Cafe Roubaix

Gent-Wevelgem 2014

Este una dintre cele mai prestigioase clasice ale primăverii, o cursă favorabilă sprinterilor, poate singura de acest fel din Flandra. Drept dovadă, stau foştii câştigători, de la Rik Van Looy la Freddy Maertens, de la Guido Bontempi la Djamolidine Abdoujaparov sau de la Mario Cipollini la Oscar Freire. De asemenea, Gent-Wevelgem e prima clasică a nordului în care s-a impus Eddy Merckx, pe când acesta avea doar 21 de ani şi se pregătea să se transfere de la Peugeot la Faema, echipă ce îi oferea un contract în alb pentru a-i obţine semnătura.

Prima ediţie a Gent-Wevelgem a avut loc în 1934, cu un an înaintea apariţiei Turului Spaniei, şi a fost rezervată amatorilor, situaţie care s-a repetat până în 1939. Apoi, începând cu 1945, după o pauză cauzată de Al Doilea Război Mondial, profesioniştii au fost primiţi la start, dar schimbările nu s-au încheiat, organizatorii hotărând să modifice traseul o dată la câţiva ani. Până la urmă, în anii ’70, profilul a ajuns la un design mai mult sau mai puţin asemănător cu cel de astăzi, când sprinterii se numără printre favoriţii la victorie.

În 2014, primul deal de pe traseu este Casselberg, care se va repeta de două ori şi le va oferi cicliştilor un preview a ceea ce vor întâlni mai târziu. Cea mai importantă ascensiune va fi Kemmelberg, ce figura tot în două rânduri, ultima oară urmând să fie al optulea deal din cursă, cu aproximativ 40 de kilometri înainte de final. Kemmelberg e mereu cel mai important punct din Gent-Wevelgem: cu o lungime de 2,5 kilometri (o treime din deal are pavate) şi o pantă maximă de 22%, ascensiunea cunoscută şi pentru bătălia dată acolo în timpul Primului Război Mondial va fi speculată la maximum de echipele puternice, care vor încerca să rupă plutonul şi să îi distanţeze pe sprinteri. Dacă vântul va bate din lateral, cum s-a întâmplat de multe ori, atunci şansele lor de reuşită vor fi cu adevărat mari.

Favoriţii

Peter Sagan va porni din postura de deţinător al trofeului, iar forma sa este din ce în ce mai bună, la fel ca moralul, după succesul din E3 Harelbeke. Dezavantajat de numărul mare al sprinterilor din cea de-a 76 ediţie a Gent-Wevelgem (233 de kilometri), slovacul va trebui să iasă la atac sau să se infiltreze în grupurile ce se vor forma atunci când plutonul se va rupe pe căţărările din ultimii 50 de kilometri. Altă echipă care va miza pe astfel de acţiuni va fi Omega Pharma-Quick Step, în condiţiile în care Tom Boonen suferă în continuare după căzătura de vineri, iar Mark Cavendish va lipsi de la start, din cauza unor probleme de sănătate. În mod normal, gruparea manageriată de Patrick Lefevere va duce un ritm ridicat şi va încerca astfel să îşi lanseze câţiva ciclişti, cum ar fi Zdenek Stybar sau Stijn Vandenbergh.

Cu orgoliul rănit după E3 Harelbeke, Fabian Cancellara ar putea să atace la rândul său, ca un ultim antrenament pentru Turul Flandrei. Dacă forma sa va fi bună şi îşi va prinde adversarii pe picior greşit, elveţianul se va gândi şi la victorie în Gent-Wevelgem, cursă în care nu a terminat pe podium până acum. Foarte activ vineri, Sep Vanmarcke va trebui să dejoace calcule sprinterilor pentru a avea o şansă, o alianţă de moment a belgianului cu Cancellara, Sagan, Greg Van Avermaet sau Damien Gaudin fiind foarte probabilă.

O altă echipă care îşi va pune amprenta asupra cursei va fi Sky, aceasta prezentându-se la Deinze cu o distribuţie extrem de solidă, din care nu vor lipsi Edvald Boasson Hagen, Ian Stannard, Bernhard Eisel (învingătorul din 2010) sau Geraint Thomas, cu toţii aflaţi într-o formă foarte bună. Totuşi, cum sprinterii nu vor să rateze ocazia de a-şi trece în palmares o clasică atât de prestigioasă, este de aşteptat ca Lotto-Belisol (André Greipel), FDJ (Arnaud Démare), Garmin-Sharp (Tyler Farrar), Orica-GreenEdge (Jens Keukeleire), Giant-Shimano (John Degenkolb), Katusha (Alexander Kristoff) şi MTN-Qhubeka (Gerald Ciolek) să colaboreze şi să încerce să neutralizeze toate atacurile.

Date statistice

– Robert Van Eenaeme, Rik Van Looy, Eddy Merckx, Mario Cipollini şi Tom Boonen au obţinut cele mai multe victorii, câte trei

– 15 ţări au dat cel puţin un învingător, primul loc în acest clasament fiind ocupat de Belgia, care a adunat 48 de succese

– Eddy Merckx are cele mai multe podiumuri în Gent-Wevelgem, cinci

– Rik Van Looy este ultimul campion mondial care s-a impus aici, în 1962

– Singurii ciclişti din afara Europei triumfători în clasica din Belgia sunt Djamolidine Abdoujaparov (Uzbekistan) şi George Hincapie (S.U.A.)

– Cea mai lungă ediţie (277 de kilometri) a avut loc în 1977 şi i-a revenit francezului Bernard Hinault

– Două minute şi 46 de secunde a fost cea mai mare diferenţă înregistrată între primul şi al doilea clasat, în 1950, atunci când Briek Schotte l-a învins pe Albert Decin

E3 Harelbeke 2014

Omloop Het Nieuwsblad anunţă în fiecare sezon startul curselor de o zi, dar tensiunea începe să crească aproape o lună mai târziu, odată cu E3 Harelbeke, clasică al cărei statut a devenit mult mai important în sezoanele recente, după ce Uniunea Ciclistă Internaţională a hotărât să o accepte în World Tour. Astfel, E3 Harelbeke a ajuns să adune la start unele dintre cele mai mari nume ale plutonului şi să se salveze de la dispariţie, cu care era ameninţată după ce Gent-Wevelgem a fost mutată înaintea Turului Flandrei.

Combinaţia de pavate cu dealuri face E3 Harelbeke (211 kilometri) una dintre cursele de o zi cu cel mai mare potenţial de spectacol, iar anul acesta ar trebui să fie şi mai multă acţiune, după decizia organizatorilor de a mai adăuga două căţărări, pentru ediţia din 2014 ajungându-se la un total de 17 dealuri. Balul va fi deschis de Katteberg, dar lucrurile serioase vor începe cu adevărat la kilometrul 130, când apare Taaienberg (1250 de metri, pantă medie 9,5%), pe care Tom Boonen a atacat la jumătatea acestei săptămâni, în Dwars door Vlaanderen.

Peste mai puţin de 50 de kilometri, rutierii vor aborda una dintre cele mai celebre combinaţii din clasicele pe pavate, Paterberg (362 de metri, pantă medie 12%) – Oude Kwaremont (2200 de metri, pantă medie 4,2%). Indiferent de componenţa primului grup acolo, pe Paterberg sunt aşteptate atacuri, iar acestea pot realiza o selecţie sau se pot transforma chiar într-o acţiune ce se poate finaliza cu o victorie. Cicliştii nu vor avea timp să îşi regăsească suflul, deoarece Oude Kwaremont (unde Fabian Cancellara a mutat decisiv anul trecut) va apărea peste scurt timp şi îi va inspira pe rutieri să lanseze noi atacuri.

Ultima parte a cursei va număra alte două căţărări – Karnemelkbeekstraat şi Teigemberg – alte oportunităţi pentru cei care vor dori să facă diferenţa şi să scape de oponenţi şi de spectrul unei sosiri la sprint. Odată ce Teigemberg va fi încheiat, vor mai rămâne doar 13 kilometri de plat, dar dacă vântul va bate din faţă, acea porţiune nu va fi deloc uşoară, iar plutonul va beneficia de o şansă de a-i prinde pe cei aflaţi în frunte.

Favoriţii

Într-un clasament al victoriilor, Fabian Cancellara ocupă ultima treaptă a podiumului, la egalitate cu olandezul Jan Raas, ambii având câte trei succese. Elveţianul, nimeni altul decât deţinătorul trofeului, este creditat cu prima şansă în cea de-a 57-a ediţie a E3 Harelbeke, la startul căreia se va prezenta după ce în urmă cu doar câteva zile a încheiat pe locul al doilea Milano-San Remo. Ca de fiecare dată, Cancellara (care a inspectat recent ultimii 97 de kilometri ai Turului Flandrei) va fi nevoit să atace pe unul dintre dealuri şi să plece într-un contratimp individual, dar spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în 2013, o astfel de acţiune ar putea veni mai târziu, deoarece rutierul lui Trek Factory Racing are alături o echipă foarte puternică, din care nu vor lipsi Stijn Devolder, Gregory Rast sau Jasper Stuyven.

Deşi Cancellara este câştigătorul de anul trecut, Omega Pharma-Quick Step e aşteptată să dea ora exactă, pentru că gruparea belgiană are o distribuţie impresionantă, putând propune cel puţin trei variante la victorie. Tom Boonen va fi liderul echipei, fostul campion mondial urmând să îl înfrunte pentru prima oară în 2014 pe rivalul său de la Trek Factory Racing. E3 Harelbeke va reprezenta o bună oportunitate pentru Omega Pharma-Quick Step să joace şi cartea numită Zdenek Stybar, cehul având în acest moment un rol similar cu cel al lui Stijn Devolder, în trecut. În afară de cei doi, şi Niki Terpstra poate lupta pentru victorie, olandezul aflându-se într-o formă excelentă, care i-a adus un nou succes în Dwars door Vlaanderen.

Peter Sagan a obţinut două victorii în acest sezon (în etape din Turul Omanului şi Tirreno-Adriatico), dar evoluţia sa de până acum nu a convins. Slovacul nu a câştigat nicio cursă de o zi de la startul anului, iar E3 Harelbeke (clasică încheiată pe locul secund în 2013) va reprezenta ocazia perfectă pentru a sparge gheaţa. După ce în Milano-San Remo şi-a pus echipa la treabă, nu ar fi exclus ca Sagan să adopte de această dată o tactică mai defensivă şi să îşi facă toate calculele în funcţie de acţiunile adversarilor.

O problemă mecanică l-a împiedicat pe John Degenkolb să facă parte din grupul care a luptat pentru victorie în “La Primavera”, iar germanul în vârstă de 25 de ani va fi foarte motivat să îşi ia revanşa şi să arate că se află în continuare într-o formă excelentă, care îi va permite să se numere printre favoriţi peste ceva mai mult de o săptămână, în Turul Flandrei. Un alt ciclist care va avea ceva de demonstrat va fi Greg Van Avermaet, belgianul urmând să fie susţinut de Silvan Dillier, Daniel Oss şi Thor Hushovd (norvegianul va fi opţiunea lui BMC pentru un sprint).

Sky va veni şi ea cu o echipă puternică, iar asta îi va permite să meargă pe mai multe variante. Dintre toţi rutierii grupării britanice, Ian Stannard se află la cel mai ridicat nivel, însă asta nu înseamnă că Sky nu îşi va trimite la atac mai mulţi oameni, la fel cum a făcut-o în Omloop Het Nieuwsblad. Stannard, Geraint Thomas şi Luke Rowe pot încerca să atace în ultimii 30-40 de kilometri, în timp ce Edvald Boasson Hagen şi Salvatore Puccio îşi vor permite să rămână în pluton şi să aştepte un eventual sprint (ultima oară când E3 Harelbeke s-a încheiat astfel a fost în 2012).

Chiar dacă mulţi ar fi dorit să îl vadă în Milano-San Remo, Sep Vanmarcke nu a luat startul în cursa din Italia, preferând să se antreneze din greu pe pavate, atât pe teren propriu, cât şi în nordul Franţei. Clasat pe locul al doilea în Paris-Roubaix 2013, rutierul echipei Belkin va fi unul dintre principalii favoriţi la primul loc, mai ales dacă şi-a păstrat forma excelentă arătată la începutul lunii martie, atunci când a fost cel mai agresiv ciclist din Omloop Het Nieuwsblad.

Cine mai poate fi printre protagonişti în E3 Harelbeke? Stijn Devolder, în funcţie de cum va decurge cursa, Sebastian Turgot, Damien Gaudin, Sebastian Langeveld, Filippo Pozzato (care a fost “invizibil” în primele luni ale lui 2014), Tony Gallopin, Jens Keukeleire, Mathew Hayman, Sylvain Chavanel (clasat pe locul cinci în Dwars door Vlaanderen) şi Luca Paolini.

Date statistice

– Tom Boonen deţine recordul de victorii în E3 Prijs, cinci, obţinute între 2004 şi 2012

– În clasamentul pe naţiuni, Belgia este prima (38), urmată de Olanda (5) şi Italia (4)

– În zece rânduri, ciclistul care a câştigat E3 Prijs s-a impus în acel sezon şi în Turul Flandrei

– Singurul rutier din afara Europei învingător în cursa din Flandra este australianul Phil Anderson (1985)

– Cea mai ridicată medie orară a fost înregistrată la ediţia din 2003 – 45,9 km/h

– William Tackaert a câştigat cea mai lungă ediţie – 236 de kilometri – în 1983

– E3 Harelbeke este una dintre puţinele curse de o zi în care Eddy Merckx nu s-a impus, cel mai bun rezultat al belgianului fiind un loc doi, în 1972

Milano-San Remo 2014

Înfiinţată de Gazzetta dello Sport în 1907, cu doar doi ani înaintea apariţiei Turului Italiei, Milano-San Remo a oferit de-a lungul a mai bine de un secol foarte multe momente memorabile, fie că acestea au luat forma unor victorii, atacuri sau înfrângeri. Alături de Turul Flandrei, Paris-Roubaix, Liège–Bastogne–Liège şi Il Lombardia – celelalte Monumente din calendar – “La Primavera” a ajuns la un statut uriaş odată cu trecerea anilor, o victorie aici fiind suficientă pentru ca un rutier să spună că a lăsat ceva în urma sa după ce s-a retras.

La fel ca Il Giro şi Il Lombardia, Milano-San Remo a reprezentat mult timp cursa italienilor, dar situaţia s-a schimbat la jumătatea secolului al XX-lea, atunci când din ce în ce mai mulţi ciclişti din afara Peninsulei şi-au fixat-o ca obiectiv. Fără să aibă pavatele specifice Flandrei sau dealurile cu pante dure din Valonia, Milano-San Remo a devenit una dintre cursele preferate ale fanilor şi rutierilor, deoarece profilul pe care îl propune le oferă şanse tuturor tipurilor de ciclişti şi lasă mereu loc unor calcule ce se fac până în ultimul kilometru.

Traseul

Fără Le Mànie şi Pompeiana, mulţi au spus că ediţia din 2014 a Milano-San Remo (294 de kilometri) are un traseu identic cu cea din 2007, însă lucrurile nu stau chiar aşa, deoarece finalul de atunci a fost pe Via Roma, în timp ce acum se soseşte pe Lungomare Italo Calvino, ceea ce mai adaugă un kilometru la lungimea totală a clasicei din Italia. În plus, chiar dacă două cele două ascensiuni au fost scoase, asta nu le garantează sprinterilor o viaţă uşoară între Milano şi San Remo.

Startul se va da de pe Via della Chiesa Rossa, urmând ca undeva la jumătatea traseului să se ajungă pe Passo del Turchino. O căţărare importantă în urmă cu mai mult de 50 de ani, aceasta nu va avea niciun impact acum, greul fiind aşteptat să înceapă odată cu seria Capo Mele – Capo Cervo – Capo Berta, care va începe în ultimii 55 de kilometri şi va semnala venirea echipelor fără sprinteri la trena plutonului.

Când mai rămân doar 28 de kilometri, se va trece peste Cipressa (5,6 kilometri, pantă medie 4,1%), iar acolo nu ar trebui să mire pe nimeni dacă echipele cu puncheuri sau atacanţi vor duce un ritm foarte ridicat, pentru a încerca să scape de câţiva sprinteri puri. În cazul în care pe Cipressa nu vor reuşi, rămâne Poggio (3,7 kilometri, 3,7% pantă medie), unde atacurile vor fi la ordinea zilei. Pe Poggio, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în trecut, unul sau mai mulţi ciclişti vor căuta să se desprindă, iar dacă grupul va fi destul puternic, fără a fi numeros, are toate şansele să ajungă la sosire. Din vârful dealului, mai sunt doar 6,1 kilometri, ceea ce înseamnă că un rutier pregătit să rişte acolo poate avea succes.

Vremea va reprezenta şi anul acesta un factor important, deoarece prognoza meteo pentru duminică anunţă ploi, vânt şi temperaturi nu mai mari de 13 grade Celsius.

Favoriţii

Indiferent de cum ar fi arătat traseul, cu sau fără Pompeiana, tot Peter Sagan ar fi fost considerat principalul candidat la victorie. La fel ca anul trecut, slovacul este creditat cu prima şansă şi va trebui să arate că a învăţat din greşelile comise la ediţia precedentă. Nu mai e niciun secret faptul că rutierul lui Cannondale trece de dealuri şi este foarte puternic la sprint, însă trebuie să se asigure că nu va ajunge la sosire alături de sprinterii puri, astfel încât să aibă cu adevărat o şansă. Evident, pentru Sagan rămâne şi varianta de a ataca pe Poggio, însă apoi trebuie să facă o coborâre “à la Merckx” pentru a fi sigur că nu va fi prins. Înainte ca el să acţioneze, nu este deloc exclus ca echipa lui, Cannondale, să decidă să meargă la atac cu Oscar Gatto, un ciclist perfect capabil să le dea bătăi de cap adversarilor.

Venit la start după o o evoluţie mai mult decât mulţumitoare în Paris-Nisa (unde a câştigat o etapă şi tricoul verde), John Degenkolb e unul dintre marii pretendenţi la primul loc. Germanul, care la prima participare în “La Primavera” a terminat pe cinci, a crescut mult în ultima vreme şi asta îi permite să nu mai fie distanţat pe dealuri, lucru care s-ar putea întâmpla cu mulţi sprinteri în cazul unui ritm foarte ridicat pe Poggio. În plus, Degenkolb se bucură şi de o echipă solidă, ce îi poate asigura un “trenuleţ” mai mult decât decent pe Lungomare Italo Calvino.

Campion mondial de tineret în 2010, la Geelong, acolo unde l-a învins pe John Degenkolb, Michael Matthews şi-a fixat ca principal obiectiv în acest sezon Milano-San Remo, iar australianul a arătat în Paris-Nisa că nu glumeşte, fiind capabil să treacă de căţărările scurte şi dure cu o uşurinţă remarcabilă. Iniţial, Matthews trebuia să împartă rolul de lider cu Simon Gerrans, dar după ce acesta s-a retras din cauza problemelor cu alergiile, Orica-GreenEdge va miza doar pe el, deşi nu e exclus ca Simon Clarke să încerce să surprindă plutonul cu un atac dat pe Poggio.

Când vorbim despre sprinteri, nu pot fi evitaţi Mark Cavendish şi André Greipel, deşi niciunul dintre aceştia nu se află în cea mai bună formă. Britanicul – susţinut de Mark Renshaw, Alessandro Petacchi şi Zdenek Stybar (care nu ar fi deloc exclus să atace pe final) – speră să aibă ocazia să câştige din nou “La Classicissima”, la cinci ani de la precedentul succes, în timp ce germanul vrea să demonstreze că Marc Sergeant, managerul lui Lotto-Belisol, nu s-a înşelat când a spus că se poate impune într-o clasică de primăvară în 2014. Un alt om de urmărit la sprint va fi Sacha Modolo, de la Lampre, în ciuda faptului că nu a impresionat în Tirreno-Adriatico.

Cinci câştigători de Milano-San Remo se vor afla la start, iar unul dintre aceştia va fi Fabian Cancellara. După problemele de sănătate din iarnă, elveţianul a muncit mult şi pare că a ajuns aproape de cel mai ridicat nivel. Ca toată lumea, şi Cancellara ştie că trebuie să ajungă singur pe Lungomare Italo Calvino, rutierul lui Trek Factory Racing urmând să beneficieze de două oportunităţi pentru a încerca să se distanţeze de toţi adversarii săi: Poggio şi porţiunea finală din cursă, ce include o coborâre şi câţiva kilometri de plat.

Tot pe cartea atacului va miza şi BMC, cu menţiunea că echipa americană va avea două opţiuni, Philippe Gilbert şi Greg Van Avermaet, ocupantul locului secund din Omloop Het Nieuwsblad. Foarte activ în 2013, Sylvain Chavanel va fi liderul lui IAM, însă francezul nu este încă în cea mai bună formă, senzaţia fiind că se află cu gândul mai mult la clasicele pe pavate. În schimb, nu acelaşi lucru se poate spune despre Edvald Boasson Hagen, liderul lui Sky în aproape toate cursele de o zi din această primăvară, care, cu puţină şansă, poate da lovitura în San Remo.

Lista outsiderilor este foarte impresionantă, toţi cicliştii prezenţi acolo – Gerald Ciolek (deţinătorul trofeului), Arnaud Démare, Alexander Kristoff, Simone Ponzi (italianul traversează o perioadă excelentă), Luca Paolini, Jose Joaquin Rojas, Fabio Felline, Sonny Colbrelli – având o oportunitate importantă de a produce ceea ce ar fi o semi-surpriză sau o surpriză uriaşă.

Date statistice

– Eddy Merckx deţine recordul de victorii, şapte, obţinute între 1966 şi 1976

– Într-un clasament pe echipe, Bianchi a obţinut cele mai multe succese, nu mai puţin de 17

– Ierarhia pe naţiuni este condusă de Italia, care a bifat 50 de victorii până acum în “La Primavera”

– De şase ori câştigător al Milano-San Remo, Costante Girardengo are un total de 11 podiumuri

– Cel mai tânăr învingător din istorie e Ugo Agostoni, 20 de ani şi 252 de zile (1914); la polul opus se află Andrei Tchmil, care avea 36 de zile şi 57 de zile la triumful din 1999

– Wladimiro Panizza e ciclistul cu cele mai multe participări, 18

– Patru rutieri au câştigat Milano-San Remo din postura de campioni mondiali; ultimul care a reuşit asta a fost Giuseppe Saronni, în 1983

– Singurii ciclişti din afara Europei învingători în “La Classicissima” sunt australienii Matthew Goss şi Simon Gerrans

– Irlandezul Sean Kelly este ultimul câştigător de Mare Tur care s-a impus în Milano-San Remo (1992)

– În istoria sa de peste un secol, “La Primavera” nu a avut niciodată mai mult de 298 de kilometri lungime

– Cea mai ridicată medie orară a fost consemnată la ediţia din 1990, 45,806 km/h