Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the month “Martie, 2014”

Rutierul săptămânii

Rudi Altig (Turul Flandrei 1964), Steffen Wesemann (Turul Flandrei 2004) şi Josef Fischer (Paris-Roubaix 1896) sunt singurii germani care s-au impus într-un Monument pe pavate, cursele de acest fel nefiind niciodată pe placul cicliştilor din Germania. Una dintre explicaţii o reprezintă lipsa unei culturi pentru aceste clasice, dar şi a pavatelor, motiv pentru care nici italienii nu au mai dat de mult un câştigător de Turul Flandrei sau Paris-Roubaix. Spre deosebire de peninsulari, care mai au de aşteptat câţiva ani pentru a spera la un nou succes acolo (Andrea Zordan?), lucrurile arată mult mai bine pentru germani, datorită lui John Degenkolb.

Ciclistul echipei Giant-Shimano este pentru a doua oară în acest sezon “Rutierul Săptămânii”, datorită victoriei din Gent-Wevelgem, a doua clasică pe pavate ca importanţă din Flandra. E adevărat, Peter Sagan şi-a adjudecat E3 Harelbeke şi a terminat pe podium două zile mai târziu, dar rezultatele foarte bune ale slovacului sunt deja o obişnuinţă. În schimb, pentru John Degenkolb, un ciclist care cochetează de ani buni cu cursele de o zi, succesul de duminică vine ca o confirmare a aşteptărilor create în jurul său încă din 2011, când a venit pe 19 în Paris-Roubaix.

În momentul de faţă, germanul are toate atributele necesare unui pretendent la victorie în Monumentele pe pavate: un moral puternic, mult curaj, o echipă solidă şi anduranţa atât de necesară în acele curse care depăşesc 250 de kilometri şi îi obligă pe rutieri să îşi consume şi ultima picătură de energie. Evident, John Degenkolb nu va porni ca principal favorit la victorie în Turul Flandrei sau Paris-Roubaix, dar va sta la pândă, pregătit să răspundă la fiecare atac şi să nu rateze mişcarea câştigătoare. Tocmai de aceea, o eventuală clasare a sa pe locul întâi acolo nu ar trebui privită ca fiind o mare surpriză, ci ca primul dintr-un lung şir de succese care îl aşteaptă până la finalul carierei.

Concluzii după E3 Harelbeke şi Gent-Wevelgem

Fabian Cancellara şi Tom Boonen rămân în continuare oamenii de învins în Monumentele pe pavate, dar generaţia tânără vine puternic din urmă, iar reprezentanţii ei sunt din ce în ce mai impresionanţi. John Degenkolb, Peter Sagan, Arnaud Démare, Sep Vanmarcke, Ian Stannard, Alexander Kristoff şi Florian Senechal (chiar dacă e neo-profesionist) au crescut mult şi au arătat că viitorul le aparţine. Poate anul acesta, experienţa şi forţa lui Cancellara şi Boonen vor fi decisive, dar începând cu 2015, este foarte posibil ca schimbul de generaţii să se producă în totalitate, iar clasicele de primăvară să aibă alţi patroni.

O menţiune aparte merită un alt tânăr, Tom Van Asbroeck. Belgianul în vârstă de 23 de ani, autor al unui sezon 2013 relativ slab, a crescut enorm între timp şi are o primăvară foarte bună până acum: victorie în Cholet-Pays de Loire, un loc secund în Nokere Koerse şi clasări între primii zece în Dwars door Vlaanderen şi Gent-Wevelgem. Una dintre cele trei “perle” ale lui Topsport Vlaanderen, alături de Edward Theuns şi Kenneth Vanbilsen, Van Asbroeck are un potenţial foarte mare, care îl recomandă pentru un viitor foarte frumos în cursele pe pavate. Tocmai de aceea, e greu de crezut că 2015 nu îl va găsi în lotul unei echipe de World Tour.

Făcând abstracţie de adversarii săi, un nou succes al lui Fabian Cancellara în Turul Flandrei sau Paris-Roubaix depinde de trei elemente: forma lui, tactica pe care o va alege şi Stijn Devolder. Campionul Belgiei se află la cel mai ridicat nivel din ultimii cinci ani, iar week-end-ul trecut a arătat că va juca un rol foarte important în campania de clasice a lui Cancellara. Dacă elveţianul îl va păstra pe Devolder cât mai mult timp alături de el, ceilalţi rutieri vor avea dificultăţi în a-i pune probleme. Pe de altă parte, nu este deloc exclus ca Devolder să primească mână liberă la un moment dat, în funcţie de cum va decurge cursa, şi să îşi încerce şansa, la fel cum a făcut-o în Gent-Wevelgem.

În cele două curse din Belgia, Omega Pharma-Quick Step a oferit indicii privind strategia pe care o va adopta în Turul Flandrei. Echipa belgiană va încerca să îl protejeze pe Tom Boonen, liderul său, dar şi să îşi economisească forţele, iar pentru asta va trimite rutieri la atac, scopul fiind să le facă pe celelalte formaţii să conducă urmărirea şi astfel să obosească. În plus, Omega mai are un avantaj important, prezenţa lui Zdenek Stybar în echipă. Chiar dacă cehul a părut să nu fie la un nivel ridicat în E3 Harelbeke, asta nu înseamnă că nu este pregătit să intre în rolul de lider, dacă situaţia din cursă o va cere.

Au mai rămas doar câteva zile până la startul primului Monument pe pavate, iar câţiva oameni care emit pretenţii la victorie, un top trei sau un top zece în Turul Flandrei sau Paris-Roubaix nu s-au făcut deloc remarcaţi. Printre aceştia, Filippo Pozzato, Sebastian Langeveld, Bjorn Leukemans, Nick Nuyens, Sebastien Turgot, Damien Gaudin sau Jens Keukeleire. Dacă este să ne luăm după o declaraţie mai veche a lui Juan Antonio Flecha, care a spus că forma unui rutier la finalul Paris-Nisa sau Tirreno-Adriatico e cea cu care va ajunge în clasice, aceştia nu ar trebui să fie protagonişti în Flandra şi Roubaix. Totuşi, la cât de imprevizibil este ciclismul, cei menţionaţi mai sus nu trebuie excluşi din calcule.

Gent-Wevelgem 2014

Gent-Wevelgem 2014

Este una dintre cele mai prestigioase clasice ale primăverii, o cursă favorabilă sprinterilor, poate singura de acest fel din Flandra. Drept dovadă, stau foştii câştigători, de la Rik Van Looy la Freddy Maertens, de la Guido Bontempi la Djamolidine Abdoujaparov sau de la Mario Cipollini la Oscar Freire. De asemenea, Gent-Wevelgem e prima clasică a nordului în care s-a impus Eddy Merckx, pe când acesta avea doar 21 de ani şi se pregătea să se transfere de la Peugeot la Faema, echipă ce îi oferea un contract în alb pentru a-i obţine semnătura.

Prima ediţie a Gent-Wevelgem a avut loc în 1934, cu un an înaintea apariţiei Turului Spaniei, şi a fost rezervată amatorilor, situaţie care s-a repetat până în 1939. Apoi, începând cu 1945, după o pauză cauzată de Al Doilea Război Mondial, profesioniştii au fost primiţi la start, dar schimbările nu s-au încheiat, organizatorii hotărând să modifice traseul o dată la câţiva ani. Până la urmă, în anii ’70, profilul a ajuns la un design mai mult sau mai puţin asemănător cu cel de astăzi, când sprinterii se numără printre favoriţii la victorie.

În 2014, primul deal de pe traseu este Casselberg, care se va repeta de două ori şi le va oferi cicliştilor un preview a ceea ce vor întâlni mai târziu. Cea mai importantă ascensiune va fi Kemmelberg, ce figura tot în două rânduri, ultima oară urmând să fie al optulea deal din cursă, cu aproximativ 40 de kilometri înainte de final. Kemmelberg e mereu cel mai important punct din Gent-Wevelgem: cu o lungime de 2,5 kilometri (o treime din deal are pavate) şi o pantă maximă de 22%, ascensiunea cunoscută şi pentru bătălia dată acolo în timpul Primului Război Mondial va fi speculată la maximum de echipele puternice, care vor încerca să rupă plutonul şi să îi distanţeze pe sprinteri. Dacă vântul va bate din lateral, cum s-a întâmplat de multe ori, atunci şansele lor de reuşită vor fi cu adevărat mari.

Favoriţii

Peter Sagan va porni din postura de deţinător al trofeului, iar forma sa este din ce în ce mai bună, la fel ca moralul, după succesul din E3 Harelbeke. Dezavantajat de numărul mare al sprinterilor din cea de-a 76 ediţie a Gent-Wevelgem (233 de kilometri), slovacul va trebui să iasă la atac sau să se infiltreze în grupurile ce se vor forma atunci când plutonul se va rupe pe căţărările din ultimii 50 de kilometri. Altă echipă care va miza pe astfel de acţiuni va fi Omega Pharma-Quick Step, în condiţiile în care Tom Boonen suferă în continuare după căzătura de vineri, iar Mark Cavendish va lipsi de la start, din cauza unor probleme de sănătate. În mod normal, gruparea manageriată de Patrick Lefevere va duce un ritm ridicat şi va încerca astfel să îşi lanseze câţiva ciclişti, cum ar fi Zdenek Stybar sau Stijn Vandenbergh.

Cu orgoliul rănit după E3 Harelbeke, Fabian Cancellara ar putea să atace la rândul său, ca un ultim antrenament pentru Turul Flandrei. Dacă forma sa va fi bună şi îşi va prinde adversarii pe picior greşit, elveţianul se va gândi şi la victorie în Gent-Wevelgem, cursă în care nu a terminat pe podium până acum. Foarte activ vineri, Sep Vanmarcke va trebui să dejoace calcule sprinterilor pentru a avea o şansă, o alianţă de moment a belgianului cu Cancellara, Sagan, Greg Van Avermaet sau Damien Gaudin fiind foarte probabilă.

O altă echipă care îşi va pune amprenta asupra cursei va fi Sky, aceasta prezentându-se la Deinze cu o distribuţie extrem de solidă, din care nu vor lipsi Edvald Boasson Hagen, Ian Stannard, Bernhard Eisel (învingătorul din 2010) sau Geraint Thomas, cu toţii aflaţi într-o formă foarte bună. Totuşi, cum sprinterii nu vor să rateze ocazia de a-şi trece în palmares o clasică atât de prestigioasă, este de aşteptat ca Lotto-Belisol (André Greipel), FDJ (Arnaud Démare), Garmin-Sharp (Tyler Farrar), Orica-GreenEdge (Jens Keukeleire), Giant-Shimano (John Degenkolb), Katusha (Alexander Kristoff) şi MTN-Qhubeka (Gerald Ciolek) să colaboreze şi să încerce să neutralizeze toate atacurile.

Date statistice

– Robert Van Eenaeme, Rik Van Looy, Eddy Merckx, Mario Cipollini şi Tom Boonen au obţinut cele mai multe victorii, câte trei

– 15 ţări au dat cel puţin un învingător, primul loc în acest clasament fiind ocupat de Belgia, care a adunat 48 de succese

– Eddy Merckx are cele mai multe podiumuri în Gent-Wevelgem, cinci

– Rik Van Looy este ultimul campion mondial care s-a impus aici, în 1962

– Singurii ciclişti din afara Europei triumfători în clasica din Belgia sunt Djamolidine Abdoujaparov (Uzbekistan) şi George Hincapie (S.U.A.)

– Cea mai lungă ediţie (277 de kilometri) a avut loc în 1977 şi i-a revenit francezului Bernard Hinault

– Două minute şi 46 de secunde a fost cea mai mare diferenţă înregistrată între primul şi al doilea clasat, în 1950, atunci când Briek Schotte l-a învins pe Albert Decin

E3 Harelbeke 2014

E3 Harelbeke 2014

Omloop Het Nieuwsblad anunţă în fiecare sezon startul curselor de o zi, dar tensiunea începe să crească aproape o lună mai târziu, odată cu E3 Harelbeke, clasică al cărei statut a devenit mult mai important în sezoanele recente, după ce Uniunea Ciclistă Internaţională a hotărât să o accepte în World Tour. Astfel, E3 Harelbeke a ajuns să adune la start unele dintre cele mai mari nume ale plutonului şi să se salveze de la dispariţie, cu care era ameninţată după ce Gent-Wevelgem a fost mutată înaintea Turului Flandrei.

Combinaţia de pavate cu dealuri face E3 Harelbeke (211 kilometri) una dintre cursele de o zi cu cel mai mare potenţial de spectacol, iar anul acesta ar trebui să fie şi mai multă acţiune, după decizia organizatorilor de a mai adăuga două căţărări, pentru ediţia din 2014 ajungându-se la un total de 17 dealuri. Balul va fi deschis de Katteberg, dar lucrurile serioase vor începe cu adevărat la kilometrul 130, când apare Taaienberg (1250 de metri, pantă medie 9,5%), pe care Tom Boonen a atacat la jumătatea acestei săptămâni, în Dwars door Vlaanderen.

Peste mai puţin de 50 de kilometri, rutierii vor aborda una dintre cele mai celebre combinaţii din clasicele pe pavate, Paterberg (362 de metri, pantă medie 12%) – Oude Kwaremont (2200 de metri, pantă medie 4,2%). Indiferent de componenţa primului grup acolo, pe Paterberg sunt aşteptate atacuri, iar acestea pot realiza o selecţie sau se pot transforma chiar într-o acţiune ce se poate finaliza cu o victorie. Cicliştii nu vor avea timp să îşi regăsească suflul, deoarece Oude Kwaremont (unde Fabian Cancellara a mutat decisiv anul trecut) va apărea peste scurt timp şi îi va inspira pe rutieri să lanseze noi atacuri.

Ultima parte a cursei va număra alte două căţărări – Karnemelkbeekstraat şi Teigemberg – alte oportunităţi pentru cei care vor dori să facă diferenţa şi să scape de oponenţi şi de spectrul unei sosiri la sprint. Odată ce Teigemberg va fi încheiat, vor mai rămâne doar 13 kilometri de plat, dar dacă vântul va bate din faţă, acea porţiune nu va fi deloc uşoară, iar plutonul va beneficia de o şansă de a-i prinde pe cei aflaţi în frunte.

Favoriţii

Într-un clasament al victoriilor, Fabian Cancellara ocupă ultima treaptă a podiumului, la egalitate cu olandezul Jan Raas, ambii având câte trei succese. Elveţianul, nimeni altul decât deţinătorul trofeului, este creditat cu prima şansă în cea de-a 57-a ediţie a E3 Harelbeke, la startul căreia se va prezenta după ce în urmă cu doar câteva zile a încheiat pe locul al doilea Milano-San Remo. Ca de fiecare dată, Cancellara (care a inspectat recent ultimii 97 de kilometri ai Turului Flandrei) va fi nevoit să atace pe unul dintre dealuri şi să plece într-un contratimp individual, dar spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în 2013, o astfel de acţiune ar putea veni mai târziu, deoarece rutierul lui Trek Factory Racing are alături o echipă foarte puternică, din care nu vor lipsi Stijn Devolder, Gregory Rast sau Jasper Stuyven.

Deşi Cancellara este câştigătorul de anul trecut, Omega Pharma-Quick Step e aşteptată să dea ora exactă, pentru că gruparea belgiană are o distribuţie impresionantă, putând propune cel puţin trei variante la victorie. Tom Boonen va fi liderul echipei, fostul campion mondial urmând să îl înfrunte pentru prima oară în 2014 pe rivalul său de la Trek Factory Racing. E3 Harelbeke va reprezenta o bună oportunitate pentru Omega Pharma-Quick Step să joace şi cartea numită Zdenek Stybar, cehul având în acest moment un rol similar cu cel al lui Stijn Devolder, în trecut. În afară de cei doi, şi Niki Terpstra poate lupta pentru victorie, olandezul aflându-se într-o formă excelentă, care i-a adus un nou succes în Dwars door Vlaanderen.

Peter Sagan a obţinut două victorii în acest sezon (în etape din Turul Omanului şi Tirreno-Adriatico), dar evoluţia sa de până acum nu a convins. Slovacul nu a câştigat nicio cursă de o zi de la startul anului, iar E3 Harelbeke (clasică încheiată pe locul secund în 2013) va reprezenta ocazia perfectă pentru a sparge gheaţa. După ce în Milano-San Remo şi-a pus echipa la treabă, nu ar fi exclus ca Sagan să adopte de această dată o tactică mai defensivă şi să îşi facă toate calculele în funcţie de acţiunile adversarilor.

O problemă mecanică l-a împiedicat pe John Degenkolb să facă parte din grupul care a luptat pentru victorie în “La Primavera”, iar germanul în vârstă de 25 de ani va fi foarte motivat să îşi ia revanşa şi să arate că se află în continuare într-o formă excelentă, care îi va permite să se numere printre favoriţi peste ceva mai mult de o săptămână, în Turul Flandrei. Un alt ciclist care va avea ceva de demonstrat va fi Greg Van Avermaet, belgianul urmând să fie susţinut de Silvan Dillier, Daniel Oss şi Thor Hushovd (norvegianul va fi opţiunea lui BMC pentru un sprint).

Sky va veni şi ea cu o echipă puternică, iar asta îi va permite să meargă pe mai multe variante. Dintre toţi rutierii grupării britanice, Ian Stannard se află la cel mai ridicat nivel, însă asta nu înseamnă că Sky nu îşi va trimite la atac mai mulţi oameni, la fel cum a făcut-o în Omloop Het Nieuwsblad. Stannard, Geraint Thomas şi Luke Rowe pot încerca să atace în ultimii 30-40 de kilometri, în timp ce Edvald Boasson Hagen şi Salvatore Puccio îşi vor permite să rămână în pluton şi să aştepte un eventual sprint (ultima oară când E3 Harelbeke s-a încheiat astfel a fost în 2012).

Chiar dacă mulţi ar fi dorit să îl vadă în Milano-San Remo, Sep Vanmarcke nu a luat startul în cursa din Italia, preferând să se antreneze din greu pe pavate, atât pe teren propriu, cât şi în nordul Franţei. Clasat pe locul al doilea în Paris-Roubaix 2013, rutierul echipei Belkin va fi unul dintre principalii favoriţi la primul loc, mai ales dacă şi-a păstrat forma excelentă arătată la începutul lunii martie, atunci când a fost cel mai agresiv ciclist din Omloop Het Nieuwsblad.

Cine mai poate fi printre protagonişti în E3 Harelbeke? Stijn Devolder, în funcţie de cum va decurge cursa, Sebastian Turgot, Damien Gaudin, Sebastian Langeveld, Filippo Pozzato (care a fost “invizibil” în primele luni ale lui 2014), Tony Gallopin, Jens Keukeleire, Mathew Hayman, Sylvain Chavanel (clasat pe locul cinci în Dwars door Vlaanderen) şi Luca Paolini.

Date statistice

– Tom Boonen deţine recordul de victorii în E3 Prijs, cinci, obţinute între 2004 şi 2012

– În clasamentul pe naţiuni, Belgia este prima (38), urmată de Olanda (5) şi Italia (4)

– În zece rânduri, ciclistul care a câştigat E3 Prijs s-a impus în acel sezon şi în Turul Flandrei

– Singurul rutier din afara Europei învingător în cursa din Flandra este australianul Phil Anderson (1985)

– Cea mai ridicată medie orară a fost înregistrată la ediţia din 2003 – 45,9 km/h

– William Tackaert a câştigat cea mai lungă ediţie – 236 de kilometri – în 1983

– E3 Harelbeke este una dintre puţinele curse de o zi în care Eddy Merckx nu s-a impus, cel mai bun rezultat al belgianului fiind un loc doi, în 1972

Rutierul săptămânii

Ani la rând, Thor Hushovd a visat să câştige o clasică majoră şi să devină primul norvegian care îşi trece în palmares un Monument, dar tot ce a putut face a fost să adune câteva podiumuri. Duminică, Hushovd a luat startul în Milano-San Remo, însă ciclistul lui BMC nu a contat deloc în lupta pentru victorie, care a fost obţinută de compatriotul său, Alexander Kristoff, acesta aducându-i Katushei unul dintre cele mai mari succese din istoria de nici şase ani a echipei ruse, unde a ajuns după ce a trecut pe la BMC, formaţie ce i-a acordat puţine şanse în cele două sezoane petrecute acolo.

Unul dintre cei mai versatili ciclişti din plutonul actual, capabil să se descurce bine pe plat, pe dealuri, pe pavate, dar şi în contratimpurile scurte, Kristoff şi-a început cu adevărat cariera odată cu venirea la Katusha, care a crezut în el şi l-a crescut pentru a deveni principalul sprinter al echipei. An după an, nordicul a făcut paşi importanţi, iar în 2014 se pare că a ajuns la maturitatea necesară pentru a deveni un actor principal în toate clasicele de primăvară, de la San Remo până la Roubaix.

Succesul din “La Primavera” reprezintă o confirmare a potenţialului pe care îl are Alexander Kristoff, dar şi un prim obiectiv bifat în acest sezon, la startul căruia şi-a propus să se impună într-o clasică Monument şi într-o etapă din Turul Franţei. Dacă va avea în luna iulie forma bună arătată în aceste săptămâni, norvegianul are toate şansele să îşi îndeplinească şi al doilea ţel pentru 2014 şi chiar să lupte în ierarhia tricoului verde. Până atunci, pentru Kristoff urmează alte oportunităţi – Dwars door Vlaanderen, Gent-Wevelgem, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix – de a obţine noi victorii şi a-şi construi un palmares important.

Concluzii după Milano-San Remo

Victoria obţinută de Alexander Kristoff i-a uimit pe mulţi, dar nu este o surpriză uriaşă, deoarece rutierul Katushei a arătat încă de anul trecut, când a terminat între primii zece Milano-San Remo, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, că un succes într-un Monument nu se află departe. Echipa sa, Katusha, a muncit mult duminică, iar ajutorul dat de Luca Paolini, unul dintre veteranii formaţiei ruse, a contat enorm pe final, atunci când Kristoff a fost unul dintre puţinii ciclişti care s-au putut baza pe un coleg. Pe Lungomare Italo Calvino, rutierul în vârstă de 27 de ani a executat un sprint perfect, cum “La Primavera” nu a mai văzut de la Oscar Freire, în 2010, şi a devenit primul norvegian din istorie triumfător în Milano-San Remo.

Clasat pe locul secund, Fabian Cancellara a răbufnit atunci când Alexander Kristoff a trecut linia de sosire înaintea sa, dar gestul nu a părut îndreptat către deznodământul de duminică, ci către frustrarea acumulată în ultimii patru ani, când a fost de fiecare dată aproape să câştige Milano-San Remo, dar a pierdut în faţa unui ciclist aflat cu acea ocazie la cel mai mare succes al carierei. Având alături o echipă foarte solidă, elveţianul a făcut o cursă tactică perfectă şi nu a mai atacat, conştient că adversarii săi asta urmăreau. În schimb, Cancellara a avut o strategie mai defensivă, care a fost aproape să îi aducă primul succes după şase ani în cursa încheiată pe Riviera Italiană. Constanţa sa remarcabilă l-a ajutat să mai bifeze un record, după ce a devenit primul rutier din toate timpurile care a încheiat pe podium ultimele zece clasice Monument pe care le-a terminat.

Peter Sagan nu şi-a ascuns dorinţa de a câştiga Milano-San Remo, dar slovacul a ratat pentru al doilea an consecutiv un succes aici, deşi Cannondale a fost printre cele mai active echipe. Este adevărat, Sagan a fost blocat în momentul declanşării sprintului, însă nici până atunci nu a arătat foarte bine, senzaţia fiind că se simţea la fel ca în Strade Bianche, atunci când Michal Kwiatkowski l-a distanţat pe Via Santa Caterina. Mulţi au speculat că rutierul în vârstă de 24 de ani se gândeşte deja la următoarea destinaţie, fiind dornic să o părăsească pe Cannondale, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Mai degrabă, Peter Sagan se află sub presiunea de a obţine rezultate, conştient că este cel mai dorit ciclist de pe piaţă, iar asta îl blochează la nivel mental. În plus, judecând după cum a mers până acum, e foarte posibil ca pregătirea sa de iarnă să nu fi fost foarte reuşită.

Mark Cavendish s-a arătat dezamăgit după finalul de pe Lungomare Italo Calvino, conştient că aceasta s-ar putea să fi fost ultima sa ocazie de a-şi adjudeca din nou Milano-San Remo, în condiţiile în care organizatorii doresc un traseu mai dificil pentru sezoanele următoare. Deşi a fost nevoit să se descurce fără mulţi colegi pe final, britanicul a impresionat pe căţărări, dar efortul depus acolo l-a costat la sprint, unde a rămas fără suflu şi nu a putut încheia mai sus de locul cinci. Partea bună pentru Cavendish după evoluţia de duminică este că felul cum s-a descurcat îi permite să spere că va avea o şansă la victorie în Gent-Wevelgem, la sfârşitul acestei săptămâni.

Chiar dacă nu s-a aflat în cea mai bună formă şi mai are de lucrat pentru a ajunge la un nivel ridicat, Vincenzo Nibali a animat cursa cu atacul dat pe Cipressa. Italianul, clasat pe locul trei la ediţia din 2012, rămâne unul dintre cei mai agresivi rutieri din pluton, iar pentru asta nu are cum să nu fie apreciat. Evident, Nibali şi-ar fi dorit ca acţiunea lui să îi determine pe mai mulţi ciclişti să vină alături de el şi chiar s-a plâns de lipsa de reacţie a acestora, însă era greu de crezut că alţi oameni ar fi fost dispuşi să îşi asume riscuri, având în vedere că în pluton se aflau mulţi sprinteri, iar aceştia beneficiau de ajutorul colegilor pentru a organiza urmărirea.

Încă o dată, Milano-San Remo a oferit un final entuziasmant, numele învingătorului fiind incert până pe ultimii metri, atunci când Alexander Kristoff s-a distanţat de Fabian Cancellara. Tocmai de aceea, organizatorii ar trebui să renunţe la Pompeiana, pe care doresc în continuare să o folosească începând cu 2015, deoarece căţărarea ar strica din farmecul pe care îl are Milano-San Remo şi ar reduce considerabil numărul cicliştilor ce pot lupta pentru victorie. Mulţi sunt de părere că ultimii 30 de kilometri ai clasicei italiene sunt cei mai spectaculoşi şi mai încărcaţi de acţiune dintr-o cursă de o zi. Până la urmă, aceasta este o chestiune de gust, însă cert e că dacă Pompeiana ar figura de anul viitor pe traseu, “La Primavera” ar ridica la patru numărul clasicelor din Ardeni.

Turul Cataluniei 2014

Una dintre cele mai vechi curse pe etape din lume, Turul Cataluniei şi-a pierdut din prestigiu la începutul secolului al XXl-lea, atunci când gazdele contabilizau succes după succes, dar lucrurile au început să se schimbe în ultimii ani (odată cu mutarea competiţiei în martie), după ce din ce în ce mai mulţi ciclişti de Mari Tururi din afara Spaniei s-au prezentat la start, şi nu doar ca să bifeze încă un pas în pregătirea pentru Turul Franţei, ci ca să lupte pentru victorie. Astfel, s-a ajuns la o situaţie rar întâlnită în istoria cursei, trei ani la rând fără un triumf iberic, serie pe care spaniolii speră să o vadă întreruptă în 2014.

Traseul gândit de organizatori, parcă mai bun de la un an la altul, i-a făcut pe mulţi rutieri care vor lupta în Giro sau Le Tour să vină aici şi să încerce să câştige cursa înfiinţată în 1911, care va consemna sezonul acesta cea de-a 94-a ediţie, o ediţie ce va respecta şablonul din ultima vreme: fără contratimp individual sau pe echipe, dar cu finişuri în căţărare şi sosiri în coborâre care îi vor pune la încercare pe pretendenţii la victorie.

Traseul

Turul Cataluniei va debuta cu două etape ce par simple la prima vedere, dar care s-ar putea dovedi mult mai complicate, deoarece profilul acestora va îndemna la câteva atacuri date în ultimii 15-20 de kilometri. Chiar dacă sosirile la altitudine vor veni la jumătatea săptămânii, unii ciclişti mai agresivi vor avea suficiente oportunităţi pentru a-şi surprinde adversarii şi a încerca să le ia timp acestora pe coborâri, mai ales că linia de finiş nu este plasată departe. 

Miercuri, între Banyoles şi La Molina, caravana va avea parte de trei ascensiuni, dintre care una de categorie specială – Alt de la Creueta – ce va fi încadrată de două ascensiuni de categoria întâi: Alt de Coubet şi La Molina. Aceasta din urmă figurează chiar la final şi va găzdui pentru prima dată în istorie un final în Turul Cataluniei. În mod normal, diferenţele care se vor face în urma atacurilor date acolo nu vor fi mari, deoarece La Molina are doar 5,3 kilometri lungime şi pantă medie 6%.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre ascensiunea ce îi va aştepta pe rutieri o zi mai târziu, Vallter 2000, care va veni după o etapă istovitoare. Runda va începe cu Collada de Tosses, după care va continua cu Alt de Canes, Alt de Oix şi Alt de Rocabruna, căţărari care însumează peste 48 de kilometri. Apoi, plutonul va începe să urce pe Vallter 2000 (12 kilometri, pantă medie 7,8%, pantă maximă 12%) şi va ajunge la 2200 de metri altitudine, unde ierarhia generală ar trebui să sufere modificări importante şi să prindă o formă pe care să o aibă şi la finalul cursei.

Rutierii ce îşi doresc o victorie sau o clasare mai bună vor beneficia de încă o şansă în etapa a cincea, care are o ascensiune de categoria a doua ce va figura pe traseu cu numai opt kilometri înainte de sosire. O zi mai târziu, traseul dintre El Vendrell şi Vilanova I La Geltru le va surâde sprinterilor-puncheuri, în timp ce etapa finală – un circuit prin Barcelona, cu opt treceri peste Montjuic – se anunţă foarte spectaculoasă, cu atacuri peste atacuri.

Favoriţii

Alberto Contador a câştigat cursa în 2011, dar a fost descalificat după scandalul de dopaj în care a fost implicat, iar victoria i-a revenit lui Michele Scarponi. Acum, spaniolul se întoarce în Turul Cataluniei după trei ani şi este mare favorit la primul loc, mai ales dacă luăm în considerare ce a arătat în Tirreno-Adriatico, acolo unde a dominat pe căţărări cum numai Chris Froome a făcut-o în ultimele sezoane. Britanicul va încerca să arate că accidentarea suferită la spate nu l-a afectat şi că rămâne principalul candidat la tricoul galben din Turul Franţei, iar pentru asta a avut grijă să îşi aducă “locotenenţi” unul şi unul: Richie Porte, Mikel Nieve, David Lopez şi Kanstantsin Siutsou.

În teorie, Froome este în continuare un căţărător mai puternic decât Alberto Contador, însă asta nu înseamnă automat şi că se va impune, mai ales că rivalul de la Tinkoff-Saxo – care are o echipă mai slabă, cel puţin pe hârtie – e pregătit să atace acolo unde ciclistul lui Sky se va aştepta mai puţin. Lupta dintre cei doi va fi extrem de importantă şi la nivel mental, cel care va câştiga urmând să se bucure de un important avantaj psihologic în lunile următoare.

La o lună de la ultima sa prezenţă într-o cursă, Joaquim Rodriguez se va întoarce în pluton, pregătit să arate că antrenamentele de pe Teide l-au ajutat să îşi îmbunătăţească nivelul şi să lupte pentru un nou triumf în cursa de pe teren propriu, după cel din 2010. Totuşi, “Purito” nu pare un candidat serios la tricoul alb cu verde, nu doar din cauza perioadei petrecute în afara curselor, dar şi pentru că principalele sale obiective vor veni mai târziu, în aprilie (clasicele din Ardeni), respectiv mai (Il Giro).

O altă variantă bună la cel puţin un loc pe podium pare a fi Nairo Quintana, ocupantul locului secund din Tirreno-Adriatico, deşi acesta a fost răcit în zilele anterioare cursei. Ajutat de Igor Anton şi Ruben Plaza, micuţul sud-american va căuta să le dea o replică solidă lui Contador şi Froome, la fel ca Daniel Martin, deţinătorul trofeului. Irlandezul nu trebuie neglijat, dar forma sa rămâne oarecum o enigmă, în condiţiile în care a adunat doar şapte zile de cursă în 2014.

Un alt columbian, Rigoberto Uran, vine cu gânduri mari aici, după ce în Tirreno-Adriatico a fost de nerecunoscut, rutierul lui Omega Pharma-Quick Step declarând că Turul Cataluniei este unul dintre principalele sale obiective în această primăvară. Altfel, competiţia din Spania va fi prima pentru Carlos Betancur de când acesta a câştigat Paris-Nisa, iar dacă forma sa a crescut de atunci, aşa cum ar fi normal, Betancur va lupta pentru victoria finală.

Turul Cataluniei va fi un rai al căţărătorilor, iar printre oamenii care vor mai avea un cuvânt important de spus se vor mai număra Ivan Basso, Chris Horner, Luis Leon Sanchez (de când a revenit la Caja Rural, spaniolul şi-a regăsit picioarele de căţărător), Samuel Sanchez, Tejay van Garderen, Esteban Chaves, Warren Barguil, Julian Arredondo, Jurgen Van Den Broeck, Thibaut Pinot sau Fabio Aru.

Date statistice

– Mariano Cañardo deţine recordul de victorii la general, şapte, obţinute între 1928 şi 1939

– Reprezentantul gazdelor, Miguel Poblet, este lider într-un clasament al etapelor câştigate, 33

– Ţara cu cele mai multe victorii e Spania (57), urmată de Franţa (11) şi Italia (10)

– Doi rutieri din afara Europei au câştigat Turul Cataluniei, columbienii Alvaro Mejia şi Hernan Buenahora

– Italianul Francesco Moser este ultimul ciclist care s-a impus aici în timp ce purta tricoul curcubeu (1978)

– Cea mai mare diferenţă dintre primul şi al doilea clasat a fost înregistrată în 1912, când Jose Magdalena l-a învins pe Joaquin Marti pentru 44 minute şi 16 secunde

– În 1987, Sean Kelly şi Pedro Muñoz au terminat în acelaşi timp, dar irlandezul a fost declarat învingător, deoarece stătea mai bine în ierarhia combinatei

– Barcelona este oraşul care a figurat de cele mai multe ori ca punct de plecare (54) sau sosire (73) al unei etape

Milano-San Remo 2014

Milano-San Remo 2014

Înfiinţată de Gazzetta dello Sport în 1907, cu doar doi ani înaintea apariţiei Turului Italiei, Milano-San Remo a oferit de-a lungul a mai bine de un secol foarte multe momente memorabile, fie că acestea au luat forma unor victorii, atacuri sau înfrângeri. Alături de Turul Flandrei, Paris-Roubaix, Liège–Bastogne–Liège şi Il Lombardia – celelalte Monumente din calendar – “La Primavera” a ajuns la un statut uriaş odată cu trecerea anilor, o victorie aici fiind suficientă pentru ca un rutier să spună că a lăsat ceva în urma sa după ce s-a retras.

La fel ca Il Giro şi Il Lombardia, Milano-San Remo a reprezentat mult timp cursa italienilor, dar situaţia s-a schimbat la jumătatea secolului al XX-lea, atunci când din ce în ce mai mulţi ciclişti din afara Peninsulei şi-au fixat-o ca obiectiv. Fără să aibă pavatele specifice Flandrei sau dealurile cu pante dure din Valonia, Milano-San Remo a devenit una dintre cursele preferate ale fanilor şi rutierilor, deoarece profilul pe care îl propune le oferă şanse tuturor tipurilor de ciclişti şi lasă mereu loc unor calcule ce se fac până în ultimul kilometru.

Traseul

Fără Le Mànie şi Pompeiana, mulţi au spus că ediţia din 2014 a Milano-San Remo (294 de kilometri) are un traseu identic cu cea din 2007, însă lucrurile nu stau chiar aşa, deoarece finalul de atunci a fost pe Via Roma, în timp ce acum se soseşte pe Lungomare Italo Calvino, ceea ce mai adaugă un kilometru la lungimea totală a clasicei din Italia. În plus, chiar dacă două cele două ascensiuni au fost scoase, asta nu le garantează sprinterilor o viaţă uşoară între Milano şi San Remo.

Startul se va da de pe Via della Chiesa Rossa, urmând ca undeva la jumătatea traseului să se ajungă pe Passo del Turchino. O căţărare importantă în urmă cu mai mult de 50 de ani, aceasta nu va avea niciun impact acum, greul fiind aşteptat să înceapă odată cu seria Capo Mele – Capo Cervo – Capo Berta, care va începe în ultimii 55 de kilometri şi va semnala venirea echipelor fără sprinteri la trena plutonului.

Când mai rămân doar 28 de kilometri, se va trece peste Cipressa (5,6 kilometri, pantă medie 4,1%), iar acolo nu ar trebui să mire pe nimeni dacă echipele cu puncheuri sau atacanţi vor duce un ritm foarte ridicat, pentru a încerca să scape de câţiva sprinteri puri. În cazul în care pe Cipressa nu vor reuşi, rămâne Poggio (3,7 kilometri, 3,7% pantă medie), unde atacurile vor fi la ordinea zilei. Pe Poggio, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în trecut, unul sau mai mulţi ciclişti vor căuta să se desprindă, iar dacă grupul va fi destul puternic, fără a fi numeros, are toate şansele să ajungă la sosire. Din vârful dealului, mai sunt doar 6,1 kilometri, ceea ce înseamnă că un rutier pregătit să rişte acolo poate avea succes.

Vremea va reprezenta şi anul acesta un factor important, deoarece prognoza meteo pentru duminică anunţă ploi, vânt şi temperaturi nu mai mari de 13 grade Celsius.

Favoriţii

Indiferent de cum ar fi arătat traseul, cu sau fără Pompeiana, tot Peter Sagan ar fi fost considerat principalul candidat la victorie. La fel ca anul trecut, slovacul este creditat cu prima şansă şi va trebui să arate că a învăţat din greşelile comise la ediţia precedentă. Nu mai e niciun secret faptul că rutierul lui Cannondale trece de dealuri şi este foarte puternic la sprint, însă trebuie să se asigure că nu va ajunge la sosire alături de sprinterii puri, astfel încât să aibă cu adevărat o şansă. Evident, pentru Sagan rămâne şi varianta de a ataca pe Poggio, însă apoi trebuie să facă o coborâre “à la Merckx” pentru a fi sigur că nu va fi prins. Înainte ca el să acţioneze, nu este deloc exclus ca echipa lui, Cannondale, să decidă să meargă la atac cu Oscar Gatto, un ciclist perfect capabil să le dea bătăi de cap adversarilor.

Venit la start după o o evoluţie mai mult decât mulţumitoare în Paris-Nisa (unde a câştigat o etapă şi tricoul verde), John Degenkolb e unul dintre marii pretendenţi la primul loc. Germanul, care la prima participare în “La Primavera” a terminat pe cinci, a crescut mult în ultima vreme şi asta îi permite să nu mai fie distanţat pe dealuri, lucru care s-ar putea întâmpla cu mulţi sprinteri în cazul unui ritm foarte ridicat pe Poggio. În plus, Degenkolb se bucură şi de o echipă solidă, ce îi poate asigura un “trenuleţ” mai mult decât decent pe Lungomare Italo Calvino.

Campion mondial de tineret în 2010, la Geelong, acolo unde l-a învins pe John Degenkolb, Michael Matthews şi-a fixat ca principal obiectiv în acest sezon Milano-San Remo, iar australianul a arătat în Paris-Nisa că nu glumeşte, fiind capabil să treacă de căţărările scurte şi dure cu o uşurinţă remarcabilă. Iniţial, Matthews trebuia să împartă rolul de lider cu Simon Gerrans, dar după ce acesta s-a retras din cauza problemelor cu alergiile, Orica-GreenEdge va miza doar pe el, deşi nu e exclus ca Simon Clarke să încerce să surprindă plutonul cu un atac dat pe Poggio.

Când vorbim despre sprinteri, nu pot fi evitaţi Mark Cavendish şi André Greipel, deşi niciunul dintre aceştia nu se află în cea mai bună formă. Britanicul – susţinut de Mark Renshaw, Alessandro Petacchi şi Zdenek Stybar (care nu ar fi deloc exclus să atace pe final) – speră să aibă ocazia să câştige din nou “La Classicissima”, la cinci ani de la precedentul succes, în timp ce germanul vrea să demonstreze că Marc Sergeant, managerul lui Lotto-Belisol, nu s-a înşelat când a spus că se poate impune într-o clasică de primăvară în 2014. Un alt om de urmărit la sprint va fi Sacha Modolo, de la Lampre, în ciuda faptului că nu a impresionat în Tirreno-Adriatico.

Cinci câştigători de Milano-San Remo se vor afla la start, iar unul dintre aceştia va fi Fabian Cancellara. După problemele de sănătate din iarnă, elveţianul a muncit mult şi pare că a ajuns aproape de cel mai ridicat nivel. Ca toată lumea, şi Cancellara ştie că trebuie să ajungă singur pe Lungomare Italo Calvino, rutierul lui Trek Factory Racing urmând să beneficieze de două oportunităţi pentru a încerca să se distanţeze de toţi adversarii săi: Poggio şi porţiunea finală din cursă, ce include o coborâre şi câţiva kilometri de plat.

Tot pe cartea atacului va miza şi BMC, cu menţiunea că echipa americană va avea două opţiuni, Philippe Gilbert şi Greg Van Avermaet, ocupantul locului secund din Omloop Het Nieuwsblad. Foarte activ în 2013, Sylvain Chavanel va fi liderul lui IAM, însă francezul nu este încă în cea mai bună formă, senzaţia fiind că se află cu gândul mai mult la clasicele pe pavate. În schimb, nu acelaşi lucru se poate spune despre Edvald Boasson Hagen, liderul lui Sky în aproape toate cursele de o zi din această primăvară, care, cu puţină şansă, poate da lovitura în San Remo.

Lista outsiderilor este foarte impresionantă, toţi cicliştii prezenţi acolo – Gerald Ciolek (deţinătorul trofeului), Arnaud Démare, Alexander Kristoff, Simone Ponzi (italianul traversează o perioadă excelentă), Luca Paolini, Jose Joaquin Rojas, Fabio Felline, Sonny Colbrelli – având o oportunitate importantă de a produce ceea ce ar fi o semi-surpriză sau o surpriză uriaşă.

Date statistice

– Eddy Merckx deţine recordul de victorii, şapte, obţinute între 1966 şi 1976

– Într-un clasament pe echipe, Bianchi a obţinut cele mai multe succese, nu mai puţin de 17

– Ierarhia pe naţiuni este condusă de Italia, care a bifat 50 de victorii până acum în “La Primavera”

– De şase ori câştigător al Milano-San Remo, Costante Girardengo are un total de 11 podiumuri

– Cel mai tânăr învingător din istorie e Ugo Agostoni, 20 de ani şi 252 de zile (1914); la polul opus se află Andrei Tchmil, care avea 36 de zile şi 57 de zile la triumful din 1999

– Wladimiro Panizza e ciclistul cu cele mai multe participări, 18

– Patru rutieri au câştigat Milano-San Remo din postura de campioni mondiali; ultimul care a reuşit asta a fost Giuseppe Saronni, în 1983

– Singurii ciclişti din afara Europei învingători în “La Classicissima” sunt australienii Matthew Goss şi Simon Gerrans

– Irlandezul Sean Kelly este ultimul câştigător de Mare Tur care s-a impus în Milano-San Remo (1992)

– În istoria sa de peste un secol, “La Primavera” nu a avut niciodată mai mult de 298 de kilometri lungime

– Cea mai ridicată medie orară a fost consemnată la ediţia din 1990, 45,806 km/h

Milano-San Remo 1966: primul Monument al “Canibalului”

Sezonul de debut al lui Eddy Merckx la profesionişti – 1965 – nu a fost deloc pe placul belgianului, în ciuda faptului că acesta a bifat câteva rezultate importante. Principala problemă a fost atmosfera ostilă întâlnită la echipă – Solo-Superia – acolo unde Rik Van Looy nu doar că îşi simţea ameninţat statutul, dar îl avea ca protejat pe Ward Sels, pe care încerca în permanenţă să îl promoveze, în dauna mai tânărului şi mai talentatului său compatriot. Tocmai de aceea, impresarul lui Merckx, celebrul Jean Van Buggenhout, a decis că lui Merckx nu i-ar strica să schimbe echipele. Astfel, acesta a început sezonul 1966 în Franţa, alături de Peugeot.

Gaston Plaud, managerul formaţiei din Hexagon, i-a arătat belgianului că are încredere în el, trecându-l pe lista de start pentru Milano-San Remo, primul Monument din cariera lui. Fără să fie timorat de prezenţa sa în “La Primavera”, Eddy Merckx a fost unul dintre cei mai activi ciclişti din pluton: pe Capo Berta, a răspuns imediat atacului dat de Raymond Poulidor, după care nu a forţat, asteptând să vină plutonul. Pe Poggio, ultima ascensiune de pe traseu, Merckx a accelerat şi a realizat o selecţie importantă, doar zece oameni mai rămânând lângă el.

Sfătuit de acelaşi Plaud, belgianul a stat cuminte în grupul respectiv şi a aşteptat ultimul kilometru pentru a face ceva. Mai întâi, când mai erau doar 800 de metri, a accelerat şi i-a surprins pe mulţi, atfel încât doar Michele Dancelli, Herman Van Springel şi Adriano Durante, campionul Italiei, au putut răspunde. Apoi, Eddy Merckx s-a deplasat pe partea dreaptă a drumului, cu Van Springel în roata sa, şi cei doi italieni pe cealaltă parte. După ce a analizat scurt situaţia, a sprintat cu 150 de metri înainte de final şi a trecut victorios linia de sosire de pe Via Roma, urmat de Dancelli şi Van Springel.

A fost primul mare succes al lui Merckx şi începutul unei poveşti frumoase de dragoste cu Milano-San Remo, ce avea să ţină exact un deceniu. Coincidenţă sau nu, “Canibalul” a obţinut ultima mare victorie a carierei tot acolo, devenind ciclistul cu cele mai multe triumfuri în “La Classicissima”, şapte.

Ierarhiile World Tour după Tirreno-Adriatico

Clasamentul individual:

1 – Carlos Betancur – 114 puncte

2 – Simon Gerrans – 114 puncte

3 – Alberto Contador – 112 puncte

4 – Cadel Evans – 88 de puncte

5 – Rui Costa – 88 de puncte

6 – Nairo Quintana – 84 de puncte

7 – Diego Ulissi – 83 de puncte

8 – Arthur Vichot – 78 de puncte

9 – Roman Kreuziger – 71 de puncte

10 – Jose Joaquin Rojas – 68 de puncte

Clasamentul pe echipe:

1 – AG2R – 216 puncte

2 – Tinkoff-Saxo – 183 de puncte

3 – Lampre-Merida – 171 de puncte

4 – Movistar – 158 de puncte

5 – Orica-GreenEdge – 153 de puncte

6 – BMC – 100 de puncte

7 – Sky – 98 de puncte

8 – FDJ – 91 de puncte

9 – Trek Factory Racing – 88 de puncte

10 – Garmin-Sharp – 72 de puncte

Clasamentul pe naţiuni:

1 – Australia – 336 de puncte

2 – Columbia – 248 de puncte

3 – Spania – 206 puncte

4 – Franţa – 194 de puncte

5 – Italia – 143 de puncte

6 – Portugalia – 88 de puncte

7 – Cehia – 74 de puncte

8 – Olanda – 64 de puncte

9 – Danemarca – 52 de puncte

10 – Germania – 37 de puncte

Post Navigation