Cafe Roubaix

Wiggins merge “ceas”

Duminică, Bradley Wiggins a devenit primul rutier de la Tony Rominger, în 1991, care a realizat dubla Paris-Nisa – Turul Romandiei în acelaşi sezon. A doua victorie a sezonului într-o cursă pe etape, venită după o evoluţie excelentă atât pe munte, cât şi la contratimp (unde s-a impus chiar dacă i-a sărit lanţul), a confirmat că britanicul în vârstă de 31 de ani este principalul favorit la tricoul galben în Turul Franţei. Pregătirea de până acum este aproape identică cu cea a lui Cadel Evans în 2011, când acesta s-a impus în Marea Buclă, iar dacă tiparul se respectă, Parisul îl va primi pe Wiggins în galben.

O scurtă comparaţie între Cadel Evans şi Bradley Wiggins spune următoarele:

– în martie 2011, Evans a câştigat Tirreno-Adriatico/ un an mai târziu, Wiggins s-a impus în Paris-Nisa

– în aprilie 2011, rutierul lui BMC a triumfat în Turul Romandiei/ în aprilie 2012, ciclistul echipei Sky a terminat primul în aceeaşi cursă

– la finalul lui aprilie 2011, australianul avea în picioare 22 de zile de cursă/ la finalul lui aprilie 2012, britanicul are 20 de zile

– succesul lui Evans în Le Tour a venit la contratimpul individual din penultima etapă/ în mod normal, cu doar trei finişuri la altitudine, ediţia din acest an a Marii Bucle va fi decisă la contratimp, peste o sută de kilometri urmând să îi aştepte pe rutieri în cele trei săptămâni ale cursei

În 2009, când a apărut pe scena ciclismului, Sky îşi propunea să ofere un câştigător britanic în Turul Franţei până în 2013, iar mulţi râdeau la acea vreme de echipa manageriată de David Brailsford. Acum, Sky ar putea fi cea care va râde la urmă, deoarece are toate şansele să îşi îndeplinească obiectivul în această vară, cu un an mai repede decât planurile iniţiale.

RadioShack-Nissan, încotro?

Toamna trecută, toată lumea a uitat despre transferul lui Philippe Gilbert la BMC sau problemele lui Alberto Contador, odată ce a apărut confirmarea fuziunii dintre RadioShack şi Leopard-Trek. Mutarea a surprins pe toată lumea, deoarece două lumi diferite, cu stiluri opuse, urmau să formeze un întreg. La prima vedere, se anunţa crearea unei echipe “galactice”, cu un parteneriat de excepţie: Andy Schleck – Johan Bruyneel. Mulţi considerau că experienţa lui Bruyneel (câştigător a nouă Tururi ale Franţei din postura de manager) va fi decisivă pentru a-l ajuta pe Schleck să devină primul luxemburghez care se impune în Marea Buclă după mai mult de jumătate de secol.

Totuşi, atmosfera nu a fost roz în niciun moment, deoarece “jumătatea” Leopard-Trek nu a agreat fuziunea, nu l-a primit cu braţele deschise pe Bruyneel şi nici nu a fost de acord cu dezmembrarea nucleului venit de la Saxo Bank, în urmă cu un an. Însă dorinţa celor de la Leopard nu a contat în faţa celei a lui Flavio Becca, patronul formaţiei luxemburgheze, care dorea rezultate pe bandă rulantă, ignorând că rutierii începuseră să le aducă (un loc şase în Vuelta şi o victorie în Giro di Lombardia).

Noua echipă, RadioShack-Nissan, a început sezonul cu planuri mari, dar acum, după aproximativ patru luni, se află foarte aproape de o criză majoră. După podiumuri aduse de Tiago Machado şi Chris Horner în curse de World Tour (Turul Down Under şi Tirreno-Adriatico), plus două victorii obţinute de Fabian Cancellara, dezastrul a lovit-o pe RadioShack-Nissan odată cu fractura de claviculă suferită de elveţian în Turul Flandrei. Deşi poate părea exagerat, dezastru este cuvântul potrivit pentru a descrie ce a însemnat acel moment, deoarece a scos la iveală nemulţumirile din cadrul echipei, care nu au mai putut fi mascate cu ajutorul unor triumfuri.

Primele tensiuni între fraţii Schleck şi Bruyneel

Anul trecut, odată instalat în funcţia de manager al lui RadioShack-Nissan, Johan Bruyneel a sugerat posibilitatea ca Frank şi Andy Schleck să concureze în Mari Tururi diferite. Planul belgianului era să îl trimită pe primul în Il Giro, în timp ce al doilea urma să fie lider în Le Tour. Din nefericire pentru el, a trebuit să renunţe la această idee din două motive: cei doi s-au opus cu vehemenţă şi i-au transmis într-o discuţie privată că va avea viaţă grea dacă va face asta; în al doilea rând, Jakob Fuglsang şi-a prelungit contractul numai după ce i s-a promis că va fi liderul echipei în Corsa Rosa şi nici măcar Bruyneel nu îşi permitea să încalce respectiva înţelegere, deoarece ar fi declanşat un conflict uriaş.

Apoi, înainte de Liège–Bastogne–Liège, a pornit un prim conflict între vedetele echipei şi noul manager. Motivul: acesta a decis ca danezul Kim Andersen să nu facă parte din staff-ul pentru Turul Franţei, o mişcare prin care a căutat să le transmită luxemburghezilor că el este unicul conducător al echipei, dar şi să îi scoată pe cei doi de sub influenţa directorului sportiv care le-a fost alături încă de când aceştia au debutat la profesionişti.

Lui Andy Schleck nu i-a picat deloc bine vestea şi a declarat că îl vrea pe Kim Andersen în maşina din Turul Franţei, însă Bruyneel a făcut una dintre rarele sale demonstraţii de autoritate şi a subliniat că acesta nu are ce căuta în Marea Buclă. La prima vedere, hotărârea belgianului are acoperire, mulţi fiind de părere că Andersen este un personaj care nu ştie cum să reacţioneze în momentele importante ale unei curse (multe exemple vin din Le Tour 2011), fiind depăşit de situaţie. La o privire mai atentă, e foarte posibil că decizia lui Bruyneel să se întoarcă împotriva sa, iar acesta să se confrunte cu o revoltă a fraţilor Schleck, în cazul în care lucrurile nu vor merge pe drumul dorit în luna iulie.

Problema americană

În iunie 2011, mulţumiţi de rezultatele echipei, conducătorii companiei RadioShack au prelungit contractul de sponsorizare pentru încă doi ani. Însă lucrurile au luat o întorsătură total neaşteptată la începutul lunii martie, când Lee Applbaum a plecat de la RadioShack. La prima vedere, o informaţie oarecare, dar nu era deloc aşa, deoarece Applbaum a fost cel care a avut o contribuţie importantă la înfiinţarea echipei.

Venit la compania RadioShack în 2008, americanul a fost director al departamentului de marketing şi vice-preşedinte executiv, iar datorită eforturilor sale, şefii companiei au fost de acord să investească într-o echipă de ciclism. Un admirator al lui Lance Armstrong, acesta a făcut din RadioShack unul dintre obiectivele sale, iar asta i-a nemulţumit pe superiorii lui, care s-au arătat deranjaţi de suma pe care trebuiau să o vireze la bugetul formaţiei. La acest aspect se adaugă şi cifrele sub aşteptări realizate de departamentul de marketing şi astfel avem un tablou complet al motivelor plecării lui Lee Applbaum.

Mai mult, RadioShack a dorit să oprească imediat investiţia şi nici nu a vrut să audă de o fuziune cu Leopard-Trek, dar în cele din urmă a fost convinsă să meargă mai departe. Care a fost compromisul? Deşi nu este oficial, se pare că americanii vor da bani şi în 2012, însă  înţelegerea se va opri la finalul stagiunii şi nu va mai continua şi anul viitor, aşa cum era prevăzut. Ce se va întâmpla în cazul acesta?

Câteva variante: fie Flavio Becca va continua să susţină echipa singur (deşi ceva îmi spune că răbdarea nu este punctul lui forte, iar promisiunile nu mai au niciun efect), fie Johan Bruyneel îşi va folosi din plin relaţiile şi va găsi un sponsor care să investească cel puţin doi ani. Dacă nu va fi pusă în practică niciuna dintre ideile de mai sus, viitorul e sumbru pentru rutierii aflaţi acum la RadioShack-Nissan, care s-ar putea vedea puşi într-o situaţie similară cu cea a cicliştilor obligaţi la finalul lui 2011 să o părăsească pe Leopard-Trek.

Încă ceva

Era să uit: cine este managerul lui RadioShack-Nissan? Primul răspuns care îi vine cuiva în minte e Johan Bruyneel. Greşit! Site-ul Uniunii Cicliste Internaţionale spune că această funcţie e ocupată de Luca Guercilena, care este ajutat de Kim Andersen, Lars Michaelsen, Jose Azevedo, Dirk Demol şi Alain Gallopin. Bun, şi atunci unde e Bruyneel?

Simplu: belgianul este angajatul firmei Capital Sports and Entertainment, cea care deţine licenţa de World Tour (apropo, unul dintre proprietarii lui CSE este Lance Armstrong). Şi acum devine clar de ce UCI i-a chemat pe reprezentaţii echipei în faţa Comisiei de Licenţiere toamna trecută, când RadioShack-Nissan a spus că a fost vorba doar despre câteva mici încurcături.

Iniţial, forul din Elveţia nu a fost de acord cu această structură, la fel cum nu a acceptat nici site-ul www.radioshacknissantrek.com, deoarece apar trei sponsori, lucru interzis de regulament. Totuşi, din cauza relaţiilor lui Bruyneel şi datorită rutierilor de top aflaţi la RadioShack-Nissan, UCI a cedat, dar se pare că acest acord e valabil doar până la finalul sezonului, când soarta grupării va ajunge din nou în faţa membrilor Comisiei de Licenţiere, iar aceştia nu vor mai decide în favoarea echipei, dacă lucrurile nu intră pe făgaşul normal (de aici dorinţa belgianului de a pune bazele unei ligi private; dar asta este o altă poveste).

E clar, linia de demarcaţie între o super echipă şi o echipă ameninţată cu desfiinţarea este foarte subţire, mai ales când există atât de mulţi factori variabili. Şi atunci, vine întrebarea logică: RadioShack-Nissan, încotro?

Liège–Bastogne–Liège 2005: un kazah în Valonia

A 91-a ediţie a clasicei din Belgia a avut doi mari favoriţi la start, pe Michael Boogerd şi Paolo Bettini. Italianul era dublu învingător în “La Doyenne”, în timp ce olandezul, aflat aproape de finalul carierei, încerca să îşi treacă în palmares primul succes într-un “Monument” şi să îi reducă la tăcere pe criticii săi, majoritatea din ţara natală. Boogerd, unul dintre cei mai valoroşi rutieri de clasice ai acelor ani, era acuzat în permanenţă de presa batavă pentru că alegea să aibă un sezon plin, în loc să se concentreze doar pe anumite curse de o zi.

Prima evadare serioasă s-a format după 29 de kilometri de la start şi i-a avut în componenţă pe Steffen Wesemann, Benjamin Noval, Koen De Kort, Walter Beneteau şi Johan Verstrepen. Pe Côte de la Roche, aceştia s-au bucurat de un avans de peste opt minute, care a început să scadă odată ce Rabobank şi Davitamon-Lotto au trecut la trena plutonului. Pe Côte De Wanne, grupul fruntaş s-a destrămat, astfel încât doar Noval şi Wesemann au mai rezistat în faţă, dar avantajul lor scăzuse la aproximativ două minute şi jumătate.

Pe Côte de la Haute-Levée, cea mai lungă căţărare din cursă, ritmul dus de pluton a fost unul infernal, mulţumită lui Jens Voigt, Santiago Botero şi Fabian Wegmann. De altfel, atât de puternic au mers aceştia, încât nu numai evadaţii au avut de suferit, ci şi ceilalţi ciclişti din grupul principal, nume sonore fiind distanţate – Davide Rebellin, Danilo Di Luca sau Erik Dekker. Practic, toate planurile şi strategiile au fost date peste cap, mult mai repede decât s-a aşteptat cineva.

Evadare în doi

Autor al unei primăveri excelente până atunci (victorii în Étoile de Bessèges, Turul Mediteranean, Paris-Nisa şi Turul Ţării Bascilor), Jens Voigt a decis să atace din primul grup cu 52 de kilometri rămaşi până la sosire, exact pe Côte de la Vecquée, unde panta medie era de 5,9%. Deşi nu era un om care să fie lăsat să se desprindă, ceilalţi oameni i-au dat mână liberă, cu excepţia unui singur ciclist: Alexandr Vinokourov. Kazahul a simţit foarte bine momentul, a plecat după germanul de la CSC şi a început să colaboreze cu acesta pentru a pune o distanţă cât mai mare între ei şi urmăritori.

Când s-a ajuns la poalele lui Côte de la Redoute, evadaţii aveau ceva mai mult de un minut în faţa grupului care îi cuprindea pe Botero, Dekker, Rebellin, Cadel Evans, Pieter Weening sau Paolo Bettini. Însă Redoute este o ascensiune foarte dură, cu pantă medie de 8,4%, şi asta s-a văzut pe şosea, astfel încât la finalul ei, Voigt şi Vinokourov mai păstrau un avantaj de numai 22 de secunde.

Odată trecut acest obstacol, evadaţii au prins din nou aripi, iar avansul lor a ajuns încă o dată la un minut, în mare parte şi datorită faptului că grupul urmăritor nu mai era numeros şi nici nu se organizase bine. Favoriţii nu au dorit să colaboreze, pentru a nu rămâne fără energie la final, în cazul în care Voigt şi Vinokourov ar fi fost prinşi, iar această decizie s-a întors împotriva lor. Drept urmare, când a început Côte de Saint-Nicolas, ultimul deal al zilei, cei din faţă aveau un avans de un minut şi 15 secunde.

Pe dificila pantă de 11%, Vinokourov a fost primul care a mişcat, accelerând în speranţa că îl va îndepărta pe adversarul său. Însă germanul a fost de neclintit şi “s-a lipit” imediat de kazah. Între timp, sub impulsul lui Evans, avantajul evadaţilor ajunsese la numai 40 de secunde. Puteau rezista aceştia până la final? Da, pentru că Jens Voigt a trecut din nou la trenă şi a dat câteva pedale sănătoase. Apoi, pe ultima linie dreaptă, cei doi au început tradiţionalul joc de-a şoarecele şi pisica, din care învingător a ieşit rutierul lui T-Mobile. Acesta a sprintat pe lângă Voigt şi s-a impus pentru o lungime de bicicletă, trecându-şi în palmares prima victorie a carierei într-un “Monument”. La cinci ani de la acel succes, Vino a mai câştigat o dată Liège–Bastogne–Liège şi a devenit al 17-lea ciclist cu cel puţin două succese în “La Doyenne”.

Ce nu am înţeles din scrisoarea lui Galimzyanov

• De ce explicaţia dată de acesta, prin care a recunoscut că s-a dopat cu eritropoetină, a fost scrisă de mână? Toate comunicatele, indiferent că vin din partea rutierilor sau a echipelor, sunt redactate formal de către un ofiţer de presă care încearcă să prezinte întâmplarea într-o notă relativ avantajoasă pentru persoana în cauză. În schimb, parcă Denis Galimzyanov a dorit să îşi toarne imediat cenuşă în cap.
• Încă de la început, înainte să apară o reacţie din partea ciclistului, Hans-Michael Holczer, managerul Katushei, a ţinut să specifice că echipa rusă nu are nicio implicare. Practic, cuvintele lui au fost întărite de cele ale sprinterului în vârstă de 25 de ani, care a folosit majuscule pentru a sublinia acest aspect. Nu e ciudat?
• Va colabora Denis Galimzyanov cu Federaţia de Ciclism din ţara sa? Va dezvălui de unde a cumpărat EPO şi dacă a mai fost ajutat de cineva, în ideea că ar putea obţine astfel o pedeapsă mai mică? De fapt, i se va oferi acest târg?
• Este al patrulea scandal de dopaj din istoria Katushei, după Antonio Colom, Christian Pfannberger şi Alexander Kolobnev (corect, acesta a fost achitat de TAS, însă ideea rămâne). Mai puneţi la socoteală şi vizita făcută de carabinieri la sediul din Lonato, anul trecut, şi tabloul general nu arată deloc bine.
• Mai recurg sportivii la EPO? Epoca de aur a acestei substanţe a fost în urmă cu un deceniu, cine o foloseşte acum îşi joacă practic cariera la ruletă.