Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Campionatele Mondiale de la Ponferrada – cursa de şosea

Ponferrada 2014 RR

Un lucru se poate spune cu certitudine despre ediţia din acest an: este cea mai deschisă din ultimele sezoane, traseul din Spania fiindu-le favorabil multor ciclişti. Traseul de la Ponferrada (254,8 kilometri), spre deosebire de cele de la Geelong, Valkenburg şi Florenţa, nu are parte de o porţiune preliminară, în linie, ci constă doar dintr-un tur de circuit în lungime de 18,2 kilometri, pe care plutonul îl va parcurge de 14 ori.

După o scurtă porţiune de plat, drumul va urca odată cu zona ce îi va purta pe rutieri pe lângă Castelul Templierilor, urmând ca apoi să înceapă prima căţărare, Confederacion (5,2 kilometri, pantă medie 3,3%). Aceasta va fi urmată de Mirador, care are aproximativ doi kilometri lungime, doar ultimii 1100 de metri fiind repertoriaţi, cu o pantă medie de 5% şi maximă de 10%. Apoi, 4,7 kilometri vor mai rămâne de parcurs din vârf, coborârea extrem de tehnică permiţându-i unui ciclist aflat în faţă să îşi păstreze sau chiar să îşi mărească avansul.

Odată trecută acea porţiune, vor mai rămâne doar 600 de metri de plat, iar asta face ca finalul să semene mult cu cel din Milano-San Remo, ceea ce înseamnă că oamenii de clasice vor avea un avantaj. De altfel, mulţi sunt de părere că diferenţe mari nu se pot face pe ascensiuni, deoarece prima are o pantă prea uşoară, în timp ce a doua nu este suficient de lungă. Pe de altă parte, nu trebuie uitat rolul pe care îl poate juca vremea. Duminică, este aşteptată ploaie la Ponferrada, iar aceasta are şanse să ducă la o selecţie importantă în pluton, mai ales pe coborâre, virajele periculoase de acolo putând crea diferenţe importante, dacă vor exista ciclişti dispuşi să îşi asume riscuri.

Favoriţii

Datorită victoriilor de la Quebec şi Montreal, Simon Gerrans a devenit, pentru mulţi, principalul candidat la victorie. Australianul are o echipă extrem de solidă la dispoziţie, posedă un sprint foarte bun şi se remarcă şi printr-o inteligenţă tactică ridicată. Totuşi, nu trebuie uitat că marile sale succese au venit atunci când a fost considerat un outsider, statut de care nu se va bucura acum, când toţi ceilalţi pretendenţi la tricoul curcubeu vor sta cu ochii pe el. Tocmai de aceea, colegul său, Michael Matthews, va avea o şansă bună la primul loc, tânărul ciclist de la Antipozi fiind mult mai avantajat de o eventuală sosire la sprint.

Cel mai medaliat rutier din istoria Campionatelor Mondiale, Alejandro Valverde se află înaintea ultimei şanse de a câştiga aurul, dar ibericul trebuie să fie pregătit să îşi asume câteva riscuri. Lider al naţionalei Spaniei, Alejandro Valverde nu îşi permite să ajungă la final cu mai mulţi adversari, iar asta înseamnă că va trebui să încerce ceva pe ultima căţărare, mai ales că se poate distanţa ulterior, pe coborârea tehnică, la fel cum s-a întâmplat în luna august, când s-a impus în Clasica San Sebastian.

Pentru Fabian Cancellara, titlul mondial reprezintă singurul obiectiv major pe care nu l-a atins în impresionanta sa carieră, iar elveţianul ştie că la Ponferrada va avea o ocazie uriaşă de a îmbrăca tricoul curcubeu. Dezavantajat de faptul că echipa sa numără doar doi colegi, Cancellara va fi nevoit să mizeze mult pe tactică atunci când lucrurile se vor încinge şi să aştepte clipa potrivită (finalul lui Mirador) pentru a da atacul decisiv şi a se desprinde de adversarii săi. Dacă le va lua celorlalţi undeva la zece secunde înainte de ultima coborâre, atunci victoria va fi a sa.

Belgia are o distribuţie foarte impresionantă, dar asta nu înseamnă că este şi armonie în echipă, în condiţiile în care Tom Boonen, Greg Van Avermaet şi Philippe Gilbert îşi dispută statutul de lider. Dintre aceştia, cel mai bine arată Van Avermaet, care a câştigat două curse de o zi săptămâna trecută, Marele Premiu al Valoniei şi Marele Premiu Impanis-Van Petegem, arătând de fiecare dată nu doar o dispoziţie excelentă, dar şi fler tactic. Pe de altă parte, deşi are un sprint bun, rutierul în vârstă de 29 de ani nu se va simţi confortabil la un eventual sprint cu ciclişti ca Gerrans sau Valverde, iar asta îl va obliga să iasă la atac.

Autor al unui sezon superb, Alexander Kristoff este un alt ciclist care va porni cu un moral ridicat, mai ales după succesul obţinut de compatriotul său, Sven Erik Bystrøm, în cursa de tineret desfăşurată vineri. Norvegianul se caţără bine, însă diferenţa pozitivă de nivel de la Ponferrada – peste 4200 de metri – s-ar putea dovedi prea mult pentru el. În cazul în care ritmul va fi unul relativ lejer, la fel ca în Milano-San Remo, Kristoff se va afla la final, unde va fi unul dintre principalii candidaţi la medalia de aur.

Marea Britanie aduce o formaţia impresionantă, însă nu şi un “finisseur” pe măsură. Pe de altă parte, poate tocmai statutul de outsider al lui Ben Swift îl va ajuta pe acesta să treacă neobservat şi să se implice în lupta pentru tricoul curcubeu. Vice-campion naţional în 2014, Swift trece bine peste căţărări precum cele de la Ponferrada, lucru pe care l-a arătat de mai multe ori, în clasice, dar şi în cursele pe etape. Cum toată echipa îi va fi la dispoziţie, sprinterul în vârstă de 26 de ani poate visa că va deveni doar al treilea britanic din istorie campion mondial.

Italia este fără victorie de şase ani, însă speră să oprească această serie în Spania, unde este de aşteptat să aibă o tactică ofensivă, aspect subliniat şi de liderul naţionalei, Vincenzo Nibali. Totuşi, nu câştigătorul Turului Franţei va fi omul pe care va miza Davide Cassani, ci Sonny Colbrelli, care se prezintă aici după ce s-a impus în Memorialul Marco Pantani şi în Gran Premio di Prato. Deşi traversează o perioadă bună, Colbrelli nu pare capabil de o victorie, mult mai la îndemână fiindu-i o clasare pe podium.

Atunci când vine vorba despre Franţa, toată lumea vorbeşte despre Nacer Bouhanni, însă două lucruri s-ar putea dovedi în defavoarea acestuia: faptul că nu a avut pregătirea pe care şi-a dorit-o, după ce Marc Madiot i-a interzis să mai participe în curse, şi diferenţa pozitivă de nivel de la Ponferrada. Astfel, dacă va decide iniţial să îl protejeze pe parcursul zilei, reprezentativa din Hexagon va trebui să vină şi cu un plan de rezervă, iar acesta se poate numi Tony Gallopin, un rutier capabil să îi surprindă pe favoriţi cu un atac dat pe Mirador.

Cine ar mai putea să se implice în lupta pentru tricoul curcubeu? Peter Sagan este un ciclist care iese în evidenţă, deşi la fel de adevărat e că acesta nu a mai arătat nimic de la finalul Turului Franţei. Cursa i se potriveşte, însă rămâne de văzut dacă slovacul şi-a regăsit forma din prima parte a stagiunii. Din aceeaşi generaţie cu Sagan este Michal Kwiatkowski, campionul Poloniei, care va fi un alt om de urmărit, mai ales după ceea ce a arătat în Turul Marii Britanii.

Pe hârtie, şi John Degenkolb are o şansă bună, dar este greu de crezut că germanul va fi prezent la sosire, după ce a fost internat în spital la finalul Turului Spaniei, pentru a i se administra antibiotice. În aceste condiţii, nu ar fi exclus ca echipa să îl susţină pe Simon Geschke. O altă naţiune cu tradiţie, Olanda, aliniază cea mai bună distribuţie din ultimii ani, dar Bauke Mollema şi Tom Dumoulin, principalii ei ciclişti, nu par capabili să îi aducă o medalie.

Un rutier foarte periculos va fi Ramunas Navardauskas. Lituanianul a mers bine în Turul Albertei, nu este deranjat de căţărări sau de ploaie, iar sprintul pe care îl are nu îl obligă să atace, deşi e posibil ca asta să se întâmple. Evident, nu trebuie uitaţi Michael Albasini, Daryl Impey, dar nici actualul campion mondial, portughezul Rui Costa, care şi-a intrat în formă odată cu Quebec şi Montreal, fiind pregătit să dea din nou lovitura şi să încheie anul cu un nou succes uriaş.

Date statistice

– Alfredo Binda, Rik Van Steenbergen, Eddy Merckx şi Oscar Freire sunt rutierii cu cele mai multe victorii, trei

– Belgia conduce într-un clasament al naţiunilor, cu 26 de succese

– Cel mai tânăr învingător din istorie e belgianul Karel Kaers, care a obţinut titlul la doar 20 de ani

– Joop Zoetemelk este cel mai vârstnic învingător, olandezul câştigând tricoul curcubeu la 38 de ani

– Copenhaga, capitala Danemarcei, a găzduit de cinci ori competiţia, un record de la apariţia Mondialelor

– Italia e ţara în care s-au desfăşurat cele mai multe ediţii, 12

– 14 ţări au dat cel puţin un campion mondial: Australia, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Letonia, Marea Britanie, Norvegia Olanda, Portugalia, Spania şi S.U.A.

– Şase ţări din afara Europei au găzduit Campionatele Mondiale: Australia, Canada, Columbia, Japonia, Statele Unite şi Venezuela

– Un singur ciclist din emisfera sudică s-a impus la Mondiale, australianul Cadel Evans, în 2009

– Doar cinci rutieri şi-au apărat cu succes titlul: Georges Ronsse, Rik Van Steenbergen, Rik van Looy, Gianni Bugno şi Paolo Bettini

– În 1931, competiţia a constat într-un contratimp individual disputat pe distanţa de 172 de kilometri, câştigat de italianul Learco Guerra

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost înregistrată la Budapesta, în 1928, când belgianul Georges Ronsse l-a învins pe germanul Herbert Nebe pentru 19 minute şi 43 de secunde

– Cea mai lungă ediţie – 297,5 kilometri – a avut loc la Copenhaga, în 1937, şi i-a revenit belgianului Eloi Meulenberg

– Tot la Copenhaga a avut loc cea mai scurtă ediţie, în 1931, cursa măsurând doar 172 de kilometri

– În doar 12 rânduri, titlul mondial a fost câştigat de un ciclist din ţara care a organizat competiţia

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: