Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the category “Campionatele Mondiale 2014”

Statistici după Campionatele Mondiale de la Ponferrada

– Michal Kwiatkowski i-a adus Poloniei primul tricou curcubeu din istorie

– Alejandro Valverde a obţinut a şasea medalie mondială, un nou record al competiţiei în cursa de şosea

– Belgia şi Franţa sunt singurele ţări care au dat mai mult de un ciclist în top zece

– Pentru a 11-a oară, pe podium s-a clasat un rutier din afara Europei

– Câştigătorul de anul trecut, Rui Costa, a terminat doar pe locul 23

– La 22 de ani şi 78 de zile, cehul Petr Vakoč este cel mai tânăr ciclist care a încheiat cursa de şosea în 2014

– Dintre ţările care au putut alinia nouă oameni la start, Italia este singura care a terminat în efectiv complet

– Bradley Wiggins i-a adus Marii Britanii al doilea titlu la contratimp, după cel al lui Chris Boardman, în 1994

– Totodată, ciclistul lui Sky a intrat în istorie drept cel mai vârstnic câştigător al tricoului curcubeu în această probă

– Învins de Wiggins, Tony Martin a devenit primul rutier cu patru medalii consecutive la contratimp

Moment istoric la Ponferrada

Michal Kwiatkowski

Ultimele două ediţii ale Campionatelor Mondiale au consemnat câte o premieră. După ce, la Florenţa, Rui Costa i-a adus Portugaliei tricoul curcubeu în premieră, un an mai târziu, la Ponferrada a venit rândul lui Michal Kwiatkowski să facă acelaşi lucru, dar pentru Polonia. Cursa din Spania, una dintre cele mai plictisitoare din ultimele decenii, a atras atenţia încă de la început, prin venirea Poloniei la trenă, reprezentativa alb-roşie controlând plutonul, aşa cum în istoria recentă a Campionatelor Mondiale au mai făcut-o Italia, în 2002, şi Marea Britanie, în 2011.

După ce Polonia a dispărut din faţă, squadra azzurra şi-a asumat responsabilitatea, iar câţiva rutieri au decis să atace din pluton. Totuşi, pe măsura ce kilometri erau înghiţiţi, favoriţii continuau să stea la cutie, spre dezamăgirea celor care aşteptau un final exploziv. După ce Michael Valgren, Cyril Gautier, Vasil Kiryienka şi Alessandro De Marchi s-au desprins, plutonul a devenit mai animat, însă numele mari au continuat să se supravegheze unul pe altul. Singura acţiune majoră a venit când mai erau şase kilometri şi i-a aparţinut lui Michal Kwiatkowski, care a ţâşnit de lângă ceilalţi pretendenţi la victorie, a trecut de evadaţi şi s-a grăbit la întâlnirea pe care o avea cu destinul.

În urma lui, s-a rupt un alt grup, în care se aflau câţiva mari favoriţi la medalia de aur: Philippe Gilbert, Alejandro Valverde şi Simon Gerrans. Cei trei au sperat să îl prindă pe polonez, însă ritmul puternic al acestuia, dar şi lipsa de cooperare din grup (acolo unde până şi Valverde a dus trena, însă nu şi Gerrans) au făcut ca diferenţa să nu mai fie recuperată. Astfel, Michal Kwiatkowski a putut celebra devreme succesul său uriaş, în timp ce Gerrans şi Valverde au fost nevoiţi să se mulţumească cu celelalte locuri de pe podium, spaniolul trecându-şi în palmares a şasea medalie mondială, un nou record al competiţiei.

Prin triumful de la Ponferrada, Kwiatkowski a confirmat că este unul dintre cei mai talentaţi rutieri ai plutonului actual. În acest moment, ciclistul Omega Pharma-Quick Step este în top, iar în 2015 vom afla dacă poate rămâne acolo.

Campionatele Mondiale de la Ponferrada – cursa de şosea

Ponferrada 2014 RR

Un lucru se poate spune cu certitudine despre ediţia din acest an: este cea mai deschisă din ultimele sezoane, traseul din Spania fiindu-le favorabil multor ciclişti. Traseul de la Ponferrada (254,8 kilometri), spre deosebire de cele de la Geelong, Valkenburg şi Florenţa, nu are parte de o porţiune preliminară, în linie, ci constă doar dintr-un tur de circuit în lungime de 18,2 kilometri, pe care plutonul îl va parcurge de 14 ori.

După o scurtă porţiune de plat, drumul va urca odată cu zona ce îi va purta pe rutieri pe lângă Castelul Templierilor, urmând ca apoi să înceapă prima căţărare, Confederacion (5,2 kilometri, pantă medie 3,3%). Aceasta va fi urmată de Mirador, care are aproximativ doi kilometri lungime, doar ultimii 1100 de metri fiind repertoriaţi, cu o pantă medie de 5% şi maximă de 10%. Apoi, 4,7 kilometri vor mai rămâne de parcurs din vârf, coborârea extrem de tehnică permiţându-i unui ciclist aflat în faţă să îşi păstreze sau chiar să îşi mărească avansul.

Odată trecută acea porţiune, vor mai rămâne doar 600 de metri de plat, iar asta face ca finalul să semene mult cu cel din Milano-San Remo, ceea ce înseamnă că oamenii de clasice vor avea un avantaj. De altfel, mulţi sunt de părere că diferenţe mari nu se pot face pe ascensiuni, deoarece prima are o pantă prea uşoară, în timp ce a doua nu este suficient de lungă. Pe de altă parte, nu trebuie uitat rolul pe care îl poate juca vremea. Duminică, este aşteptată ploaie la Ponferrada, iar aceasta are şanse să ducă la o selecţie importantă în pluton, mai ales pe coborâre, virajele periculoase de acolo putând crea diferenţe importante, dacă vor exista ciclişti dispuşi să îşi asume riscuri.

Favoriţii

Datorită victoriilor de la Quebec şi Montreal, Simon Gerrans a devenit, pentru mulţi, principalul candidat la victorie. Australianul are o echipă extrem de solidă la dispoziţie, posedă un sprint foarte bun şi se remarcă şi printr-o inteligenţă tactică ridicată. Totuşi, nu trebuie uitat că marile sale succese au venit atunci când a fost considerat un outsider, statut de care nu se va bucura acum, când toţi ceilalţi pretendenţi la tricoul curcubeu vor sta cu ochii pe el. Tocmai de aceea, colegul său, Michael Matthews, va avea o şansă bună la primul loc, tânărul ciclist de la Antipozi fiind mult mai avantajat de o eventuală sosire la sprint.

Cel mai medaliat rutier din istoria Campionatelor Mondiale, Alejandro Valverde se află înaintea ultimei şanse de a câştiga aurul, dar ibericul trebuie să fie pregătit să îşi asume câteva riscuri. Lider al naţionalei Spaniei, Alejandro Valverde nu îşi permite să ajungă la final cu mai mulţi adversari, iar asta înseamnă că va trebui să încerce ceva pe ultima căţărare, mai ales că se poate distanţa ulterior, pe coborârea tehnică, la fel cum s-a întâmplat în luna august, când s-a impus în Clasica San Sebastian.

Pentru Fabian Cancellara, titlul mondial reprezintă singurul obiectiv major pe care nu l-a atins în impresionanta sa carieră, iar elveţianul ştie că la Ponferrada va avea o ocazie uriaşă de a îmbrăca tricoul curcubeu. Dezavantajat de faptul că echipa sa numără doar doi colegi, Cancellara va fi nevoit să mizeze mult pe tactică atunci când lucrurile se vor încinge şi să aştepte clipa potrivită (finalul lui Mirador) pentru a da atacul decisiv şi a se desprinde de adversarii săi. Dacă le va lua celorlalţi undeva la zece secunde înainte de ultima coborâre, atunci victoria va fi a sa.

Belgia are o distribuţie foarte impresionantă, dar asta nu înseamnă că este şi armonie în echipă, în condiţiile în care Tom Boonen, Greg Van Avermaet şi Philippe Gilbert îşi dispută statutul de lider. Dintre aceştia, cel mai bine arată Van Avermaet, care a câştigat două curse de o zi săptămâna trecută, Marele Premiu al Valoniei şi Marele Premiu Impanis-Van Petegem, arătând de fiecare dată nu doar o dispoziţie excelentă, dar şi fler tactic. Pe de altă parte, deşi are un sprint bun, rutierul în vârstă de 29 de ani nu se va simţi confortabil la un eventual sprint cu ciclişti ca Gerrans sau Valverde, iar asta îl va obliga să iasă la atac.

Autor al unui sezon superb, Alexander Kristoff este un alt ciclist care va porni cu un moral ridicat, mai ales după succesul obţinut de compatriotul său, Sven Erik Bystrøm, în cursa de tineret desfăşurată vineri. Norvegianul se caţără bine, însă diferenţa pozitivă de nivel de la Ponferrada – peste 4200 de metri – s-ar putea dovedi prea mult pentru el. În cazul în care ritmul va fi unul relativ lejer, la fel ca în Milano-San Remo, Kristoff se va afla la final, unde va fi unul dintre principalii candidaţi la medalia de aur.

Marea Britanie aduce o formaţia impresionantă, însă nu şi un “finisseur” pe măsură. Pe de altă parte, poate tocmai statutul de outsider al lui Ben Swift îl va ajuta pe acesta să treacă neobservat şi să se implice în lupta pentru tricoul curcubeu. Vice-campion naţional în 2014, Swift trece bine peste căţărări precum cele de la Ponferrada, lucru pe care l-a arătat de mai multe ori, în clasice, dar şi în cursele pe etape. Cum toată echipa îi va fi la dispoziţie, sprinterul în vârstă de 26 de ani poate visa că va deveni doar al treilea britanic din istorie campion mondial.

Italia este fără victorie de şase ani, însă speră să oprească această serie în Spania, unde este de aşteptat să aibă o tactică ofensivă, aspect subliniat şi de liderul naţionalei, Vincenzo Nibali. Totuşi, nu câştigătorul Turului Franţei va fi omul pe care va miza Davide Cassani, ci Sonny Colbrelli, care se prezintă aici după ce s-a impus în Memorialul Marco Pantani şi în Gran Premio di Prato. Deşi traversează o perioadă bună, Colbrelli nu pare capabil de o victorie, mult mai la îndemână fiindu-i o clasare pe podium.

Atunci când vine vorba despre Franţa, toată lumea vorbeşte despre Nacer Bouhanni, însă două lucruri s-ar putea dovedi în defavoarea acestuia: faptul că nu a avut pregătirea pe care şi-a dorit-o, după ce Marc Madiot i-a interzis să mai participe în curse, şi diferenţa pozitivă de nivel de la Ponferrada. Astfel, dacă va decide iniţial să îl protejeze pe parcursul zilei, reprezentativa din Hexagon va trebui să vină şi cu un plan de rezervă, iar acesta se poate numi Tony Gallopin, un rutier capabil să îi surprindă pe favoriţi cu un atac dat pe Mirador.

Cine ar mai putea să se implice în lupta pentru tricoul curcubeu? Peter Sagan este un ciclist care iese în evidenţă, deşi la fel de adevărat e că acesta nu a mai arătat nimic de la finalul Turului Franţei. Cursa i se potriveşte, însă rămâne de văzut dacă slovacul şi-a regăsit forma din prima parte a stagiunii. Din aceeaşi generaţie cu Sagan este Michal Kwiatkowski, campionul Poloniei, care va fi un alt om de urmărit, mai ales după ceea ce a arătat în Turul Marii Britanii.

Pe hârtie, şi John Degenkolb are o şansă bună, dar este greu de crezut că germanul va fi prezent la sosire, după ce a fost internat în spital la finalul Turului Spaniei, pentru a i se administra antibiotice. În aceste condiţii, nu ar fi exclus ca echipa să îl susţină pe Simon Geschke. O altă naţiune cu tradiţie, Olanda, aliniază cea mai bună distribuţie din ultimii ani, dar Bauke Mollema şi Tom Dumoulin, principalii ei ciclişti, nu par capabili să îi aducă o medalie.

Un rutier foarte periculos va fi Ramunas Navardauskas. Lituanianul a mers bine în Turul Albertei, nu este deranjat de căţărări sau de ploaie, iar sprintul pe care îl are nu îl obligă să atace, deşi e posibil ca asta să se întâmple. Evident, nu trebuie uitaţi Michael Albasini, Daryl Impey, dar nici actualul campion mondial, portughezul Rui Costa, care şi-a intrat în formă odată cu Quebec şi Montreal, fiind pregătit să dea din nou lovitura şi să încheie anul cu un nou succes uriaş.

Date statistice

– Alfredo Binda, Rik Van Steenbergen, Eddy Merckx şi Oscar Freire sunt rutierii cu cele mai multe victorii, trei

– Belgia conduce într-un clasament al naţiunilor, cu 26 de succese

– Cel mai tânăr învingător din istorie e belgianul Karel Kaers, care a obţinut titlul la doar 20 de ani

– Joop Zoetemelk este cel mai vârstnic învingător, olandezul câştigând tricoul curcubeu la 38 de ani

– Copenhaga, capitala Danemarcei, a găzduit de cinci ori competiţia, un record de la apariţia Mondialelor

– Italia e ţara în care s-au desfăşurat cele mai multe ediţii, 12

– 14 ţări au dat cel puţin un campion mondial: Australia, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Letonia, Marea Britanie, Norvegia Olanda, Portugalia, Spania şi S.U.A.

– Şase ţări din afara Europei au găzduit Campionatele Mondiale: Australia, Canada, Columbia, Japonia, Statele Unite şi Venezuela

– Un singur ciclist din emisfera sudică s-a impus la Mondiale, australianul Cadel Evans, în 2009

– Doar cinci rutieri şi-au apărat cu succes titlul: Georges Ronsse, Rik Van Steenbergen, Rik van Looy, Gianni Bugno şi Paolo Bettini

– În 1931, competiţia a constat într-un contratimp individual disputat pe distanţa de 172 de kilometri, câştigat de italianul Learco Guerra

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost înregistrată la Budapesta, în 1928, când belgianul Georges Ronsse l-a învins pe germanul Herbert Nebe pentru 19 minute şi 43 de secunde

– Cea mai lungă ediţie – 297,5 kilometri – a avut loc la Copenhaga, în 1937, şi i-a revenit belgianului Eloi Meulenberg

– Tot la Copenhaga a avut loc cea mai scurtă ediţie, în 1931, cursa măsurând doar 172 de kilometri

– În doar 12 rânduri, titlul mondial a fost câştigat de un ciclist din ţara care a organizat competiţia

Ziua în care Wiggins a devenit o legendă

În ciclismul contemporan, legendele pot fi numărate pe câteva degete: Tom Boonen, Fabian Cancellara, Mark Cavendish, Alberto Contador, Vincenzo Nibali. Este adevărat, e puţin ciudat ca nişte rutieri aflaţi în continuare în activitate să fie numiţi “legende”, însă performanţele lor fantastice obligă la o astfel de etichetare. De miercuri, în acest club select a intrat şi Bradley Wiggins, după ce britanicul şi-a completat palmaresul deja impresionant cu titlul mondial la contratimp.

Venit la Ponferrada după un sezon deloc aglomerat, în care a adunat mai puţin de 40 de zile de cursă, Bradley Wiggins a arătat, încă o dată, că atunci când îşi fixează o ţintă, indiferent cât de mare sau mică este aceasta, nu ratează. Un contratimpist superb, ciclistul în vârstă de 34 de ani a făcut ceea ce mulţi credeau că e imposibil, şi anume, să îl învingă pe Tony Martin şi să îi ia germanului tricoul curcubeu pe care acesta pusese stăpânire din 2011. Victoria sa nu poate fi catalogată neapărat ca o surpriză, însă va rămâne în istorie, nu doar pentru că a întrerupt dominaţia lui Martin, dar şi pentru că i-a asigurat lui Wiggins un statut aparte în lumea ciclismului.

Aflat aproape de zenitul carierei, rutierul înnobilat de Regina Elisabeta a ll-a în 2012 se poate lăuda cu un CV incredibil, în care se află Turul Franţei, Paris-Nisa, Criteriul Dauphiné, Turul Romandiei, titluri olimpice şi mondiale pe velodrom, un aur olimpic la contratimp şi încă unul, mondial, la aceeaşi disciplină. Partea mai interesantă este că britanicul, deşi a renunţat de ceva vreme la Marile Tururi, are şanse uriaşe să îşi îmbogăţească palmaresul cu alte rezultate de top, în condiţiile în care Paris-Roubaix, Recordul Orei şi Jocurile Olimpice de la Rio vor fi obiectivele sale pentru următorii doi ani.

Campionatele Mondiale de la Ponferrada – contratimpul individual

Ponferrada 2014 ITT

Iniţial, organizatorii competiţiei au propus un traseu foarte dificil pentru cursa de contratimp, care trebuia să se încheie pe o căţărare dură, însă Uniunea Ciclistă Internaţională nu a fost de acord, astfel încât s-a ajuns la această variantă, în lungime de 47,1 kilometri şi mult mai uşoară. Primele două treimi ale traseului – care va număra trei puncte intermediare – vor fi pe un fals plat, câteva dintre porţiuni fiindu-le cunoscute rutierilor ce au participat la contratimpul pe echipe desfăşurat duminica trecută.

Drumul va începe să urce când mai rămân aproximativ 12 kilometri, însă prima căţărare nu ar trebui să le pună prea multe probleme cicliştilor, asta în ciuda faptului că este cea mai lungă a cursei. De acolo va urma o coborâre tehnică, ce se va încheia când va începe ultima ascensiune a zilei. Aceasta măsoară puţin peste doi kilometri, are pantă medie 5%, dar şi o zonă în care panta va atinge 10%. Din vârf, cicliştii vor mai avea doar cinci kilometri până la sosire, acolo unde îl vom afla pe noul campion mondial.

Favoriţii

Tony Martin va porni cu prima şansă, germanul având ocazia să îl egaleze pe Fabian Cancellara, singurul ciclist cu patru titluri la această disciplină. Martin a obţinut şapte victorii la contratimp în actualul sezon, ultima venind în Turul Spaniei, acolo unde a arătat – încă o dată, dacă mai era nevoie – că nu are probleme când traseul devine mai dificil. Având în vedere puterea pe care o poate dezvolta, nu ar fi de mirare ca rutierul echipei Omega Pharma-Quick Step să aibă un avans considerabil încă de la jumătatea traseului, şi astfel să pună punct devreme luptei pentru tricoul curcubeu.

Cel mai titrat ciclist prezent la start este Bradley Wiggins, câştigătorul Turului Franţei din 2012, care a spus în mai multe rânduri că titlul mondial la contratimp e unul dintre ultimele obiective de pe final de carieră. De două ori învins de Tony Martin (Copenhaga şi Florenţa), britanicul în vârstă de 34 de ani este extrem de motivat să îşi ia revanşa şi să devină doar al doilea ciclist din Arhipelag care pune mâna pe medalia de aur, în ciuda faptului că misiunea sa va fi dificilă.

Dacă lupta pentru tricoul curcubeu îi va avea ca protagonişti pe cei doi, bătălia pentru podium se anunţă mult mai disputată. Autor a patru succese în 2014, Tom Dumoulin emite pretenţii serioase la locul al treilea, olandezul fiind ajutat nu doar de forma excelentă, ci şi de moralul solid pe care îl are în ultima vreme. Unul dintre adversarii săi la bronz va fi Rasmus Quaade. Danezul a impresionat la Mondialele de anul trecut, dar şi recent, în Franţa, unde a câştigat prestigioasa cursă Chrono Champenois.

Campion mondial în cursa de contratimp pe echipe, Rohan Dennis va fi un alt ciclist de urmărit, la fel ca Adriano Malori, deţinătorul titlului în Italia, care este aşteptat de ceva vreme să intre în posesia unei medalii la acest nivel. După un început foarte bun de sezon, Tobias Ludvigsson nu a mai continuat la fel, şi din cauza unor accidentări, iar Ponferrada îi va oferi ocazia potrivită să facă uitate toate dezamăgirile din ultimele luni. Altfel, Vasil Kiryienka, Jan Barta şi Jesse Sergent ar mai putea juca un rol important în cursa de miercuri.

Date statistice

– Fabian Cancellara este rutierul cu cele mai multe titluri, patru

– Tot Fabian Cancellara are şi cele mai multe medalii în palmares, şapte: pe lângă cele patru de aur, elveţianul a mai obţinut trei de bronz

– Germania este ţara care a adunat cele mai multe succese, şase

– Cel mai tânăr învingător din istorie e australianul Michael Rogers, care a câştigat tricoul curcubeu la 23 de ani

– Bert Grabsch este cel mai vârstnic învingător, germanul impunându-se la 33 de ani

– Italia e ţara în care s-au desfăşurat cele mai multe ediţii, cinci

– Opt naţiuni au câştigat cel puţin o dată tricoul curcubeu: Australia, Columbia, Elveţia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania şi Ucraina

– Doar trei ţări din afara Europei au găzduit competiţia: Australia, Canada şi Columbia

– Singurii ciclişti non-europeni care s-au impus la contratimp sunt columbianul Santiago Botero şi australianul Michael Rogers

– Michael Rogers, Fabian Cancellara şi Tony Martin sunt rutierii care şi-au apărat cu succes titlul

– Elveţienii Alex Zülle şi Fabian Cancellara sunt singurii ciclişti care au câştigat cursa în ţara natală

– Cea mai mare diferenţă a fost consemnată la ediţia din 2009, când Fabian Cancellara a terminat cu un avans de aproape un minut şi jumătate în faţa lui Gustav Larsson

– Diferenţa cea mai mică a fost înregistrată în 2003, atunci când Michael Rogers l-a învins pe Uwe Peschel pentru o jumătate de secundă

– Cea mai scurtă ediţie a avut loc la Lisabona, în 2001: 38,7 kilometri

– Cea mai lungă ediţie a fost la Florenţa, în 2013: 57,9 kilometri

Lista de start pentru Campionatele Mondiale de la Ponferrada – cursa de contratimp

Africa de Sud: Daryl Impey.

Argentina: Eduardo Sepulveda.

Australia: Rohan Dennis.

Austria: Matthias Brändle, Riccardo Zoidl.

Azerbaidjan: Elchin Asadov.

Belarus: Vasil Kiryienka, Kanstantsin Siutsou.

Belgia: Pieter Serry, Kristof Vandewalle.

Canada: Hugo Houle, Svein Tuft.

Cehia: Jan Barta, Petr Vakoč.

Chile: Carlos Oyarzun.

Columbia: Winner Anacona.

Danemarca: Lasse Norman Hansen, Rasmus Quaade.

Ecuador: Segundo Navarrete, Jose Ragonessi.

Elveţia: Silvan Dillier.

Estonia: Tanel Kangert, Rein Taaramäe.

Franţa: Sylvain Chavanel, Jérôme Coppel.

Germania: Nikias Arndt, Tony Martin, Lars Teutenberg.

Irlanda: Nicholas Roche.

Italia: Dario Cataldo, Adriano Malori.

Kazahstan: Alexsandr Dyachenko, Daniil Fominykh.

Letonia: Aleksejs Saramotins, Gatis Smukulis.

Lituania: Ignatas Konovalovas, Ramunas Navardauskas.

Macedonia: Gorgi Popstefanov, Veli Sadiki.

Marea Britanie: Alex Dowsett, Bradley Wiggins.

Moldova: Alexandr Pliuschin.

Norvegia: Reidar Borgersen, Vegard Breen.

Noua Zeelandă: Jesse Sergent.

Olanda: Tom Dumoulin.

Paraguay: Gustavo Mino.

Polonia: Maciej Bodnar, Mateusz Taciak.

Portugalia: Tiago Machado, Nelson Oliveira.

România: Serghei Tvetcov.

Rusia: Artem Ovechkin, Anton Vorobyev.

Slovenia: Kristijan Koren, Matej Mohoric.

Spania: Jonathan Castroviejo, Markel Irizar.

S.U.A.: Tejay van Garderen, Andrew Talansky.

Suedia: Alexander Gingsjö, Tobias Ludvigsson.

Ucraina: Oleksandr Golovash, Andriy Vasylyuk.

Ungaria: Zsolt Der, Gabor Fejes.

Lista de start pentru Campionatele Mondiale de la Ponferrada – cursa de şosea

Africa de Sud: Daryl Impey, Jacques Reinardt Van Rensburg, Reinardt Janse Van Rensburg.

Algeria: Azzedine Lagab.

Argentina: Lucas Gaday Orozco, Maximiliano Richeze, Eduardo Sepulveda.

Australia: Simon Clarke, Rohan Dennis, Cadel Evans, Simon Gerrans, Adam Hansen, Heinrich Haussler, Mathew Hayman, Michael Matthews, Rory Sutherland.

Austria: Matthias Brändle, Bernhard Eisel, Marco Haller, Patrick Konrad, Georg Preidler, Riccardo Zoidl.

Belarus: Yauheni Hutarovich, Vasil Kiryienka, Kanstantsin Siutsou.

Belgia: Jan Bakelants, Tom Boonen, Philippe Gilbert, Ben Hermans, Greg Van Avermaet, Jelle Vanendert, Sep Vanmarcke, Johan Vansummeren, Tim Wellens.

Brazilia: Rafael Andriato, Cristian Egidio, Murilo Fischer.

Canada: Ryan Anderson, Christian Meier, Michael Woods.

Cehia: Jan Barta, Zdenek Stybar, Petr Vakoč.

Columbia: Janier Acevedo, Winner Anacona, Julian Arredondo, Carlos Betancur, Esteban Chaves, Sebastian Henao, Carlos Quintero, Miguel Angel Rubiano, Rigoberto Uran.

Costa Rica: Andrey Amador, Juan Carlos Villegas.

Croaţia: Kristijan Durasek, Emanuel Kiserlovski, Matija Kvasina.

Danemarca: Matti Breschel, Christopher Juul-Jensen, Michael Mørkøv, Chris Anker Sørensen, Nicki Sørensen, Michael Valgren.

Ecuador: Segundo Navarrete.

Elveţia: Michael Albasini, Fabian Cancellara, Danilo Wyss.

Eritreea: Natnael Berhane, Mekseb Debesay.

Estonia: Alo Jain, Gert Jõeäär, Rein Taaramäe.

Franţa: Romain Bardet, Warren Barguil, Nacer Bouhanni, Sylvain Chavanel, Tony Gallopin, Cyril Gautier, Jean-Christophe Peraud, Kevin Reza, Geoffrey Soupe.

Germania: John Degenkolb, Johannes Fröhlinger, Simon Geschke, André Greipel, Christian Knees, Paul Martens, Tony Martin, Dominik Nerz, Paul Voss.

Grecia: Georgios Bouglas.

Irlanda: Philip Deignan, Daniel Martin, Nicholas Roche.

Italia: Fabio Aru, Daniele Bennati, Damiano Caruso, Giampaolo Caruso, Sonny Colbrelli, Alessandro De Marchi, Vincenzo Nibali, Manuel Quinziato, Giavanni Visconti.

Japonia: Yukiya Arashiro, Yukihiro Doi, Miyataka Shimizu.

Kazahstan: Alexandr Dyachenko, Daniil Fominykh, Andrey Zeits.

Letonia: Aleksejs Saramotins, Toms Skujins, Gatis Smukulis.

Lituania: Ignatas Konovalovas, Ramunas Navardauskas, Zydrunas Savickas.

Luxemburg: Ben Gastauer.

Marea Britanie: Stephen Cummings, Chris Froome, Peter Kennaugh, David Millar, Luke Rowe, Ben Swift, Geraint Thomas, Adam Yates, Simon Yates.

Maroc: Essaid Abbelouache, Tarik Chaoufi, Mohamed Er Rafai, Mouhcine Lahsaini, Abdelati Saadoune.

Norvegia: Edvald Boasson Hagen, Alexander Kristoff, Lars Petter Nordhaug.

Noua Zeelandă: Jack Bauer, George Bennett, Greg Henderson.

Olanda: Stef Clement, Tom Dumoulin, Wilco Kelderman, Steven Kruijswijk, Bauke Mollema, Wout Poels, Tom-Jelte Slagter, Dylan Van Baarle, Pieter Weening.

Polonia: Maciej Bodnar, Michal Golas, Bartosz Huzarski, Michal Kwiatkowski, Przemylslav Niemiec, Maciej Paterski, Michal Podlaski, Pawel Poljanski, Lukasz Wisniowski.

Portugalia: Andre Cardoso, Rui Costa, Tiago Machado, Jose Mendes, Nelson Oliveira, Sergio Paulinho.

România: Oleg Berdoş, Andrei Nechita, Serghei Tvetcov.

Rwanda: Jean Bosco Nsengimana, Valens Ndayisenga, Bonaventure Uwezeyimana.

Rusia: Sergey Chernetskiy, Alexandr Kolobnev, Roman Maikin, Andrei Solomennikov, Yuri Trofimov, Ilnur Zakarin.

Slovacia: Peter Sagan, Martin Velits, Peter Velits.

Slovenia: Grega Bole, Kristjan Fajt, Jure Kocjan, Kristjan Koren, Luka Mezgec, Jan Polanc.

Spania: Jonathan Castroviejo, Imano Erviti, Jesus Herrada, Ion Izagirre, Daniel Moreno, Daniel Navarro, Joaquim Rodriguez, Luis Leon Sanchez, Alejandro Valverde.

S.U.A.: Brent Bookwalter, Alex Howes, Eric Marcotte, Kiel Reijnen, Andrew Talansky, Tejay van Garderen.

Suedia: Tobias Ludvigsson.

Ucraina: Andriy Grivko, Andriy Khripta, Mykhaylo Kononenko, Dmytro Krivtsov, Sergiy Lagkuti, Oleksandr Polivoda.

Venezuela: Carlos Galviz, Yonathan Monsalve, Carlos Ochoa, Xavier Quevedo.

Ponferrada 2014

Contratimpul juniorilor

ITT Juniori

– 29,5 kilometri lungime

– 618 metri altitudine maximă

– 7% pantă maximă

Cursa pe şosea a juniorilor

RR Juniori

– 7 tururi a câte 18,2 kilometri

– 127,4 kilometri lungime

– 709 metri altitudine maximă

– 11% pantă maximă

Contratimpul sub 23 de ani

ITT U23

– 36,1 kilometri lungime

– 618 metri altitudine maximă

– 7% pantă maximă

Cursa pe şosea sub 23 de ani

RR U23

– 10 tururi a câte 18,2 kilometri

– 182 de kilometri lungime

– 709 metri altitudine maximă

– 11% pantă maximă

Contratimpul elitei

ITT Pro

– 47,1 kilometri lungime

– 709 metri altitudine maximă

– 10% pantă maximă

Cursa pe şosea a elitei

RR Pro

– 14 tururi a câte 18,2 kilometri

– 254,8 kilometri lungime

– 709 metri altitudine maximă

– 11% pantă maximă

Post Navigation