Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the month “Aprilie, 2012”

A revenit Pellizotti

Calvarul lui Franco Pellizotti s-a încheiat luni, după doi ani foarte dificili, în care rutierul italian nu a concurat în nicio cursă şi a rămas fără multe rezultate importante, precum locul secund din Il Giro 2009 şi tricoul de cel mai bun căţărător al Turului Franţei din acelaşi sezon. Sancţionat pentru valorile neobişnuite ale paşaportului biologic, Pellizotti a fost achitat de Tribunalul din Roma, însă suspendat de Tribunalul pentru Arbitraj Sportiv, după ce Uniunea Ciclistă Internaţională a făcut apel.

La începutul anului, peninsularul spera să participe în Corsa Rosa, deoarece pedeapsa îi expiră cu câteva zile înainte de start, însă nu va fi cazul, chiar dacă şi-a găsit o echipă. Iniţial, s-a vorbit că va ajunge la Lampre sau Acqua & Sapone, dar Pellizotti a semnat până la urmă cu Androni Giocattoli-Venezuela, unde va sta cel puţin până la finalul lui 2013.

“Am primit câteva oferte şi am ales formaţia care îmi oferă condiţiile ideale pentru a-mi relansa cariera. Aştept cu nerăbdare să concurez din nou”, a declara cel poreclit “Delfinul”. Acesta a fost completat de managerul lui Androni Giocattoli-Venezuela, Gianni Savio: “Apreciem calităţile lui Franco şi determinarea de care a dat dovadă cât timp a fost suspendat. Cazul lui a fost unul ciudat: TAS-ul l-a suspendat, deşi Tribunalul de la Roma, cunoscut pentru severitatea sa, îl achitase iniţial. Avem încredere în Franco Pellizotti şi suntem convinşi că va urma acelaşi traseu ca Michele Scarponi, care şi-a relansat cariera la nivel înalt, după ce a trecut printr-o experienţă asemănătoare”.

Prima cursă a ciclistului italian în vârstă de 34 de ani va fi Circuit de Lorraine, care se va desfăşura între 16 şi 20 mai. Pe lângă transferul lui Pellizotti, Gianni Savio a mai primit o veste bună: principalul sponsor al echipei, Androni, a fost de acord să prelungească înţelegerea până în 2013.

Wiggins merge “ceas”

Duminică, Bradley Wiggins a devenit primul rutier de la Tony Rominger, în 1991, care a realizat dubla Paris-Nisa – Turul Romandiei în acelaşi sezon. A doua victorie a sezonului într-o cursă pe etape, venită după o evoluţie excelentă atât pe munte, cât şi la contratimp (unde s-a impus chiar dacă i-a sărit lanţul), a confirmat că britanicul în vârstă de 31 de ani este principalul favorit la tricoul galben în Turul Franţei. Pregătirea de până acum este aproape identică cu cea a lui Cadel Evans în 2011, când acesta s-a impus în Marea Buclă, iar dacă tiparul se respectă, Parisul îl va primi pe Wiggins în galben.

O scurtă comparaţie între Cadel Evans şi Bradley Wiggins spune următoarele:

– în martie 2011, Evans a câştigat Tirreno-Adriatico/ un an mai târziu, Wiggins s-a impus în Paris-Nisa

– în aprilie 2011, rutierul lui BMC a triumfat în Turul Romandiei/ în aprilie 2012, ciclistul echipei Sky a terminat primul în aceeaşi cursă

– la finalul lui aprilie 2011, australianul avea în picioare 22 de zile de cursă/ la finalul lui aprilie 2012, britanicul are 20 de zile

– succesul lui Evans în Le Tour a venit la contratimpul individual din penultima etapă/ în mod normal, cu doar trei finişuri la altitudine, ediţia din acest an a Marii Bucle va fi decisă la contratimp, peste o sută de kilometri urmând să îi aştepte pe rutieri în cele trei săptămâni ale cursei

În 2009, când a apărut pe scena ciclismului, Sky îşi propunea să ofere un câştigător britanic în Turul Franţei până în 2013, iar mulţi râdeau la acea vreme de echipa manageriată de David Brailsford. Acum, Sky ar putea fi cea care va râde la urmă, deoarece are toate şansele să îşi îndeplinească obiectivul în această vară, cu un an mai repede decât planurile iniţiale.

Frank Schleck, liderul lui RadioShack-Nissan în Giro?

Scriam în urmă cu doar o zi despre problemele cu care echipa luxemburgheză se confruntă pe plan intern în acest sezon. La cele menţionate, vineri a mai apărut una: Jakob Fuglsang, omul de clasament general al lui RadioShack-Nissan pentru Turul Italiei, nu va mai lua startul în cursa peninsulară, din cauza unei afecţiuni la genunchiul stâng. De atlfel, danezul s-a retras din Turul Romandiei înainte de a începe etapa a treia şi a declarat că durerile extrem de puternice îi fac imposibilă participarea în Il Giro.

Cine să fie în aceste condiţii liderul unei echipe aflate în nevoie mare de rezultate? Ziarul luxemburghez L’Essentiel spune că Frank Schleck va fi trimis în Corsa Rosa, chiar dacă el a respins această variantă în mai multe rânduri. În vârstă de 32 de ani, fostul câştigător al Turului Elveţiei a concurat o singură dată în Turul Italiei, la ediţia din 2005, când a terminat pe locul 42. Sezonul acesta, Frank Schleck are 26 de zile oficiale în picioare şi aproximativ 3900 de kilometri parcurşi – parametri buni, însă problema sa este că nu ţintea Il Giro.

În fine, nu pot să nu remarc un lucru: printre atâtea ghinioane, Joahn Bruyneel mai are parte şi de noroc. În iarnă, belgianul sugera posibilitatea ca cel mai mare dintre fraţii Schleck să meargă în Turul Italiei, însă acesta nu a fost de acord, la fel cum nici Andy nu a văzut cu ochi buni ideea managerului formaţiei de a-i despărţi. Acum, forţat de împrejurări, Bruyneel ar putea să îl trimită pe Frank în Giro, caz în care participarea acestuia în Turul Franţei ar fi serios pusă sub semnul întrebării. Dacă se va întâmpla asta, Bruyneel se poate considera mulţumit: după Kim Andersen, poate scăpa şi de Frank, astfel încât să aibă control total asupra lui Andy Schleck în Marea Buclă.

RadioShack-Nissan, încotro?

Toamna trecută, toată lumea a uitat despre transferul lui Philippe Gilbert la BMC sau problemele lui Alberto Contador, odată ce a apărut confirmarea fuziunii dintre RadioShack şi Leopard-Trek. Mutarea a surprins pe toată lumea, deoarece două lumi diferite, cu stiluri opuse, urmau să formeze un întreg. La prima vedere, se anunţa crearea unei echipe “galactice”, cu un parteneriat de excepţie: Andy Schleck – Johan Bruyneel. Mulţi considerau că experienţa lui Bruyneel (câştigător a nouă Tururi ale Franţei din postura de manager) va fi decisivă pentru a-l ajuta pe Schleck să devină primul luxemburghez care se impune în Marea Buclă după mai mult de jumătate de secol.

Totuşi, atmosfera nu a fost roz în niciun moment, deoarece “jumătatea” Leopard-Trek nu a agreat fuziunea, nu l-a primit cu braţele deschise pe Bruyneel şi nici nu a fost de acord cu dezmembrarea nucleului venit de la Saxo Bank, în urmă cu un an. Însă dorinţa celor de la Leopard nu a contat în faţa celei a lui Flavio Becca, patronul formaţiei luxemburgheze, care dorea rezultate pe bandă rulantă, ignorând că rutierii începuseră să le aducă (un loc şase în Vuelta şi o victorie în Giro di Lombardia).

Noua echipă, RadioShack-Nissan, a început sezonul cu planuri mari, dar acum, după aproximativ patru luni, se află foarte aproape de o criză majoră. După podiumuri aduse de Tiago Machado şi Chris Horner în curse de World Tour (Turul Down Under şi Tirreno-Adriatico), plus două victorii obţinute de Fabian Cancellara, dezastrul a lovit-o pe RadioShack-Nissan odată cu fractura de claviculă suferită de elveţian în Turul Flandrei. Deşi poate părea exagerat, dezastru este cuvântul potrivit pentru a descrie ce a însemnat acel moment, deoarece a scos la iveală nemulţumirile din cadrul echipei, care nu au mai putut fi mascate cu ajutorul unor triumfuri.

Primele tensiuni între fraţii Schleck şi Bruyneel

Anul trecut, odată instalat în funcţia de manager al lui RadioShack-Nissan, Johan Bruyneel a sugerat posibilitatea ca Frank şi Andy Schleck să concureze în Mari Tururi diferite. Planul belgianului era să îl trimită pe primul în Il Giro, în timp ce al doilea urma să fie lider în Le Tour. Din nefericire pentru el, a trebuit să renunţe la această idee din două motive: cei doi s-au opus cu vehemenţă şi i-au transmis într-o discuţie privată că va avea viaţă grea dacă va face asta; în al doilea rând, Jakob Fuglsang şi-a prelungit contractul numai după ce i s-a promis că va fi liderul echipei în Corsa Rosa şi nici măcar Bruyneel nu îşi permitea să încalce respectiva înţelegere, deoarece ar fi declanşat un conflict uriaş.

Apoi, înainte de Liège–Bastogne–Liège, a pornit un prim conflict între vedetele echipei şi noul manager. Motivul: acesta a decis ca danezul Kim Andersen să nu facă parte din staff-ul pentru Turul Franţei, o mişcare prin care a căutat să le transmită luxemburghezilor că el este unicul conducător al echipei, dar şi să îi scoată pe cei doi de sub influenţa directorului sportiv care le-a fost alături încă de când aceştia au debutat la profesionişti.

Lui Andy Schleck nu i-a picat deloc bine vestea şi a declarat că îl vrea pe Kim Andersen în maşina din Turul Franţei, însă Bruyneel a făcut una dintre rarele sale demonstraţii de autoritate şi a subliniat că acesta nu are ce căuta în Marea Buclă. La prima vedere, hotărârea belgianului are acoperire, mulţi fiind de părere că Andersen este un personaj care nu ştie cum să reacţioneze în momentele importante ale unei curse (multe exemple vin din Le Tour 2011), fiind depăşit de situaţie. La o privire mai atentă, e foarte posibil că decizia lui Bruyneel să se întoarcă împotriva sa, iar acesta să se confrunte cu o revoltă a fraţilor Schleck, în cazul în care lucrurile nu vor merge pe drumul dorit în luna iulie.

Problema americană

În iunie 2011, mulţumiţi de rezultatele echipei, conducătorii companiei RadioShack au prelungit contractul de sponsorizare pentru încă doi ani. Însă lucrurile au luat o întorsătură total neaşteptată la începutul lunii martie, când Lee Applbaum a plecat de la RadioShack. La prima vedere, o informaţie oarecare, dar nu era deloc aşa, deoarece Applbaum a fost cel care a avut o contribuţie importantă la înfiinţarea echipei.

Venit la compania RadioShack în 2008, americanul a fost director al departamentului de marketing şi vice-preşedinte executiv, iar datorită eforturilor sale, şefii companiei au fost de acord să investească într-o echipă de ciclism. Un admirator al lui Lance Armstrong, acesta a făcut din RadioShack unul dintre obiectivele sale, iar asta i-a nemulţumit pe superiorii lui, care s-au arătat deranjaţi de suma pe care trebuiau să o vireze la bugetul formaţiei. La acest aspect se adaugă şi cifrele sub aşteptări realizate de departamentul de marketing şi astfel avem un tablou complet al motivelor plecării lui Lee Applbaum.

Mai mult, RadioShack a dorit să oprească imediat investiţia şi nici nu a vrut să audă de o fuziune cu Leopard-Trek, dar în cele din urmă a fost convinsă să meargă mai departe. Care a fost compromisul? Deşi nu este oficial, se pare că americanii vor da bani şi în 2012, însă  înţelegerea se va opri la finalul stagiunii şi nu va mai continua şi anul viitor, aşa cum era prevăzut. Ce se va întâmpla în cazul acesta?

Câteva variante: fie Flavio Becca va continua să susţină echipa singur (deşi ceva îmi spune că răbdarea nu este punctul lui forte, iar promisiunile nu mai au niciun efect), fie Johan Bruyneel îşi va folosi din plin relaţiile şi va găsi un sponsor care să investească cel puţin doi ani. Dacă nu va fi pusă în practică niciuna dintre ideile de mai sus, viitorul e sumbru pentru rutierii aflaţi acum la RadioShack-Nissan, care s-ar putea vedea puşi într-o situaţie similară cu cea a cicliştilor obligaţi la finalul lui 2011 să o părăsească pe Leopard-Trek.

Încă ceva

Era să uit: cine este managerul lui RadioShack-Nissan? Primul răspuns care îi vine cuiva în minte e Johan Bruyneel. Greşit! Site-ul Uniunii Cicliste Internaţionale spune că această funcţie e ocupată de Luca Guercilena, care este ajutat de Kim Andersen, Lars Michaelsen, Jose Azevedo, Dirk Demol şi Alain Gallopin. Bun, şi atunci unde e Bruyneel?

Simplu: belgianul este angajatul firmei Capital Sports and Entertainment, cea care deţine licenţa de World Tour (apropo, unul dintre proprietarii lui CSE este Lance Armstrong). Şi acum devine clar de ce UCI i-a chemat pe reprezentaţii echipei în faţa Comisiei de Licenţiere toamna trecută, când RadioShack-Nissan a spus că a fost vorba doar despre câteva mici încurcături.

Iniţial, forul din Elveţia nu a fost de acord cu această structură, la fel cum nu a acceptat nici site-ul www.radioshacknissantrek.com, deoarece apar trei sponsori, lucru interzis de regulament. Totuşi, din cauza relaţiilor lui Bruyneel şi datorită rutierilor de top aflaţi la RadioShack-Nissan, UCI a cedat, dar se pare că acest acord e valabil doar până la finalul sezonului, când soarta grupării va ajunge din nou în faţa membrilor Comisiei de Licenţiere, iar aceştia nu vor mai decide în favoarea echipei, dacă lucrurile nu intră pe făgaşul normal (de aici dorinţa belgianului de a pune bazele unei ligi private; dar asta este o altă poveste).

E clar, linia de demarcaţie între o super echipă şi o echipă ameninţată cu desfiinţarea este foarte subţire, mai ales când există atât de mulţi factori variabili. Şi atunci, vine întrebarea logică: RadioShack-Nissan, încotro?

Pe scurt

  • Vincenzo Nibali a confirmat că nu va participa în Turul Italiei anul acesta. Clasat pe locul secund în Liège–Bastogne–Liège, rutierul lui Liquigas va urma planul stabilit în toamna trecută, când a decis împreună cu managerul Roberto Amadio să meargă în Turul Franţei. Pentru a ajunge la startul Marii Bucle în cea mai bună formă, Nibali va concura luna viitoare în Turul Californiei, iar în iunie va face ultima repetiţie, în Criteriul Dauphiné. Totodată, italianul a primit o veste bună săptămâna aceasta, venită la fix pentru a-l face să uite de înfrângerea din “La Doyenne”: Liquigas vrea să îi ofere o prelungire a contractului până în 2014 şi un salariu anual de 1,8 milioane de euro.
  • GreenEdge a anunţat deja echipa pe care o va trimite în Il Giro: Fumiyuki Beppu, Jack Bobridge, Matthew Goss, Daryl Impey, Jens Keukeleire, Brett Lancaster, Christian Meier, Svein Tuft şi Tomas Vaitkus. Este clar că obiectivul formaţiei australiene va fi să obţină cel puţin o victorie de etapă, prin Goss, însă rămâne de văzut dacă vice-campionul mondial va reveni în următoarele săptămâni la forma arătată în 2011. Pe lângă sprinturi, GreenEdge va avea o şansă importantă şi la câştigarea contratimpului pe echipe de la Verona, programat în ziua a patra.
  • Berlin nu va mai candida pentru a găzdui startul Turului Franţei din 2016, după ce oficialităţile au ajuns la concluzia că un asemenea eveniment ar presupune costuri de zece milioane de euro. În schimb, Andreas Statzkowksi, Ministrul Sportului, a spus că sunt şanse mari ca în capitală să fie organizată o ediţie a Campionatelor Mondiale de Ciclism pe Velodrom. Asta s-ar putea întâmpla în 2017 sau 2018, iar costurile ar fi mult mai mici, de numai 1,5 milioane de euro. Cum Berlin s-a retras, Barcelona pare să fie principala candidată la găzduirea primelor etape din Le Tour 2016.
  • Robbie McEwen a confirmat că se va retrage din activitate după Turul Californiei. Iniţial, australianul în vârstă de 39 de ani plănuia să pună punct carierei în iulie, la finalul Turului Franţei, însă după mai multe discuţii cu echipa sa, GreenEdge, a hotărât ca Turul Californiei să fie ultima lui cursă. Profesionist din 1996, când a debutat în culorile lui Rabobank, McEwen a câştigat 24 de etape în Marile Tururi, trei tricouri verzi în Marea Buclă şi mai multe curse de o zi, precum Paris-Bruxelles, Schledeprijs Vlaaanderen, Dwars door Vlaanderen sau Clasica de la Hamburg.

Un kazah în Valonia (remake)

  • Acum câteva zile, când aduceam aminte de victoria lui Alexandr Vinokourov la ediţia din 2005 a Liège–Bastogne–Liège, nici nu mă gândeam că Maxim Iglinskiy ar putea da lovitura în “La Doyenne”, câştigând cea mai veche clasică din ciclism. Evoluţia kazahului a fost una cu adevărat impresionantă, cu atât mai mult cu cât nimeni nu îl lua în seamă la startul cursei. Extrem de puternic şi sigur pe el, Iglinskiy a simţit perfect momentul în care a trebuit să plece după Vincenzo Nibali şi a făcut o cursă de urmărire incredibilă, care s-a încheiat cu cea mai mare victorie a carierei. După succesul obţinut de Enrico Gasparotto în Amstel Gold Race, am spus că licenţa Astanei pentru 2013 pare să fie un obiectiv realizabil; acum, sunt convins că gruparea kazahă nu va mai avea nicio problemă.
  • Încă nu înţeleg cum gândeşte şi ce îi lipseşte lui Vincenzo Nibali. Din ce am văzut în 2011, italianul este labil psihic în anumite momente şi pare să îşi piardă încrederea în forţele proprii atunci când nimeni nu se mai aşteaptă. Nu ştiu dacă şi-a consumat energia prea repede la începutul atacului dat în Liège–Bastogne–Liège, dar cert este că rutierul lui Liquigas a clacat surprinzător, cu 1200 de metri înainte de final. Dacă s-ar fi impus, cred că Nibali ar fi trecut peste o mare barieră psihologică şi ar fi făcut un pas enorm spre un alt nivel. Aşa, înfrângerea suferită duminică s-ar putea să îl urmărească o perioadă bună de timp de acum încolo.
  • La finalul lui aprilie 2011, Philippe Gilbert avea şapte victorii. Acum, după încheierea clasicelor din Ardeni, el nu are niciun succes şi e clar că şi-a ratat o jumătate de sezon. Plătit cu trei milioane de euro pe an, Gilbert este aşteptat să aducă rezultate, însă problemele de sănătate pe care le-a avut şi poate presiunea din ce în ce mai mare l-au transformat într-un ciclist aproape anonim. Cum cursele pentru el s-au încheiat, belgianul va mai putea ieşi în evidenţă doar în Turul Franţei, dar şi acolo puţin, deoarece se va afla în serviciul lui Cadel Evans. Singura lui şansă de a salva sezonul este să aibă o toamnă perfectă, cu victorii la Mondiale şi în Turul Lombardiei.
  • Dacă ar fi să realizez o scurtă listă a rutierilor care au impresionat în Ardeni, aceasta ar arăta astfel: Enrico Gasparotto, Jelle Vanendert, Romain Bardet, Thomas Voeckler, Joaquim Rodriguez, Michael Albasini, Robert Kiserlovski şi Maxim Iglinskiy. La polul opus se află fraţii Schleck, Alejandro Valverde, Damiano Cunego, Simon Gerrans şi Philippe Gilbert.

Clasicele de primăvară trag cortina

Duminică, odată cu primul rutier care va ajunge la Ans, se va încheia cea dintâi parte a sezonului. Şi ce cursă mai bună putea fi aleasă pentru asta, dacă nu Liège–Bastogne–Liège, cea mai veche clasică din ciclism. Total diferită de celelalte clasice din Ardeni, Liège–Bastogne–Liège va fi un test dificil pentru toţi cei prezenţi la start, mai ales odată cu a doua jumătate a traseului, când acidul lactic îşi va face simţită prezenţă din ce în ce mai mult. Caravana va pleca din Liège, va ajunge la Bastogne şi va termina apoi în suburbia Ans, după 257,5 kilometri şi 11 căţărări dure.

Care sunt ascensiunile şi cum arată acestea?

– Côte de La Roche-en-Ardenne – 2,8 kilometri lungime, pantă medie 6,2%

– Côte de Saint-Roch – 1 kilometru lungime, pantă medie 11%

– Côte de Wanne – 2,7 kilometri lungime, pantă medie 7,3%

– Côte de Stockeu (Stèle Eddy Merckx) – 1 kilometru lungime, pantă medie 12,2%

– Côte de la Haute-Levée – 3,6 kilometri lungime, pantă medie 5,7%

–Col du Rosier – 4,4 kilometri lungime, pantă medie 5,9%

– Côte du Maquisard – 2,5 kilometri lungime, pantă medie 5%

– Mont-Theux – 2,7 kilometri lungime, pantă medie 5,9%

– Côte de La Redoute – 2 kilometri lungime, pantă medie 8,8%

– Côte de La Roche aux Faucons – 1,5 kilometri lungime, pantă medie 9,3%

– Côte de Saint-Nicolas – 1,2 kilometri lungime, pantă medie 8,6%

Pe La Redoute, cu 34 de kilometri înainte de sosire, cursa va exploda cu adevărat. Plutonul se va fragmenta, iar unii rutieri vor pierde contactul, mai ales că dealul are o porţiune şi de 13%, nu departe de finalul său. Însă nu aici va fi momentul decisiv, unde va fi selectat învingătorul, ci pe Roche aux Faucons. Fie că va fi vorba despre un atac solitar (Andy Schleck – 2009), sau despre unul format din mai mulţi oameni (fraţii Schleck şi Philippe Gilbert – 2011), scurta ascensiune plasată cu doar 19 kilometri rămaşi până la sosire va reprezenta rampa de lansare pentru câştigătorul ediţiei de anul acesta.

Favoriţii

M-am gândit bine înainte să scriu şi nu am găsit niciun om de cinci stele, un rutier aflat cu o treaptă deasupra celorlalţi. Motivele le explic imediat şi voi începe cu Joaquim Rodriguez. Nu o sa îmbrăţişez teoria care spune că top 10 din Amstel Gold Race coincide mereu cu top 10 din Liège–Bastogne–Liège, pentru că asta ar însemna să îl elimin din start pe “Purito”. Pe de altă parte, nu îl văd capabil să dea un atac decisiv pe Roche aux Faucons, poate şi pentru că îi lipsesc calităţile de rouleur.

Anul trecut, când fraţii Schleck şi Philippe Gilbert au plecat acolo, spaniolul a fost incapabil să răspundă. În plus, aşa cum s-a văzut şi în Flèche Wallonne, ciclistul Katushei are nevoie de un teren de “totul sau nimic”, iar acesta ar putea fi pentru el Côte de Saint-Nicolas. Acolo ar putea accelera Joaquim Rodriguez, astfel încât să se desprindă de adversarii lui, dar pentru a ajunge acolo va avea nevoie de o echipă foarte puternică alături de el, care să neutralizeze toate acţiunile de până atunci.

Pe acelaşi nivel cu “Purito” îl pun pe Philippe Gilbert, care a crescut mult în ultima săptămână şi se află undeva la 85-90% din potenţial. Chiar dacă nu mai este la fel de înspăimântător ca în 2011, acesta are ce îi trebuie pentru a forma o selecţie prin care să îi elimine pe unii dintre oponenţii mai buni decât el la sprint, iar aici mă gândesc la Alejandro Valverde şi Simon Gerrans. Ibericul a fost marea dezamăgire a Ardenilor, iar Liège–Bastogne–Liège reprezintă ultima lui şansă pentru a salva impresia lăsată până acum. În ceea ce îl priveşte pe Gerrans, australianul nu a mai fost atât de vizibil după victoria din Milano-San Remo, dar lucrurile s-ar putea schimba în “La Doyenne”, unde cel mai valoros rezultat este un loc şase, obţinut în 2009.

Alături de Joaquim Rodriguez, Damiano Cunego pare să fie rutierul cu cea mai bună condiţie fizică înainte de start. Italianul în vârstă de 30 de ani vine după o victorie şi un loc secund la general în Turul Trentino şi a lăsat impresia că şi-a calculat paşii pentru a atinge forma de vârf chiar duminică. Interesant este că cea mai bună clasare a sa în Liège–Bastogne–Liège, locul trei, a venit în 2006, tot după ce a participat în Turul Trentino.

Spre deosebire de precedentele curse din Ardeni, sunt convins că fraţii Schleck vor ieşi în evidenţă acum şi vor lupta pentru un loc pe podium. Fani ai cursei belgiene încă de mici, când tatăl lor îi ducea pe La Redoute, cei doi au fost în ultimii ani mereu unii dintre actorii principali, chiar dacă au bifat doar un succes, prin Andy, în 2009. Din nou, unul dintre aceştia, dacă nu chiar amândoi, ar putea accelera pe Roche aux Faucons. Teoria spune că Frank va fi omul lui RadioShack-Nissan, deoarece a avut o primăvară mai bună decât fratele său. Tocmai de aceea, acesta se va afla în serviciul lui Frank, care a terminat în ultimii şase ani de cinci ori în top 10.

Dar cei de mai sus nu sunt singurii favoriţi; Thomas Voeckler a impresionat în Brabantse Pijl şi Amstel Gold Race, iar acum nu va avea nimic de pierdut dacă va da un atac devreme, cu 20-30 de kilometri înainte de sosire. Aşteptări mai sunt din partea lui Jelle Vanendert, locul doi pe de Cauberg, Samuel Sanchez, Bauke Mollema, şi Enrico Gasparotto, câştigătorul de duminica trecută, din Olanda.

Un factor important pentru determinarea învingătorului va fi vremea. Dacă în Amstel s-a plâns din cauza condiţiilor meteo, pe seama cărora a pus evoluţia sa slabă, Joaquim Rodriguez s-ar putea lovi de aceste neplăceri şi duminică. Motivul: maxima se anunţă de 11 grade Celsius, iar şansele de precipitaţii sunt de 40%, fiind aşteptate mai multe “duşuri”. Astfel de condiţii ar putea fi pe placul lui Gilbert, Voeckler sau Jelle Vanendert, care vor încerca să profite de eventualele probleme ale lui “Purito”.

Cursa va putea fi urmărită la Eurosport, în transmisiune directă, de la ora 15:15.

Liège–Bastogne–Liège 2005: un kazah în Valonia

A 91-a ediţie a clasicei din Belgia a avut doi mari favoriţi la start, pe Michael Boogerd şi Paolo Bettini. Italianul era dublu învingător în “La Doyenne”, în timp ce olandezul, aflat aproape de finalul carierei, încerca să îşi treacă în palmares primul succes într-un “Monument” şi să îi reducă la tăcere pe criticii săi, majoritatea din ţara natală. Boogerd, unul dintre cei mai valoroşi rutieri de clasice ai acelor ani, era acuzat în permanenţă de presa batavă pentru că alegea să aibă un sezon plin, în loc să se concentreze doar pe anumite curse de o zi.

Prima evadare serioasă s-a format după 29 de kilometri de la start şi i-a avut în componenţă pe Steffen Wesemann, Benjamin Noval, Koen De Kort, Walter Beneteau şi Johan Verstrepen. Pe Côte de la Roche, aceştia s-au bucurat de un avans de peste opt minute, care a început să scadă odată ce Rabobank şi Davitamon-Lotto au trecut la trena plutonului. Pe Côte De Wanne, grupul fruntaş s-a destrămat, astfel încât doar Noval şi Wesemann au mai rezistat în faţă, dar avantajul lor scăzuse la aproximativ două minute şi jumătate.

Pe Côte de la Haute-Levée, cea mai lungă căţărare din cursă, ritmul dus de pluton a fost unul infernal, mulţumită lui Jens Voigt, Santiago Botero şi Fabian Wegmann. De altfel, atât de puternic au mers aceştia, încât nu numai evadaţii au avut de suferit, ci şi ceilalţi ciclişti din grupul principal, nume sonore fiind distanţate – Davide Rebellin, Danilo Di Luca sau Erik Dekker. Practic, toate planurile şi strategiile au fost date peste cap, mult mai repede decât s-a aşteptat cineva.

Evadare în doi

Autor al unei primăveri excelente până atunci (victorii în Étoile de Bessèges, Turul Mediteranean, Paris-Nisa şi Turul Ţării Bascilor), Jens Voigt a decis să atace din primul grup cu 52 de kilometri rămaşi până la sosire, exact pe Côte de la Vecquée, unde panta medie era de 5,9%. Deşi nu era un om care să fie lăsat să se desprindă, ceilalţi oameni i-au dat mână liberă, cu excepţia unui singur ciclist: Alexandr Vinokourov. Kazahul a simţit foarte bine momentul, a plecat după germanul de la CSC şi a început să colaboreze cu acesta pentru a pune o distanţă cât mai mare între ei şi urmăritori.

Când s-a ajuns la poalele lui Côte de la Redoute, evadaţii aveau ceva mai mult de un minut în faţa grupului care îi cuprindea pe Botero, Dekker, Rebellin, Cadel Evans, Pieter Weening sau Paolo Bettini. Însă Redoute este o ascensiune foarte dură, cu pantă medie de 8,4%, şi asta s-a văzut pe şosea, astfel încât la finalul ei, Voigt şi Vinokourov mai păstrau un avantaj de numai 22 de secunde.

Odată trecut acest obstacol, evadaţii au prins din nou aripi, iar avansul lor a ajuns încă o dată la un minut, în mare parte şi datorită faptului că grupul urmăritor nu mai era numeros şi nici nu se organizase bine. Favoriţii nu au dorit să colaboreze, pentru a nu rămâne fără energie la final, în cazul în care Voigt şi Vinokourov ar fi fost prinşi, iar această decizie s-a întors împotriva lor. Drept urmare, când a început Côte de Saint-Nicolas, ultimul deal al zilei, cei din faţă aveau un avans de un minut şi 15 secunde.

Pe dificila pantă de 11%, Vinokourov a fost primul care a mişcat, accelerând în speranţa că îl va îndepărta pe adversarul său. Însă germanul a fost de neclintit şi “s-a lipit” imediat de kazah. Între timp, sub impulsul lui Evans, avantajul evadaţilor ajunsese la numai 40 de secunde. Puteau rezista aceştia până la final? Da, pentru că Jens Voigt a trecut din nou la trenă şi a dat câteva pedale sănătoase. Apoi, pe ultima linie dreaptă, cei doi au început tradiţionalul joc de-a şoarecele şi pisica, din care învingător a ieşit rutierul lui T-Mobile. Acesta a sprintat pe lângă Voigt şi s-a impus pentru o lungime de bicicletă, trecându-şi în palmares prima victorie a carierei într-un “Monument”. La cinci ani de la acel succes, Vino a mai câştigat o dată Liège–Bastogne–Liège şi a devenit al 17-lea ciclist cu cel puţin două succese în “La Doyenne”.

Ce nu am înţeles din scrisoarea lui Galimzyanov

  • De ce explicaţia dată de acesta, prin care a recunoscut că s-a dopat cu eritropoetină, a fost scrisă de mână? Toate comunicatele, indiferent că vin din partea rutierilor sau a echipelor, sunt redactate formal de către un ofiţer de presă care încearcă să prezinte întâmplarea într-o notă relativ avantajoasă pentru persoana în cauză. În schimb, parcă Denis Galimzyanov a dorit să îşi toarne imediat cenuşă în cap.
  • Încă de la început, înainte să apară o reacţie din partea ciclistului, Hans-Michael Holczer, managerul Katushei, a ţinut să specifice că echipa rusă nu are nicio implicare. Practic, cuvintele lui au fost întărite de cele ale sprinterului în vârstă de 25 de ani, care a folosit majuscule pentru a sublinia acest aspect. Nu e ciudat?
  • Va colabora Denis Galimzyanov cu Federaţia de Ciclism din ţara sa? Va dezvălui de unde a cumpărat EPO şi dacă a mai fost ajutat de cineva, în ideea că ar putea obţine astfel o pedeapsă mai mică? De fapt, i se va oferi acest târg?
  • Este al patrulea scandal de dopaj din istoria Katushei, după Antonio Colom, Christian Pfannberger şi Alexander Kolobnev (corect, acesta a fost achitat de TAS, însă ideea rămâne). Mai puneţi la socoteală şi vizita făcută de carabinieri la sediul din Lonato, anul trecut, şi tabloul general nu arată deloc bine.
  • Mai recurg sportivii la EPO? Epoca de aur a acestei substanţe a fost în urmă cu un deceniu, cine o foloseşte acum îşi joacă practic cariera la ruletă.

“Săgeata” Purito

  • Joaquim Rodriguez avea două obiective clare la începutul sezonului: să câştige Flèche Wallonne şi Liège–Bastogne–Liège. Primul l-a îndeplinit miercuri, după o accelerare fabuloasă pe Mur de Huy, care i-a descurajat pe rivalii săi. Felul în care a plecat spaniolul din pluton a fost similar cu atacul dat la Bera-Ibardin, în Turul Ţării Bascilor, când s-a impus cu aceeaşi uşurinţă dezarmantă. Odată cu victoria din Flèche Wallonne, el a scăpat de eticheta de “etern ocupant al locului secund”, cu care se alesese după rezultatele înregistrate în Ardeni, în 2011. De asemenea, “Purito” i-a adus Katushei a treia victorie din scurta istorie a echipei în clasice, după E3 Prijs (Filippo Pozzato) şi Amstel Gold Race (Sergei Ivanov), ambele în 2009.
  • Chiar dacă a lăsat impresia că s-a chinuit pe Mur de Huy, Philippe Gilbert se află pe drumul cel bun pentru Liège–Bastogne–Liège. În condiţiile în care Alejandro Valverde pare că nu se regăseşte, singurul adversar al belgianului este Joaquim Rodriguez. Avantajul lui Gilbert e că are o viteză superioară la sprint, ceea ce înseamnă că tot ce trebuie să facă duminică este să rămână în roata acestuia, în cazul în care ibericul va ataca şi se va desprinde de pluton. Evident, asta dacă nu cumva se vor implica şi alţi oameni în lupta pentru victorie. Ceva îmi spune că aşa va fi.
  • Aşadar, cine mai poate face figură de favorit în Liège–Bastogne–Liège? Cred că fraţii Schleck vor adopta o strategie similară cu cea din 2011, cu un atac dat când mai sunt 20-30 de kilometri până la final. Dacă Andy a ieşit să se dezmorţească în Flèche Wallonne, Frank a avut ghinion, fiind nevoit să schimbe bicicleta într-un moment important al cursei, după ce a făcut pană. Fără astfel de probleme în ultimul “Monument” al primăverii, fraţii Schleck vor fi unii dintre actorii importanţi din Liège–Bastogne–Liège şi pot obţine o clasare pe podium. De asemenea, am aşteptări de la Damiano Cunego, Thomas Voeckler şi Samuel Sanchez.
  • Michael Albasini a continuat să impresioneze: după ce s-a impus în Turul Cataluniei, unde a câştigat şi două etape, elveţianul în vârstă de 31 de ani a obţinut acum cel mai valoros rezultat al carierei într-o clasică, locul secund. Renăscut după transferul la GreenEdge, Albasini tinde să devină un rutier care îşi lasă amprenta asupra unei curse, fie că aceasta este pe etape sau de o zi. În afară de el, şi echipa are numai de câştigat de pe urma evoluţiei excelente de până acum: 42% dintre punctele lui GreenEdge în clasamentul World Tour au fost aduse de ciclistul din Ţara Cantoanelor.

Post Navigation