducătorii echipei britanice au înţeles acest lucru şi tocmai de aceea îi trimit în cât mai multe curse împreună. Joi, Henao i-a deschis drumul compatriotului său şi acesta a profitat, devenind doar al doilea sud-american care s-a impus în clasica italiană.

Urmează Turul Lombardiei

Traseul

“Clasica frunzelor moarte” vine cu câteva schimbări anul acesta: în primul rând, nu mai pune punct sezonului, deoarece această onoare i-a revenit Turului Beijingului. Apoi, startul se va da pentru prima oară în istorie din Bergamo, oraş care în trecut a reprezentat punctul de finiş. În fine, pe traseu va reapărea Muro di Sormano, după o pauză de exact jumătate de secol, o căţărare care poate avea un impact serios, în ciuda faptului că este plasată cu 90 de kilometri înainte de final.

Înainte de a vorbi despre profilul cursei aflate la ediţia cu numărul 106, trebuie spus că se anunţă ploaie de la start şi până la sosire, iar asta înseamnă că rutierii vor fi mai prudenţi pe coborâri. Prima ascensiune serioasă a zilei – Valico di Valcava – îşi va face apariţia după aproximativ 90 de kilometri şi va reprezenta doar începutul a ceea ce va urma. Peste Colle Brianza, caravana va trece fără probleme, după care cicliştii se vor pregăti pentru una dintre cele mai dificile căţărări pe care au urcat vreodată.

Muro di Sormano a figurat ultima oară în Turul Lomabrdiei acum 50 de ani, când s-a impus olandezul Jan Raas. Atât de grea a fost, încât mulţi dintre rutieri s-au dat jos de pe biciclete şi au rulat pe lângă acestea până în vârf. Cum o vorbă spune că istoria se repetă, nu e deloc exclus ca astfel de imagini să apară şi acum. Doar 1900 de metri are Sormano, însă panta medie ajunge la 15,8%, în timp ce panta maximă, care apare undeva în ultima treime, “va sări” la 27%.  Pe Sormano, un rutier ca Alberto Contador poate ataca la fel ca pe Cauberg, la Mondiale, pentru a realiza o primă selecţie şi a-i “rupe” pe puncheuri.

Dacă după Muro di Sormano vor mai rămâne numai 20-30 de oameni în primul grup, sunt şanse mari ca între aceştia să se dea lupta pentru victorie ceva mai târziu. Da, coborârea de acolo este lungă, însă în condiţiile în care va ploua, aceştia nu vor risca pentru a-i prinde pe ceilalţi. Apoi, la orizont îşi va face apariţia una dintre cele mai celebre ascensiuni din cursele de o zi – Madonna del Ghisallo – în vârful căreia se află sanctuarul dedicat cicliştilor. Ghisallo e o căţărare oarecum ciudată, deoarece începe tare, cu pante de 10%, după care devine foarte uşoară, pentru ca pe porţiunea finală panta să crească din nou.

Ultima ascensiune va fi Villa Vergano, aflată pe traseu pentru al doilea an consecutiv. Sezonul trecut, aceasta s-a dovedit decisivă, Oliver Zaugg “zburând” pe pantele care ajungeau şi la 15%. Coborârea va fi la fel de grea ca şi căţărarea, deoarece este foarte tehnică şi îi va solicita din plin pe ciclişti, mai ales că ei se vor afla acolo după 245 de kilometri. Din clipa în care aceasta se va încheia, vor mai rămâne până la final doar trei kilometri de plat perfect.

Favoriţii

Aşa cum e normal, după victoria de la Valkenburg, Philippe Gilbert este numele aflat pe buzele tuturor atunci când vine vorba despre ciclistul cu cele mai mari şanse la primul loc. Belgianul s-a impus de două ori aici, însă acum îi va fi mult mai dificil, chiar dacă se află într-o formă foarte bună, dintr-un motiv simplu: traseul ediţiei din 2012 e mai mult pe placul căţărătorilor, puncheurii fiind clar dezavantajaţi faţă de anii anteriori. În plus, cum toţi sunt conştienţi de forţa şi de sprintul lui Gilbert, vor încerca să scape de acesta devreme şi să nu îi dea posibilitatea de a ajunge alături de ei în Lecco.

Deşi s-a plâns că are cu 2,5 kilograme mai mult decât ar trebui, Alberto Contador pare o alegere logică pentru victorie, nu numai prin prisma succesului obţinut în Milano-Torino, dar şi pentru că este mult mai proaspăt decât adversarii săi, deoarece concurează de nici două luni. Evident, de pe listă nu pot lipsi nici compatrioţii săi, Samuel Sanchez şi Joaquim Rodriguez, acesta din urmă având drept obiectiv şi locul întâi în clasamentul World Tour. Alţi doi vorbitori de spaniolă, Rigoberto Uran şi Sergio Henao, trebuie luaţi la rândul lor în seamă, cu un plus pentru primul, după succesul impresionant din Giro del Piemonte.

Italienii propun mai multe nume, dar problema pentru gazde e că niciunul dintre aceşti rutieri nu face figură de mare favorit, ci mai degrabă de om care se poate impune dacă prinde o zi excelentă, iar oponenţii au probleme. Vincenzo Nibali, Diego Ulissi, Dario Cataldo, Franco Pellizotti, Damiano Cunego, Danilo Di Luca şi Moreno Moser se află cu toţii pe lista rutierilor italieni care pot obţine un succes pe care gazdele îl aşteaptă de patru ani.

În fine, i-aş mai aduce în discuţie pe Carlos Betancur, Thomas De Gendt, Daniel Martin, Simon Gerrans şi Oliver Zaugg, chiar dacă elveţianul nu a mai făcut aproape nimic de la triumful memorabil din 2011. De fapt, Zaugg se găseşte în exact aceeaşi situaţie ca atunci, singura diferenţă fiind că acum va rula cu cifra unu pe spate. În rest, nu este băgat în seamă de nimeni, iar asta va fi în avantajul său, dacă va mai avea forţe pe Villa Vergano.

Un kazah în Valonia (remake)

• Acum câteva zile, când aduceam aminte de victoria lui Alexandr Vinokourov la ediţia din 2005 a Liège–Bastogne–Liège, nici nu mă gândeam că Maxim Iglinskiy ar putea da lovitura în “La Doyenne”, câştigând cea mai veche clasică din ciclism. Evoluţia kazahului a fost una cu adevărat impresionantă, cu atât mai mult cu cât nimeni nu îl lua în seamă la startul cursei. Extrem de puternic şi sigur pe el, Iglinskiy a simţit perfect momentul în care a trebuit să plece după Vincenzo Nibali şi a făcut o cursă de urmărire incredibilă, care s-a încheiat cu cea mai mare victorie a carierei. După succesul obţinut de Enrico Gasparotto în Amstel Gold Race, am spus că licenţa Astanei pentru 2013 pare să fie un obiectiv realizabil; acum, sunt convins că gruparea kazahă nu va mai avea nicio problemă.
• Încă nu înţeleg cum gândeşte şi ce îi lipseşte lui Vincenzo Nibali. Din ce am văzut în 2011, italianul este labil psihic în anumite momente şi pare să îşi piardă încrederea în forţele proprii atunci când nimeni nu se mai aşteaptă. Nu ştiu dacă şi-a consumat energia prea repede la începutul atacului dat în Liège–Bastogne–Liège, dar cert este că rutierul lui Liquigas a clacat surprinzător, cu 1200 de metri înainte de final. Dacă s-ar fi impus, cred că Nibali ar fi trecut peste o mare barieră psihologică şi ar fi făcut un pas enorm spre un alt nivel. Aşa, înfrângerea suferită duminică s-ar putea să îl urmărească o perioadă bună de timp de acum încolo.
• La finalul lui aprilie 2011, Philippe Gilbert avea şapte victorii. Acum, după încheierea clasicelor din Ardeni, el nu are niciun succes şi e clar că şi-a ratat o jumătate de sezon. Plătit cu trei milioane de euro pe an, Gilbert este aşteptat să aducă rezultate, însă problemele de sănătate pe care le-a avut şi poate presiunea din ce în ce mai mare l-au transformat într-un ciclist aproape anonim. Cum cursele pentru el s-au încheiat, belgianul va mai putea ieşi în evidenţă doar în Turul Franţei, dar şi acolo puţin, deoarece se va afla în serviciul lui Cadel Evans. Singura lui şansă de a salva sezonul este să aibă o toamnă perfectă, cu victorii la Mondiale şi în Turul Lombardiei.
• Dacă ar fi să realizez o scurtă listă a rutierilor care au impresionat în Ardeni, aceasta ar arăta astfel: Enrico Gasparotto, Jelle Vanendert, Romain Bardet, Thomas Voeckler, Joaquim Rodriguez, Michael Albasini, Robert Kiserlovski şi Maxim Iglinskiy. La polul opus se află fraţii Schleck, Alejandro Valverde, Damiano Cunego, Simon Gerrans şi Philippe Gilbert.

Clasicele de primăvară trag cortina

Duminică, odată cu primul rutier care va ajunge la Ans, se va încheia cea dintâi parte a sezonului. Şi ce cursă mai bună putea fi aleasă pentru asta, dacă nu Liège–Bastogne–Liège, cea mai veche clasică din ciclism. Total diferită de celelalte clasice din Ardeni, Liège–Bastogne–Liège va fi un test dificil pentru toţi cei prezenţi la start, mai ales odată cu a doua jumătate a traseului, când acidul lactic îşi va face simţită prezenţă din ce în ce mai mult. Caravana va pleca din Liège, va ajunge la Bastogne şi va termina apoi în suburbia Ans, după 257,5 kilometri şi 11 căţărări dure.

Care sunt ascensiunile şi cum arată acestea?

– Côte de La Roche-en-Ardenne – 2,8 kilometri lungime, pantă medie 6,2%

– Côte de Saint-Roch – 1 kilometru lungime, pantă medie 11%

– Côte de Wanne – 2,7 kilometri lungime, pantă medie 7,3%

– Côte de Stockeu (Stèle Eddy Merckx) – 1 kilometru lungime, pantă medie 12,2%

– Côte de la Haute-Levée – 3,6 kilometri lungime, pantă medie 5,7%

–Col du Rosier – 4,4 kilometri lungime, pantă medie 5,9%

– Côte du Maquisard – 2,5 kilometri lungime, pantă medie 5%

– Mont-Theux – 2,7 kilometri lungime, pantă medie 5,9%

– Côte de La Redoute – 2 kilometri lungime, pantă medie 8,8%

– Côte de La Roche aux Faucons – 1,5 kilometri lungime, pantă medie 9,3%

– Côte de Saint-Nicolas – 1,2 kilometri lungime, pantă medie 8,6%

Pe La Redoute, cu 34 de kilometri înainte de sosire, cursa va exploda cu adevărat. Plutonul se va fragmenta, iar unii rutieri vor pierde contactul, mai ales că dealul are o porţiune şi de 13%, nu departe de finalul său. Însă nu aici va fi momentul decisiv, unde va fi selectat învingătorul, ci pe Roche aux Faucons. Fie că va fi vorba despre un atac solitar (Andy Schleck – 2009), sau despre unul format din mai mulţi oameni (fraţii Schleck şi Philippe Gilbert – 2011), scurta ascensiune plasată cu doar 19 kilometri rămaşi până la sosire va reprezenta rampa de lansare pentru câştigătorul ediţiei de anul acesta.

Favoriţii

M-am gândit bine înainte să scriu şi nu am găsit niciun om de cinci stele, un rutier aflat cu o treaptă deasupra celorlalţi. Motivele le explic imediat şi voi începe cu Joaquim Rodriguez. Nu o sa îmbrăţişez teoria care spune că top 10 din Amstel Gold Race coincide mereu cu top 10 din Liège–Bastogne–Liège, pentru că asta ar însemna să îl elimin din start pe “Purito”. Pe de altă parte, nu îl văd capabil să dea un atac decisiv pe Roche aux Faucons, poate şi pentru că îi lipsesc calităţile de rouleur.

Anul trecut, când fraţii Schleck şi Philippe Gilbert au plecat acolo, spaniolul a fost incapabil să răspundă. În plus, aşa cum s-a văzut şi în Flèche Wallonne, ciclistul Katushei are nevoie de un teren de “totul sau nimic”, iar acesta ar putea fi pentru el Côte de Saint-Nicolas. Acolo ar putea accelera Joaquim Rodriguez, astfel încât să se desprindă de adversarii lui, dar pentru a ajunge acolo va avea nevoie de o echipă foarte puternică alături de el, care să neutralizeze toate acţiunile de până atunci.

Pe acelaşi nivel cu “Purito” îl pun pe Philippe Gilbert, care a crescut mult în ultima săptămână şi se află undeva la 85-90% din potenţial. Chiar dacă nu mai este la fel de înspăimântător ca în 2011, acesta are ce îi trebuie pentru a forma o selecţie prin care să îi elimine pe unii dintre oponenţii mai buni decât el la sprint, iar aici mă gândesc la Alejandro Valverde şi Simon Gerrans. Ibericul a fost marea dezamăgire a Ardenilor, iar Liège–Bastogne–Liège reprezintă ultima lui şansă pentru a salva impresia lăsată până acum. În ceea ce îl priveşte pe Gerrans, australianul nu a mai fost atât de vizibil după victoria din Milano-San Remo, dar lucrurile s-ar putea schimba în “La Doyenne”, unde cel mai valoros rezultat este un loc şase, obţinut în 2009.

Alături de Joaquim Rodriguez, Damiano Cunego pare să fie rutierul cu cea mai bună condiţie fizică înainte de start. Italianul în vârstă de 30 de ani vine după o victorie şi un loc secund la general în Turul Trentino şi a lăsat impresia că şi-a calculat paşii pentru a atinge forma de vârf chiar duminică. Interesant este că cea mai bună clasare a sa în Liège–Bastogne–Liège, locul trei, a venit în 2006, tot după ce a participat în Turul Trentino.

Spre deosebire de precedentele curse din Ardeni, sunt convins că fraţii Schleck vor ieşi în evidenţă acum şi vor lupta pentru un loc pe podium. Fani ai cursei belgiene încă de mici, când tatăl lor îi ducea pe La Redoute, cei doi au fost în ultimii ani mereu unii dintre actorii principali, chiar dacă au bifat doar un succes, prin Andy, în 2009. Din nou, unul dintre aceştia, dacă nu chiar amândoi, ar putea accelera pe Roche aux Faucons. Teoria spune că Frank va fi omul lui RadioShack-Nissan, deoarece a avut o primăvară mai bună decât fratele său. Tocmai de aceea, acesta se va afla în serviciul lui Frank, care a terminat în ultimii şase ani de cinci ori în top 10.

Dar cei de mai sus nu sunt singurii favoriţi; Thomas Voeckler a impresionat în Brabantse Pijl şi Amstel Gold Race, iar acum nu va avea nimic de pierdut dacă va da un atac devreme, cu 20-30 de kilometri înainte de sosire. Aşteptări mai sunt din partea lui Jelle Vanendert, locul doi pe de Cauberg, Samuel Sanchez, Bauke Mollema, şi Enrico Gasparotto, câştigătorul de duminica trecută, din Olanda.

Un factor important pentru determinarea învingătorului va fi vremea. Dacă în Amstel s-a plâns din cauza condiţiilor meteo, pe seama cărora a pus evoluţia sa slabă, Joaquim Rodriguez s-ar putea lovi de aceste neplăceri şi duminică. Motivul: maxima se anunţă de 11 grade Celsius, iar şansele de precipitaţii sunt de 40%, fiind aşteptate mai multe “duşuri”. Astfel de condiţii ar putea fi pe placul lui Gilbert, Voeckler sau Jelle Vanendert, care vor încerca să profite de eventualele probleme ale lui “Purito”.

Cursa va putea fi urmărită la Eurosport, în transmisiune directă, de la ora 15:15.

“Săgeata” Purito

• Joaquim Rodriguez avea două obiective clare la începutul sezonului: să câştige Flèche Wallonne şi Liège–Bastogne–Liège. Primul l-a îndeplinit miercuri, după o accelerare fabuloasă pe Mur de Huy, care i-a descurajat pe rivalii săi. Felul în care a plecat spaniolul din pluton a fost similar cu atacul dat la Bera-Ibardin, în Turul Ţării Bascilor, când s-a impus cu aceeaşi uşurinţă dezarmantă. Odată cu victoria din Flèche Wallonne, el a scăpat de eticheta de “etern ocupant al locului secund”, cu care se alesese după rezultatele înregistrate în Ardeni, în 2011. De asemenea, “Purito” i-a adus Katushei a treia victorie din scurta istorie a echipei în clasice, după E3 Prijs (Filippo Pozzato) şi Amstel Gold Race (Sergei Ivanov), ambele în 2009.
• Chiar dacă a lăsat impresia că s-a chinuit pe Mur de Huy, Philippe Gilbert se află pe drumul cel bun pentru Liège–Bastogne–Liège. În condiţiile în care Alejandro Valverde pare că nu se regăseşte, singurul adversar al belgianului este Joaquim Rodriguez. Avantajul lui Gilbert e că are o viteză superioară la sprint, ceea ce înseamnă că tot ce trebuie să facă duminică este să rămână în roata acestuia, în cazul în care ibericul va ataca şi se va desprinde de pluton. Evident, asta dacă nu cumva se vor implica şi alţi oameni în lupta pentru victorie. Ceva îmi spune că aşa va fi.
• Aşadar, cine mai poate face figură de favorit în Liège–Bastogne–Liège? Cred că fraţii Schleck vor adopta o strategie similară cu cea din 2011, cu un atac dat când mai sunt 20-30 de kilometri până la final. Dacă Andy a ieşit să se dezmorţească în Flèche Wallonne, Frank a avut ghinion, fiind nevoit să schimbe bicicleta într-un moment important al cursei, după ce a făcut pană. Fără astfel de probleme în ultimul “Monument” al primăverii, fraţii Schleck vor fi unii dintre actorii importanţi din Liège–Bastogne–Liège şi pot obţine o clasare pe podium. De asemenea, am aşteptări de la Damiano Cunego, Thomas Voeckler şi Samuel Sanchez.
• Michael Albasini a continuat să impresioneze: după ce s-a impus în Turul Cataluniei, unde a câştigat şi două etape, elveţianul în vârstă de 31 de ani a obţinut acum cel mai valoros rezultat al carierei într-o clasică, locul secund. Renăscut după transferul la GreenEdge, Albasini tinde să devină un rutier care îşi lasă amprenta asupra unei curse, fie că aceasta este pe etape sau de o zi. În afară de el, şi echipa are numai de câştigat de pe urma evoluţiei excelente de până acum: 42% dintre punctele lui GreenEdge în clasamentul World Tour au fost aduse de ciclistul din Ţara Cantoanelor.

Un kilometru şi jumătate pentru glorie

Flèche Wallonne nu este o clasică cu un traseu senzaţional şi spectaculos la tot pasul, însă finalul merită aşteptarea de până atunci. Celebrul Mur de Huy e locul unde este decis învingătorul, unul care trebuie să aibă şi o strategie bine pusă la punct, nu doar picioare puternice. În mod normal, scenariul va fi cel clasic, cu o evadare formată devreme, neutralizată cu aproximativ 35 de kilometri înainte de sosire, apoi un atac la penultima trecere peste Mur de Huy, şi bătălia decisivă, care va începe cu 1300 de metri rămaşi până la final, pe pantele ce ating şi 26%.

Poate tocmai din această cauză, Flèche Wallonne nu este un “Monument” şi nici nu e una dintre cele mai aşteptate clasice ale anului, dar cu toate astea, nu îi poate fi negată frumuseţea, chiar dacă aceasta se dezvăluie târziu. Drept dovadă interesul pe care îl trezeşte, e suficientă o scurtă privire în cartea sa de istorie: Marcel Kint, Fausto Coppi, Eddy Merckx, Francesco Moser, Moreno Argentin, Lance Armstrong şi Philippe Gilbert sunt doar câţiva dintre rutierii care au câştigat cursa din Belgia.

Miercuri, sunt toate şansele ca pe această listă să ajungă un nume nou. Cum învingătorul de anul trecut a recunoscut că încă nu se simte excelent, aşa cum spera, Joaquim Rodriguez va porni cu prima şansă într-o clasică în care în mod normal nu ar trebui să aibă adversar. “Purito” se bucură de toate atuurile pentru a câştiga: are explozie pe pantele dificile, se află într-o formă foarte bună şi se bazează pe o echipă puternică, ce îl va susţine tot timpul. Logica spune că miercuri va fi ziua lui Joaquim Rodriguez, asta dacă nu cumva Jelle Vanendert sau Alejandro Valverde vor avea un cuvânt important de spus.

Belgianul a mers bine în Amstel Gold Race şi doar sprintul slab l-a făcut să termine pe poziţia secundă, după italianul Enrico Gasparotto. În ceea ce îl priveşte pe Valverde, acesta a lăsat impresia în ultima vreme că se află într-un uşor regres faţă de primele luni ale stagiunii, însă va încerca să arate că şi-a regăsit forma care i-a adus patru victorii în 2012. În ceea ce îl priveşte pe Philippe Gilbert, este de aşteptat ca rutierul echipei BMC să îşi testeze condiţia fizică pe Mur de Huy şi chiar să prindă un loc pe podium, ce l-ar transforma în favorit pentru Liège–Bastogne–Liège.

Pentru producerea unor surprize, merg pe mâna columbienilor Fabio Duarte şi Rigoberto Uran. Ambii sunt pe un drum ascendent, au un moral ridicat după ultimele săptămâni, traseul li se potriveşte şi nu ar fi deloc de mirare ca unul dintre ei să vină în top cinci, ceea ce ar fi un rezultat valoros. Povestea ediţiei cu numărul 76 a Flèche Wallonne va putea fi urmărită la Eurosport, miercuri, de la ora 15:15.

În sfârşit, un italian!

• Enrico Gasparotto a produs una dintre surprizele primăverii şi a câştigat Amstel Gold Race, dar mai important de menţionat este faptul că italienii au bifat în cele din urmă un succes într-o clasică. Până duminică, ultimul ciclist peninsular care s-a impus într-o cursă importantă de o zi a fost Davide Rebellin, în Flèche Wallonne din 2009. Ce este de apreciat la Gasparotto e cum a gândit finalul, faptul că şi-a păstrat calmul şi a ales momentul potrivit pentru a sprinta în ultimii 20 de metri de pe Cauberg. Astfel, rutierul italian şi-a trecut în palmares cea mai mare victorie a carierei. Ar mai fi ceva de spus: Astana trăieşte, iar licenţa pentru 2013 nu mai pare un obiectiv atât de îndepărtat.
• Oscar Freire rămâne fabulos şi la 36 de ani şi merită toate aprecierile pentru ceea ce face. De altfel, atacul dat de triplul campion mondial cu şapte kilometri înainte de final a fost cel mai frumos şi interesant moment al cursei. Plecat iniţial pentru a-l ajuta pe Joaquim Rodriguez, Freire a început să creadă în şansa lui la intrarea în ultimul kilometru, când se bucura de un avans de zece secunde. Din păcate, forcingul lui Gilbert şi panta dură de pe Cauberg au dus la prinderea spaniolului, însă acesta tot a terminat pe locul patru. Risc un pronostic: la Mondiale, peste cinci luni, Oscar Freire ia medalie.
• Romain Bardet. Câţi au auzit de acest nume până duminică, atunci când ciclistul lui AG2R a plecat într-o evadare formată la kilometrul 60? Profesionist din actualul sezon, francezul a impresionat prin tăria arătată şi prin încăpăţânarea de a rămâne în frunte, deşi un grup puternic al favoriţilor era pe urmele sale. La final, el a sosit pe 25 şi a demonstrat că are potenţial pentru a fi unul dintre oamenii importanţi în Ardeni peste câteva sezoane. În plus, a confirmat locul secund obţinut anul trecut în Liège-Bastogne-Liège, versiunea pentru tineret.
• Pentru că tot a vorba despre “La Doyenne”, vreau să remarc revenirea lui Philippe Gilbert. Deşi nu a terminat nici măcar pe podium, belgianul în vârstă de 29 de ani a fost cel care a schimbat învingătorul, deoarece fără atacul său, Oscar Freire s-ar fi impus. Treptat-treptat, rutierul echipei BMC se apropie de forma din sezonul precedent, iar nivelul de vârf va fi atins cu siguranţă duminica viitoare, în Liège-Bastogne-Liège, cursa lui preferată. Un succes în ultimul “Monument” al primăverii ar face uitate problemele de până acum.
• Până la finalul carierei, Peter Sagan are toate şansele să câştige cele cinci clasice “Monument”, performanţă pe care au mai realizat-o doar trei oameni. Campionul Slovaciei şi-a demostrat încă o dată potenţialul, dar trebuie să înveţe să gândească mai mult cu mintea, şi mai puţin cu picioarele. Şi aceasta, deoarece o nouă eroare de tactică l-a costat victoria în Amstel Gold Race.