Cafe Roubaix

Concluzii după Milano-San Remo

Victoria obţinută de Alexander Kristoff i-a uimit pe mulţi, dar nu este o surpriză uriaşă, deoarece rutierul Katushei a arătat încă de anul trecut, când a terminat între primii zece Milano-San Remo, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, că un succes într-un Monument nu se află departe. Echipa sa, Katusha, a muncit mult duminică, iar ajutorul dat de Luca Paolini, unul dintre veteranii formaţiei ruse, a contat enorm pe final, atunci când Kristoff a fost unul dintre puţinii ciclişti care s-au putut baza pe un coleg. Pe Lungomare Italo Calvino, rutierul în vârstă de 27 de ani a executat un sprint perfect, cum “La Primavera” nu a mai văzut de la Oscar Freire, în 2010, şi a devenit primul norvegian din istorie triumfător în Milano-San Remo.

Clasat pe locul secund, Fabian Cancellara a răbufnit atunci când Alexander Kristoff a trecut linia de sosire înaintea sa, dar gestul nu a părut îndreptat către deznodământul de duminică, ci către frustrarea acumulată în ultimii patru ani, când a fost de fiecare dată aproape să câştige Milano-San Remo, dar a pierdut în faţa unui ciclist aflat cu acea ocazie la cel mai mare succes al carierei. Având alături o echipă foarte solidă, elveţianul a făcut o cursă tactică perfectă şi nu a mai atacat, conştient că adversarii săi asta urmăreau. În schimb, Cancellara a avut o strategie mai defensivă, care a fost aproape să îi aducă primul succes după şase ani în cursa încheiată pe Riviera Italiană. Constanţa sa remarcabilă l-a ajutat să mai bifeze un record, după ce a devenit primul rutier din toate timpurile care a încheiat pe podium ultimele zece clasice Monument pe care le-a terminat.

Peter Sagan nu şi-a ascuns dorinţa de a câştiga Milano-San Remo, dar slovacul a ratat pentru al doilea an consecutiv un succes aici, deşi Cannondale a fost printre cele mai active echipe. Este adevărat, Sagan a fost blocat în momentul declanşării sprintului, însă nici până atunci nu a arătat foarte bine, senzaţia fiind că se simţea la fel ca în Strade Bianche, atunci când Michal Kwiatkowski l-a distanţat pe Via Santa Caterina. Mulţi au speculat că rutierul în vârstă de 24 de ani se gândeşte deja la următoarea destinaţie, fiind dornic să o părăsească pe Cannondale, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Mai degrabă, Peter Sagan se află sub presiunea de a obţine rezultate, conştient că este cel mai dorit ciclist de pe piaţă, iar asta îl blochează la nivel mental. În plus, judecând după cum a mers până acum, e foarte posibil ca pregătirea sa de iarnă să nu fi fost foarte reuşită.

Mark Cavendish s-a arătat dezamăgit după finalul de pe Lungomare Italo Calvino, conştient că aceasta s-ar putea să fi fost ultima sa ocazie de a-şi adjudeca din nou Milano-San Remo, în condiţiile în care organizatorii doresc un traseu mai dificil pentru sezoanele următoare. Deşi a fost nevoit să se descurce fără mulţi colegi pe final, britanicul a impresionat pe căţărări, dar efortul depus acolo l-a costat la sprint, unde a rămas fără suflu şi nu a putut încheia mai sus de locul cinci. Partea bună pentru Cavendish după evoluţia de duminică este că felul cum s-a descurcat îi permite să spere că va avea o şansă la victorie în Gent-Wevelgem, la sfârşitul acestei săptămâni.

Chiar dacă nu s-a aflat în cea mai bună formă şi mai are de lucrat pentru a ajunge la un nivel ridicat, Vincenzo Nibali a animat cursa cu atacul dat pe Cipressa. Italianul, clasat pe locul trei la ediţia din 2012, rămâne unul dintre cei mai agresivi rutieri din pluton, iar pentru asta nu are cum să nu fie apreciat. Evident, Nibali şi-ar fi dorit ca acţiunea lui să îi determine pe mai mulţi ciclişti să vină alături de el şi chiar s-a plâns de lipsa de reacţie a acestora, însă era greu de crezut că alţi oameni ar fi fost dispuşi să îşi asume riscuri, având în vedere că în pluton se aflau mulţi sprinteri, iar aceştia beneficiau de ajutorul colegilor pentru a organiza urmărirea.

Încă o dată, Milano-San Remo a oferit un final entuziasmant, numele învingătorului fiind incert până pe ultimii metri, atunci când Alexander Kristoff s-a distanţat de Fabian Cancellara. Tocmai de aceea, organizatorii ar trebui să renunţe la Pompeiana, pe care doresc în continuare să o folosească începând cu 2015, deoarece căţărarea ar strica din farmecul pe care îl are Milano-San Remo şi ar reduce considerabil numărul cicliştilor ce pot lupta pentru victorie. Mulţi sunt de părere că ultimii 30 de kilometri ai clasicei italiene sunt cei mai spectaculoşi şi mai încărcaţi de acţiune dintr-o cursă de o zi. Până la urmă, aceasta este o chestiune de gust, însă cert e că dacă Pompeiana ar figura de anul viitor pe traseu, “La Primavera” ar ridica la patru numărul clasicelor din Ardeni.