Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the category “Campionatele Mondiale 2013”

Concluzii după Campionatele Mondiale

CM 2013 Rui Costa - Joaquim Rodriguez

Un favorit, dar nu din prima linie, a câştigat tricoul curcubeu la Florenţa, acolo unde gazdele sperau la o victorie a lui Vincenzo Nibali, liderul Squadrei Azzura. Rui Costa, căci despre el este vorba, a scris istorie în Italia, devenind primul portughez campion mondial, în timp ce Spania a ocupat celelalte două poziţii de pe podium, însă polemica şi-a făcut din nou loc în echipa iberică, la fel ca la Valkenburg, în 2012. Tot la Florenţa, unde a fost consemnată una dintre cele mai dure ediţii din ultimii ani, Andrei Nechita, singurul reprezentant al României prezent în cursă, a terminat pe un remarcabil loc 47, rezultat ce îi poate aduce un contract de profesionist pentru sezonul viitor. Care sunt concluziile ce pot fi trase după cursa din Toscana?

– Traseul Mondialelor i-a înşelat pe mulţi încă de când a fost prezentat, indiferent că a fost vorba despre fani, jurnalişti sau rutieri. Oamenii de clasice se aşteptau să aibă un cuvânt important de spus, la fel ca Gazzetta dello Sport, care în ziua cursei îi vedea pe Fabian Cancellara şi Peter Sagan cu şanse relativ egale la victorie (Rui Costa nu a fost cotat nici măcar cu o stea), însă realitatea de pe şosea i-a contrazis pe toţi. Când au simţit că este momentul potrivit, rutierii de clasament general au făcut diferenţa şi au avut grijă să scrie scenariul ultimilor kilometri după bunul plac.

– Rui Costa nu a câştigat cu panaş titlul mondial, dar acest lucru nu contează pentru portughez şi fanii săi. Din punct de vedere strategic, ciclistul în vârstă de 26 de ani a făcut o cursă perfectă, deşi pentru unii evoluţia sa poate fi catalogată ca fiind cinică. Costa a fost aproape invizibil, mereu în grupul principal, dar niciodată în frunte, atent să îi lase pe alţii să se afle în lumina reflectoarelor. Apoi, pe final, lusitanul a demonstrat inteligenţă tactică, atacând pe un viraj şi plecând în urmărirea lui Joaquim Rodriguez, pe care l-a prins şi l-a învins fără probleme la sprint. Anul viitor, Rui Costa se va muta chiar în ţara unde a obţinut cea mai importantă victorie a carierei, la Lampre, şi rămâne de văzut dacă în acest mediu nou va onora tricoul curcubeu sau va intra în clubul cicliştilor atinşi de celebrul blestem.

– Locul doi în Turul Ţării Bascilor, locul doi în Giro, locul trei în Vuelta, locul doi în Turul Cataluniei, locul doi în Liège–Bastogne–Liège, locul trei în Turul Franţei şi locul doi la Campionatele Mondiale – acestea sunt rezultate cu care 90% dintre cicliştii profesionişti s-ar mândri la finalul carierei, dar nu şi Joaquim Rodriguez, care a devenit un sinonim al înfrângerii în ultimii doi ani, aşa cum singur a spus după înfrângerea de la Florenţa. “Purito” a fost aproape de cursa vieţii duminică, însă cele trei atacuri ale sale nu au fost suficiente pentru a-i aduce tricoul curcubeu, ibericul rămânând după sosire doar cu multe regrete. Cum are 34 de ani, este posibil ca Florenţa 2013 să fi reprezentat ultima sa oportunitate de a deveni campion mondial, în ciuda faptului că ediţia viitoare va fi pe teren propriu.

– În avancronica pe care am făcut-o înainte de cursă, am amintit că echipa Spaniei nu este omogenă, în special din cauza lui Alejandro Valverde, care mereu trage doar pentru el, lucru pe care l-au sesizat mulţi dintre colegii săi. Devenit cel mai medaliat rutier din istoria Campionatelor Mondiale, ibericul a fost criticat de mulţi după cursă (inclusiv de selecţionerul Javier Minguez), pentru că nu l-a urmat pe Rui Costa imediat cum acesta a atacat. Valverde a motivat asta prin lipsa de energie, însă senzaţia pe care a lăsat-o în acei ultimi kilometri a fost că nu a dorit să îşi asume responsabilitatea şi să conducă urmărirea, fiind mulţumit la gândul că dacă Nibali nu îl va putea readuce lângă portughez, tot va câştiga fără probleme sprintul pentru locul al treilea (un scenariu întâlnit din ce în ce mai des la Valverde, alt exemplu perfect în fiind Liège–Bastogne–Liège 2010).

– Italia a avut aşteptări mari de la cursa de pe teren propriu, şi chiar dacă a ratat o medalie pentru al cincilea an consecutiv, asta nu i-a împiedicat pe suporteri să îl aprecieze şi mai mult pe Vincenzo Nibali. Fără să aibă carisma lui Fausto Coppi sau Marco Pantani, “Rechinul” este inima ciclismului italian la ora actuală, iar evoluţia din Toscana i-a adus şi mai mulţi fani, deoarece a luptat şi a crezut până la capăt în şansa lui, fiind singurul care a tras după Joaquim Rodriguez, deşi era clar că la un eventual sprint avea să fie învins. Nibali a terminat pe patru, dar e posibil ca această experienţă să reprezinte un important punct de plecare în tentativa sa de a câştiga anul viitor singura ccompetiţie de trei săptămâni care îi lipseşte din palmares, Turul Franţei.

– Marea Britanie a fost dezamăgirea cursei pe şosea de la Campionatele Mondiale, deoarece niciun ciclist al acestei ţări nu a ajuns la final, toţi abandonând pe parcurs. Chris Froome a venit la start cu obiectivul de a câştiga aurul, însă învingătorul din Le Tour a fost de nerecunoscut, la fel ca mulţi dintre colegii săi, care au lăsat impresia că s-au prezentat la Florenţa doar din obligaţie. Practic, echipa Marii Britanii a arătat aceleaşi probleme pe care şi Sky le-a avut în clasicele de primăvară din sezonul 2013: lipsa unei pregătiri adecvate şi a unor strategii clare şi flexibile, care să le permită rutierilor să se adapteze din mers la apariţia situaţiilor neprevăzute.

– La final, câteva date statistice: pentru prima oară în ultimii 11 ani, tricoul curcubeu a fost cucerit de un ciclist care nu a participat în Turul Spaniei, cursă considerată de mulţi pregătirea ideală pentru Campionatele Mondiale; din cei 208 rutieri care au luat startul din Lucca, doar 61 au terminat, adică 29,3%, ploaia având o contribuţie importantă la acest procentaj; media orară a fost de 36,6 kilometri la oră, şi nu mult a lipsit ca Florenţa 2013 să fie cea mai lungă cursă din istorie ca durată, timpul avut de învingător la final – 7 ore, 25 de minute şi 44 de secunde – fiind cu doar 6 minute şi 32 de secunde sub cel înregistrat de Bernard Hinault la ediţia din 1980, desfăşurată la Sallanches.

Mondialele fanilor

Trupa Olanda

Se spune despre cursele de ciclism că sunt “făcute” de rutieri, aceştia fiind cei care pot transforma şi cel mai neinspirat traseu într-unul spectaculos. Fraza precedentă este adevărată, dar incompletă, deoarece cicliştii nu sunt singurii actori ai unei competiţii. Alături de ei se află fanii, veniţi să îşi vadă favoriţii, să îi urmărească de la doar trei metri distanţă şi să simtă pentru măcar o zi că fac parte din lumea lor. Sunt oameni de toate vârstele, care timp de şapte ore şi jumătate uită de altceva, ignoră ploaia apocaliptică şi îi aplaudă pe rutierii din toate ţările, indiferent că aceştia termină pe podium sau pe locul 42, la mai mult de patru minute de învingător.

La Florenţa, timp de o săptămână, curcubeul a fost prezent zilnic, datorită fanilor îmbrăcaţi în tricourile echipelor naţionale. O mare de culori a putut fi văzută în cele mai diverse locuri din oraşul de pe râul Arno: lângă Dom, acolo unde o trupă de muzică formată din olandezi aflaţi la vârsta a treia (doar ca ani, nu şi ca energie) a întreţinut atmosfera în fiecare seară mai bine de o oră, în timp ce “adversarii” belgieni le-au oferit un rând de bere, pe Ponte Vecchio, aflaţi în căutarea unei îngheţate cum numai în Italia se poate găsi, şi chiar la Capelele Medici, pentru un concert de muzică clasică venit la finalul unei zile petrecute în “tranşeele” Mondialelor.

Final 1

Fiecare zi a reprezentat o sărbătoare pentru zecile de mii de suporteri prezenţi în Florenţa, iar peste toate a fost ultima a competiţiei, când se simţea în aer entuziasmul generat de apropierea unei curse mult visate încă de anul trecut. Înainte de ora 8, străzile au devenit aglomerate (la fel ca autobuzul 17), iar râurile de oameni au început să se reverse spre traseu, cei mai mulţi alegându-şi ca destinaţie Viale Pasquale Paoli, acolo unde urma să se încheia cursa. Printre cei mai numeroşi fanii au fost norvegienii, care au început dimineaţa cu o bere rece, făcând abstracţie de ploaia care a ţinut morţiş să se autoinvite la petrecerea din ziua finală a Campionatelor Mondiale. La polul opus, columbienii, mexicanii şi argentinieni, puţini, dar grupaţi pe criterii lingvistice şi mereu antrenaţi în conversaţii pasionante.

Dar italienii, cum au primit aceştia cursa? În zona de sosire, emoţiile au fost uriaşe încă de la start, toţi făcând calcule şi pronosticuri. Înainte ca plutonul să ajungă în Florenţa, între un sandviş şi un articol din Gazzetta dello Sport, a fost discutat tot: selecţia lui Paolo Bettini, şansele lui Vincenzo Nibali la aur şi principalii adversari ai Squadrei Azzurra. Odată cu trecerea kilometrilor, emoţiile au devenit din ce în ce mai mari, iar încurajările şi mai pline de viaţă, fiindu-le adresate tuturor componenţilor echipei naţionale. O anumită teamă şi-a făcut apariţia la căzătura suferită de Nibali, dar oftatul prelung auzit atunci a fost înlocuit rapid de aplauzele direct proporţionale cu revenirea “Rechinului”.

Final 2

Italia a crezut în Nibali până cu mai puţin de doi kilometri înainte de final, când a devenit clar că acesta nu îl mai poate ajunge pe Joaquim Rodriguez. Imediat, susţinerea acestora s-a îndreptat către “Purito”, un ciclist extrem de popular în rândul italienilor, care a primit la final mai multe aplauze decât învingătorul, suporterii încercând parcă prin asta să îl facă să uite de lacrimi şi de amărăciunea cauzată de cea mai dureroasă înfrângere a carierei.

Apoi, odată cu încheierea Mondialelor, visul devenit realitate, trăit şi întreţinut de atâţia oameni timp de opt zile, s-a încheiat, iar aceştia au început să plece spre case, hoteluri sau baruri, dar nu înainte ca suporterii norvegieni şi olandezi să ia o amintire de pe traseu: plăcuţele care anunţau ultimii 150, respectiv 50 de metri rămaşi până la finalul unei curse pe care toţi o vor ţine minte, dintr-un motiv sau altul, pentru totdeauna.

Final 3

Campionatele Mondiale – cursa pe şosea

Image

Este una dintre cele mai aşteptate şi prestigioase curse ale sezonului. Apărută în 1927, a avut 79 de ediţii până acum, câştigate de 64 de rutieri. Anul acesta, pentru a 12-a oară în istorie, se va desfăşura în Italia, ţară care nu a mai câştigat tricoul curcubeu de cinci ani. Mulţi sunt de părere că traseul este cel mai greu din 1995, atunci când Mondialele au avut loc la Duitama. Alţii merg mai în urmă şi spun că de la Sallanches, în 1980, nu a mai fost o ediţie atât de dură. Tocmai de aceea, lista favoriţilor este foarte lungă, iar pe ea se află atât specialişti ai curselor de o zi, cât şi rutieri de clasament general.

Pe lângă traseu, ediţia din 2013 a Campionatelor Mondiale este spectaculoasă şi datorită distribuţiei: primii 31 de ciclişti din ierarhia World Tour vor fi la start, între aceştia aflându-se toţi campionii Marilor Tururi desfăşurate în actualul sezon (Vincenzo Nibali, Chris Froome şi Chris Horner), dar şi patru câştigători ai tricoului curcubeu (Cadel Evans, Thor Hushovd, Mark Cavendish şi Philippe Gilbert). Cei mai mulţi dintre favoriţi au participat înainte de a veni aici în Vuelta, iar statistica este de partea lor, deoarece învingătorii din ultimii zece ani la Mondiale s-au pregătit pentru această cursă în Turul Spaniei.

Traseul

Drumurile toscane reprezintă o importantă parte din istoria ciclismului, deoarece pe fiecare deal, în fiecare sat şi în fiecare oraş există o poveste, o legendă, un rutier care a plecat de acolo pentru a scăpa de sărăcie şi a deveni un “campionissimo” sau un “domestique”. Este regiunea lui Gino Bartali, Alfredo Martini sau Franco Ballerini, nume mari ale ciclismului, tuturor urmând să li se aducă un omagiu cu ocazia acestei curse.

Lucca, de unde se va pleca în cursă, e oraşul de naştere al compozitorilor Giacomo Puccini şi Luigi Boccherini, însă în lumea ciclismului este cunoscut pentru că de aici a plecat în lume Mario Cipollini, unul dintre cei 15 rutieri italieni care şi-au trecut în palmares titlul suprem. După startul de acolo, vreme de 106,6 kilometri, plutonul se va plimba prin Toscana şi va trece peste două căţărări – Montecarlo (3,7 kilometri lungime, pantă medie 3,5%) şi San Baronto (3,9 kilometri lungime, pantă medie 7,1%) – care nu vor avea un impact serios asupra cursei.

Image

Apoi se va intra pe dificilul traseu care va fi parcurs de zece ori, principalele obstacole de acolo numindu-se Fiesole şi Via Salvati. Prima căţărare are aproape 4,4 kilometri lungime şi pantă medie 5,2%, urmând să reprezinte rampa de lansare pentru atacuri. Apoi, mişcarea decisivă ar putea să apară pe Salvati, o linie dreaptă în lungime de doar 600 de metri, dar cu pantă medie 10%. După aceasta, până la finişul de pe Viale Paoli, mai rămâne un ciot, Trento, (200 de metri lungime, pantă medie 10%), plasat cu doar 2,8 kilometri înainte de sosire, care poate avea, la rândul său, un cuvânt important de spus pe finalul acestei curse epuizante. Pe lângă traseu, va conta foarte mult şi vremea, pentru duminică anunţându-se ploaie de dimineaţă până seara.

Favoriţii

Belgia – Philippe Gilbert este deţinătorul titlului, dar asta nu l-a împiedicat să afirme că traseul de la Florenţa ar putea fi mult prea dificil pentru el. Pe lângă asta, Gilbert are şi ceva probleme cu echipa, care e mai redusă decât cea de anul trecut (doar şase colegi), dar nici nu lasă impresia că este foarte omogenă, în condiţiile în care Greg Van Avermaet a declarat că poate lupta pentru o medalie. Şansele de reuşită ale lui Gilbert vor depinde şi de ritmul din pluton, o viteză ridicată pe căţărări putându-se dovedi prea mult pentru acesta. În afară de cei doi, Belgia îl mai propune şi pe Jan Bakelants, un ciclist care poate ataca în penultimul tur, pentru a-şi ajuta echipa să nu mai ducă trenă. Dacă asta se va întâmpla şi va fi lăsat să ia un avantaj, Bakelants este capabil să câştige tricoul curcubeu

Columbia – echipa sud-americană a venit în Italia cu o distribuţie de excepţie, din care nu vor lipsi Sergio Henao, Carlos Betancur, Nairo Quintana şi Rigoberto Uran, cu toţii favoriţi la un loc pe podium, ceea ce înseamnă că sunt şanse mari ca aceştia să se calce pe bătături. Având în vedere traseul, forma de moment şi palmaresul în cursele de o zi (mai ales în cele desfăşurate în Italia), Uran pare cel mai îndreptăţit să conducă naţionala Columbiei, iar o eventuală clasare a acestuia între primii trei nu ar trebui să reprezinte o surpriză.

Elveţia – când a anunţat că este interesat de cursa pe şosea, Fabian Cancellara nu a fost luat de mulţi în serios, însă lucrurile s-au schimbat după ce a arătat acesta pe munţii din Turul Spaniei. Medaliat cu bronz la contratimpul de miercuri, elveţianul nu are o echipă foarte puternică alături, iar cea mai bună strategie pentru prima jumătate a cursei ar fi să lase marile naţiuni să controleze cursa. De asemenea, Cancellara trebuie să prindă şi o zi perfectă, în care forţa picioarelor sale să conteze la fel de mult ca tactica, pentru a evita astfel situaţiile din sezonul 2011, când a fost marcat în permanenţă de adversari. În cazul în care va fi în primul grup pe final, Cancellara cu siguranţă va ataca pe una dintre cele două căţărări, iar dacă oponenţii nu vor avea colegi sau vor ezita să organizeze urmărirea, atunci medalia de aur va fi a lui.

Italia – are 19 titluri în palmares, dar nu a mai câştigat aurul din 2008, când competiţia a avut loc tot pe teren propriu, la Varese. Vincenzo Nibali va fi liderul echipei, toată lumea fiind conştientă că acesta trebuie să ajungă singur la final pentru a câştiga. Clasat pe locul secund în Vuelta, “Rechinul” este aşteptat să fie la 100% duminică, atunci când va trebui să profite de aptitudinile sale de căţărător pe Fiesole şi Via Salvati, fără ca asta să excludă un atac dat pe una dintre coborâri. Pe lângă Nibali, Squadra Azzurra mai are un om interesant, Diego Ulissi, care traversează o perioadă excelentă şi va reprezenta un “joker” important pentru Paolo Bettini, cu şanse mari ca acesta să fie “Alessandro Ballan” al ediţiei din 2013.

Marea Britanie – Chris Froome a fost în Florenţa şi a inspectat traseul imediat după succesul din Turul Franţei, dar cursele de o zi în care a participat ulterior (Quebec şi Montreal) au arătat că rutierul originar din Kenya nu este obişnuit cu acestea şi cu dealurile care duc la schimbări dese de ritm. Britanicul va încerca să devină primul ciclist din ultimii 24 de ani care câştigă tricoul galben şi tricoul curcubeu în acelaşi sezon, însă pentru asta va trebui să dea câteva atacuri de anvergură pe circuitul toscan, astfel încât să îi distanţeze pe oamenii de clasice. Cum Via Salvati este scurtă, Froome îşi va începe ofensiva pe Fiesole, dar rămâne întrebarea dacă va putea rezista apoi singur în frunte până la sosire.

Slovacia – are o echipă mică, însă cu un mare favorit, Peter Sagan, care a hotărât să participe la Campionatele Mondiale doar în urmă cu şase luni. Pentru mulţi, ciclistul în vârstă de 23 de ani este prea tânăr şi necopt pentru o cursă de aproape 300 de kilometri, iar lipsa de experienţă, dar şi posibila izolare cu care se va confrunta în ultimele două tururi l-ar putea costa pe campionul Slovaciei, exact aşa cum s-a întâmplat în Milano-San Remo. În plus, e greu de crezut că Sagan va putea pleca de unul singur dintr-o asemenea companie, aşa cum a făcut-o în Gent-Wevelgem sau Marele Premiu de la Montreal.

Spania – naţionala iberică are mai mulţi lideri, o situaţie des întâlnită în ultimii ani, dar nu şi o coeziune între aceştia. La fel ca Italia, şi Spania va adopta o strategie foarte agresivă, însă rămâne de văzut în ce măsură se vor înţelege Alejandro Valverde, Joaquim Rodriguez şi Alberto Contador. Dintre aceştia, cel mai titrat la Mondiale este Valverde, căruia doar aurul îi lipseşte din palmares, dar problema sa e că are mereu o atitudine defensivă, din cauza căreia ar putea pierde şi acum tricoul curcubeu. Tocmai de aceea, dacă ceva nu se va schimbă în tactica lui Valverde sau a întregii echipe (de ce nu, o altă ierarhie internă), Spania va fi trebui să se mulţumească din nou cu o medalie, însă nu cea mai importantă.

Alte naţiuni care pot emite pretenţii la medalii: Norvegia (Edvald Boasson Hagen), Portugalia (Rui Costa), Irlanda (Daniel Martin), Rusia (Alexandr Kolobnev), Olanda (Robert Gesinik, Bauke Mollema), S.U.A. (Chris Horner) şi Franţa (Thomas Voeckler).

Opinia specialistului

Săptămâna aceasta, l-am contactat pe Gianni Savio pentru a afla părerea lui despre traseu şi favoriţi. Managerul italian, fost selecţioner al Columbiei şi aflat acum la conducerea echipei naţionale a Venezuelei, a fost prezent la toate ediţiile Campionatelor Mondiale din ultimii 30 de ani, cu o singură excepţie – 2012 – când un infarct l-a împiedicat să meargă la Valkenburg. Aşadar, iată ce a avut de spus Gianni Savio în legătură cu cursa de duminică.

Despre traseu: “Este cel mai greu din ultimele trei decenii la Campionatele Mondiale, cu acele două ascensiuni care se vor repeta şi cu peste de 3000 de metri diferenţă pozitivă de nivel, mai mult decât în unele dintre etapele Turului Italiei. Se va face o selecţie importantă, însă cât de devreme sau de târziu se va realiza aceasta, va depinde doar de marile echipe”.

Despre favoriţii la victorie: “Pentru Italia, cel mai bine ar fi să atace, dar nu doar pe final, ci şi în prima parte a cursei. Spania va avea trei lideri – Valverde, Contador şi Rodriguez – însă doi dintre aceştia, la fel ca Nibali, au un dezavantaj faţă de Fabian Cancellara şi Philippe Gilbert: au stat în Vuelta până la final. Columbienii sunt de asemenea foarte buni, dar au prea mulţi lideri. În ceea ce îl priveşte pe Peter Sagan, el a demonstrat că e bun în clasice, însă traseul nu i se potriveşte. Dacă atacurile vor apărea doar pe final, atunci va avea o şansă, dar celelalte echipe sunt conştiente că trebuie să fie agresive, pentru a-i pune probleme. În plus, Sagan nici nu îmi lasă impresia că ar fi la cel mai bun nivel, la fel ca în primăvară”.

Despre Venezuela: “Obiectivele echipei vor fi să onoreze cursa şi să termine cu cei mai experimentaţi doi rutieri, Carlos Ochoa şi Jackson Rodriguez. Ştim că este imposibil să fim la nivelul favoriţilor şi să luptăm pentru podium, însă vrem să dăm tot ce putem. Să nu uităm că în echipă va fi şi Yonder Godoy, care cred că este cel mai tânăr ciclist prezent la start. Dacă Ochoa şi Rodriguez vor încheia cursa, va fi ca o victorie pentru noi”.

* Cum am postat articolul cu câteva zile înainte de cursă, este posibil să apară schimbări în echipele naţionale, însă nu voi avea când să fac eventualele modificări în avancronică, deoarece voi fi plecat la Florenţa pentru ultimele trei zile ale Campionatelor Mondiale. Tot ca urmare a acestui lucru, o analiză a ceea ce s-a întâmplat în cursa pe şosea va apărea pe Cafe Roubaix doar marţi. O să compensez absenţa cu câteva poveşti interesante din Toscana, fotografii şi interviuri.

“Panzerul” a lovit din nou

Tony Martin a făcut o cursă perfectă miercuri, pe drumurile Toscanei, şi a câştigat pentru al treilea an consecutiv titlul mondial la contratimp, o performanţă pe care a mai reuşit-o doar australianul Michael Rogers, însă numai după descalificarea lui David Millar, la ediţia din 2003. Germanul în vârstă de 28 de ani a evoluat cu o încredere fantastică în forţele sale, a înregistrat cea mai mare medie orară văzută vreodată la Mondiale (52,9 km/h) şi nu le-a dat nicio şansă adversarilor, în ciuda faptului că aceştia s-au numit Bradley Wiggins şi Fabian Cancellara.

Aflat într-o formă de zile mari, Martin a ratat stabilirea celui mai bun timp la primul punct intermediar, însă apoi “a înghiţit” kilometru cu kilometru, profitând şi de faptul că traseul a fost unul croit pe gustul său. Astfel, finalul nu a adus nicio emoţie în ceea ce l-a privit pe câştigătorul tricoului curcubeu, lucru ce nu s-a putut spune despre lupta pentru medalia de argint, care i-a revenit lui Bradley Wiggins. Deşi Fabian Cancellara a avut un avans de 24 de secunde în faţa britanicului, acesta a recuperat în a doua jumătate a cursei şi a terminat înaintea elveţianului pentru doar două secunde, astfel încât podiumul a fost identic cu cel de la Copenhaga, în 2011.

Pe lângă cicliştii care au terminat în top trei, un alt rutier a atras atenţia miercuri: Rasmus Quaade, vice-campionul mondial de tineret din 2011, care a încheiat pe locul şase, în ciuda faptului că a făcut o pană (fără acest incident, petrecut înaintea celui de-al doilea punct de control intermediar, cu siguranţă ar fi fost la final în top cinci). Câştigător al titlului continental anul trecut, danezul se află acum la o echipă Continentală – Team Tre-For – însă rezultatul din Toscana l-ar putea ajuta pe viitor să facă pasul la o grupare Pro Continentală sau chiar de World Tour, unde să se concentreze şi pe clasice, nu doar pe contratimp.

Campionatele Mondiale – contratimpul individual

Image

Cursa de miercuri va stabili un record, urmând să fie cel mai lung contratimp de când această probă a fost introdusă în programul Mondialelor. Rutierii vor avea de parcurs 57,9 kilometri, traseul fiind cu 700 de metri mai lung decât cel de duminică, atunci când a avut loc contratimpul pe echipe, cu deosebirea că finalul de acum va fi puţin schimbat. La fel ca anul trecut, Tony Martin va porni ultimul, cu un obiectiv clar: să devină doar al doilea ciclist din istorie care câştigă tricoul curcubeu de trei ori consecutiv.

Sezonul acesta, rutierul german s-a impus în nu mai puţin de opt contratimpuri individuale şi este avantajat aici de traseu, unul nu foarte tehnic şi cu doar o scurtă porţiune în căţărare, însă va avea un rival pe măsură, pe care nu l-a mai înfruntat în actualul sezon. E vorba despre Bradley Wiggins, pentru care contratimpul din Toscana este cel mai important obiectiv al stagiunii. Medaliat cu argint la ediţia din urmă cu doi ani, Wiggins se află într-o formă excelentă, aspect demonstrat şi în Turul Marii Britanii, iar acum e extrem de motivat să îl învingă din nou pe adversarul său, la fel cum a făcut-o şi la Jocurile Olimpice de la Londra, şi să îşi treacă în palmares singurul trofeu major care îi lipseşte.

Cum primele două locuri par deja acontate, va fi interesant de văzut ce se va întâmpla şi cu medalia de bronz, pentru câştigarea căreia se prefigurează un duel între Fabian Cancellara şi Taylor Phinney. Evident, elveţianul va porni la drum cu obiectivul de a se impune, dar kilogramele pe care le-a dat jos în ultimele luni, cursa de duminică, precum şi traseul aproape plat, îl pot scoate din calculele pentru un tricou câştigat deja de patru ori. În schimb, Cancellara pare favorit la un loc pe podium, acolo unde va încerca să ajungă şi Phinney, care cunoaşte foarte bine drumurile, deoarece stă în Toscana. În plus, americanul în vârstă de 23 de ani este determinat să facă uitat rezultatul de la contratimpul pe echipe, ceea ce înseamnă că va da totul miercuri.

Alţi ciclişti de urmărit vor mai fi Adriano Malori (fostul campion mondial de tineret), Marco Pinotti, Alex Dowsett (deşi forma arătată de acesta în Turul Marii Britanii nu a fost îmbucurătoare), Richie Porte, Vasil Kiryienka şi Sylvain Chavanel.

Cea mai dulce revanşă

Florenţei îi plac dramele, iar oraşul care a fost “motorul” Renaşterii în urmă cu câteva secole a avut parte de o cursă dramatică în prima zi a Campionatelor Mondiale, rolurile principale fiind deţinute de Omega Pharma-Quick Step şi Orica-GreenEdge. Venită la start cu obiectivul de a-şi apăra titlul cucerit în 2012, echipa belgiană a început excelent şi a controlat cursa în prima jumătate, în ciuda faptului că rivala de la Antipozi nu a fost în niciun moment la mai mult de 15 secunde în urma sa, punând presiune pe campioană.

În plus, speranţele grupării australiene au crescut cu zece kilometri înainte de final, după “scurtcircuitul” produs în angrenajul adversarei, care a pierdut 15 secunde între al doilea şi al treilea punct de control intermediar. Din acel moment, a devenit clar că se poate repeta cu uşurinţă scenariul de anul trecut, când titlul a fost decis pentru doar un pumn de secunde. La final, exact asta s-a întâmplat: în ceea ce a fost unul dintre cele mai strânse şi tensionate finaluri din 2013, Omega Pharma-Quick Step a terminat prima la Florenţa, cu un avantaj de numai 81 de sutimi de secundă.

A fost un rezultat care a declanşat o explozie de bucurie în tabăra dublei câştigătoare a titlului, în timp ce adversarii lor se uitau la monitorul cu rezultate împietriţi şi cu lacrimi în ochi, fără a le vine să creadă ce văd. Pentru Omega Pharma-Quick Step, acest succes a reprezentat şi o revanşă după înfrângerea administrată de Orica-GreenEdge în etapa a patra din Turul Franţei, atunci când diferenţa din contratimpul de la Nisa a fost de 75 de sutimi de secundă (ciclismul e sportul care ilustrează cel mai bine întorsăturile pe care le poate lua viaţa).

Startul Campionatelor Mondiale a fost extrem de reuşit, cu o doză mare de spectacol şi tensiune, iar dacă lucrurile vor continua astfel şi în următoarea săptămână, sunt şanse mari să li se confirme pronosticul celor care au spus că ediţia de la Florenţa va fi una dintre cele mai bune din istorie.

Campionatele Mondiale – contratimpul pe echipe

Image

O cursă nouă, inspirată din contratimpurile în lungime de 100 de kilometri desfăşurate în trecut la Jocurile Olimpice, contratimpul pe echipe de la Campionatele Mondiale a avut succes la ediţia din 2012, poate şi pentru că lupta pentru medaliile de aur a fost dramatică, doar trei secunde separându-le pe Omega Pharma-Quick Step şi BMC, primele două clasate. La fel ca anul trecut, fiecare formaţie prezentă la start va avea câte şase rutieri, toţi cicliştii grupării învingătoare urmând să poarte pe echipament un logo distinctiv timp de un sezon, până la ediţia viitoare.

Spre deosebire de traseul din 2012, cel de acum (Montecatini Terme – Florenţa) are cu patru kilometri în plus şi este aproape plat, cu excepţia unui mic deal, în vârful căruia e plasat primul dintre cele trei puncte de cronometraj intermediar. De acolo, pentru rutieri va urma o lungă linie dreaptă, pentru ca în ultimii kilometri să îşi facă apariţia şi câteva viraje. Finalul va fi în apropiere de Forumul Nelson Mandela, acolo unde se vor termina toate cursele de la Mondialele din Toscana.

Omega Pharma-Quick Step va fi principala favorită la victorie, echipa belgiană urmând să se prezinte la start cu cinci dintre cicliştii pe care s-a bazat la Valkenburg, anul trecut: Tony Martin, Sylvain Chavanel, Kristof Vandewalle, Peter Velits şi Niki Terpstra. Acestora li se va adăuga campionul Poloniei, Michal Kwiatkowski, care îl va înlocui pe Tom Boonen. Cu o asemenea distribuţie, Omega Pharma-Quick Step este capabilă să repete rezultatul din 2012, însă va trebui să fie foarte atentă la Sky şi la Orica-GreenEdge.

Formaţia australiană, medaliată cu bronz la ediţia inaugurală, este o specialistă la această disciplină, lucru pe care l-a arătat şi în Turul Franţei, acolo unde a învins-o pe Omega Pharma-Quick Step pentru mai puţin de o secundă. Orica va avea o echipă mai puternică decât cea din urmă cu un an şi va miza pe o combinaţie de tinereţe (Luke Durbridge, Michael Hepburn) cu experienţă (Brett Lancaster, Svein Tuft), cu ajutorul căreia speră să urce pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.

În ceea ce o priveşte pe Sky, aceasta ar fi fost marea favorită la primul loc, dacă l-ar fi avut pe Bradley Wiggins. Fără campionul olimpic, gruparea britanică are un dezavantaj clar în lupta cu Omega, însă o victorie a sa nu este exclusă, mai ales că din echipă nu vor lipsi Chris Froome, Richie Porte sau Geraint Thomas. Ultima pretendentă la titlu e BMC, condusă de Taylor Phinney, dar o victorie a formaţiei americane ar reprezenta o surpriză, deoarece aceasta nu îi mai are pe Marco Pinotti şi Philippe Gilbert, aşa cum a fost cazul în 2012. În afară de echipele de mai sus, cursa va mai fi animată de Garmin-Sharp (David Millar, David Zabriskie) şi RadioShack-Leopard (Fabian Cancellara, Jesse Sergent), care vor încerca să le strice socotelile principalelor favorite şi să obţină un loc pe podium.

Loturile echipelor naţionale prezente la Campionatele Mondiale

Cursa de contratimp

Africa de Sud: Jay Thompson, Reinardt Janse Van Rensburg.

Albania: Zhuba Eugert.

Andorra: David Albos Cavaliere.

Argentina: Leandro Carlos Messineo.

Azerbaidjan: Elchin Asadov.

Australia: Rohan Dennis, Richie Porte.

Austria: Matthias Brandle, Riccardo Zoidl.

Belarus: Vasil Kiryienka.

Belgia: Thomas De Gendt, Kristof Vandewalle.

Bulgaria: Spas Gyurov, Nikolay Mihaylov.

Cehia: Jan Barta.

Chile: Carlos Oyarzun.

Columbia: Rafael Infantino.

Coreea de Sud: Hyeongmin Choe, Jiyong Kang.

Danemarca: Alex Rasmussen, Rasmus Quaade.

Ecuador: Segundo Navarrete, Jose Ragonessi.

Elveţia: Fabian Cancellara, Reto Hollenstein.

Eritreea: Meron Russom, Daniel Teklehaymanot.

Estonia: Gert Jõeäär.

Finlanda: Samuel Pökälä.

Franţa: Sylvain Chavanel, Jeremy Roy.

Germania: Bert Grabsch, Patrick Gretsch, Tony Martin.

Grecia: Ioannis Tamouridis.

Hong Kong: King Lok Cheung.

Irlanda: Nicholas Roche.

Italia: Marco Pinotti, Adriano Malori.

Kazahstan: Dmitriy Gruzdev, Alexey Lutsenko.

Letonia: Aleksejs Saramotins.

Lituania: Gediminas Bagdonas, Ignatas Konovalovas.

Luxemburg: Bob Jungels.

Marea Britanie: Alex Dowsett, Bradley Wiggins.

Mexic: Uri Martins.

Moldova: Serghei Tvetcov.

Norvegia: Reidar Bohlin Borgensen.

Noua Zeelandă: Sam Bewley, Jesse Sergent.

Olanda: Niki Terpstra, Lieuwe Westra.

Paraguay: Gustavo Miño.

Polonia: Maciej Bodnar, Michal Kwiatkowski.

Portugalia: Tiago Machado, Nelson Oliveira.

Qatar: Ahmed Elbourdainy.

România: Andrei Nechita.

Rusia: Vladimir Gusev, Ilnur Zakarin.

Siria: Nazir Jaser.

Slovacia: Matej Jurco.

Slovenia: Kristijan Koren.

Spania: Jonathan Castroviejo, Luis Leon Sanchez.

S.U.A.: Taylor Phinney, Andrew Talansky.

Suedia: Gustav Larsson, Tobias Ludvigsson.

Tunisia: Rafaâ Chtioui.

Ucraina: Mykhaylo Koronenko, Andriy Vasylyuk.

Uganda: Rogers Balikudembe, Herbert Mugwanya.

Uzbekistan: Muradjan Halmuratov.

Cursa de şosea

Africa de Sud: Daryl Impey, Reinardt Janse Van Rensburg.

Algeria: Youcef Reguigui.

Argentina: Enzo Josue Moyano.

Australia: Simon Clarke, Rohan Dennis, Cadel Evans, Mathew Hayman, Michael Matthews, Cameron Meyer, Richie Porte, Rory Sutherland, David Tanner.

Austria: Matthias Brändle, Stefan Denifl, Markus Eibegger, Bernhard Eisel, Georg Preidler, Riccardo Zoidl.

Belarus: Kanstantsin Siutsou.

Belgia: Jan Bakelants, Philippe Gilbert, Bjorn Leukemans, Maxime Monfort, Serge Pauwels, Greg Van Avermaet, Johan Vansummeren.

Brazilia: Rafael Andriato, Murilo Fischer.

Bulgaria: Spas Gyurov.

Canada: Christian Meier, François Parisien.

Cehia: Jan Barta, Martin Hunal, Stanislav Kozubek, Jakub Novak, Frantisek Rabon, Zdenek Stybar.

Columbia: Janier Acevedo, Winner Anacona, Darwin Atapuma, Carlos Betancur, Sergio Henao, Nairo Quintana, Miguel Angel Rubiano Chavez, Cayetano Sarmiento, Rigoberto Uran.

Costa Rica: Andrey Amador, Gregory Brenes Obando.

Croaţia: Kristijan Durasek, Matija Kvasina, Radoslav Rogina.

Danemarca: Matti Breschel, Jakob Fuglsang, Chris Anker Sørensen.

Ecuador: Jose Ragonessi.

Elveţia: Michael Albasini, Fabian Cancellara, Martin Elmiger, Mathias Frank, Gregory Rast, Sebastien Reichenbach, Michael Schär, Danilo Wyss, Oliver Zaugg.

Eritreea: Meron Russom, Daniel Teklehaymanot, Jani Tewelde Weldegaber.

Estonia: Alo Jakin, Gert Jõeäär, Tanel Kangert.

Finlanda: Jussi Veikkanen.

Franţa: Romain Bardet, Warren Barguil, Cyril Gautier, Amaël Moinard, Thibaut Pinot, Christophe Riblon, Anthony Roux, Arthur Vichot, Thomas Voeckler.

Germania: Marcus Burghardt, John Degenkolb, Simon Geschke, Paul Martens, Dominik Nerz, Fabian Wegmann.

Grecia: Ioannis Tamouridis.

Hong Kong: King Lok Cheung, Ho Ting Kwok.

Irlanda: Sam Bennett, Matt Brammeier, Daniel Martin, Nicholas Roche.

Italia: Vincenzo Nibali, Rinaldo Nocentini, Luca Paolini, Filippo Pozzato, Ivan Santaromita, Michele Scarponi, Diego Ulissi, Alessandro Vanotti, Giovanni Visconti.

Kazahstan: Maxim Iglinskiy, Alexey Lutsenko, Andrey Zeits.

Lituania: Gediminas Bagdonas, Ignatas Konovalovas, Ramunas Navardauskas.

Letonia: Viesturs Luksevics, Aleksejs Saramotins, Andris Smirnovs.

Luxemburg: Bob Jungels.

Malaezia: Loh Sea Koeng.

Marea Britanie: Mark Cavendish, Steve Cummings, Josh Edmondson, Chris Froome, Luke Rowe, Ian Stannard, Geraint Thomas, Bradley Wiggins.

Maroc: Reda Aadel, Essaid Abelouache, Ismail Ayoune, Adil Jelloul, Lahcen Saber.

Mexic: Juan Pablo Magallanes, Uri Martins Sandoval, Hector Hugo Rangel.

Moldova: Serghei Tvetcov.

Norvegia: Edvald Boasson Hagen, Thor Hushovd, Lars Petter Nordhaug.

Noua Zeelandă: Jack Bauer, George Bennett, Sam Bewley.

Olanda: Tom Dumoulin, Robert Gesink, Johnny Hoogerland, Wilco Kelderman, Bauke Mollema, Wout Poels, Tom-Jelte Slagter, Laurens ten Dam, Pieter Weening.

Polonia: Maciej Bodnar, Michal Golas, Bartosz Huzarski, Michal Kwiatkowski, Rafal Majka, Tomasz Marczynski, Przemyslaw Niemiec, Maciej Paterski, Sylvester Szmyd.

Portugalia: André Cardoso, Rui Costa, Tiago Machado.

România: Andrei Nechita.

Rusia: Sergey Chernetskiy, Alexandr Kolobnev, Yuri Trofimov.

Serbia: Ivan Stevic.

Slovacia: Matej Jurco, Juraj Sagan, Peter Sagan, Patrik Tybor, Martin Velits, Peter Velits.

Slovenia: Grega Bole, Janez Brajkovic, Borut Bozic, Kristijan Koren, Matej Mugerli, Jan Polanc.

Spania: Jonathan Castroviejo, Alberto Contador, Jose Herrada, Egoi Martinez, Daniel Moreno, Joaquim Rodríguez, Luis Leon Sanchez, Samuel Sanchez, Alejandro Valverde.

S.U.A.: Matthew Busche, Chris Horner, Alex Howes, Taylor Phinney, Peter Stetina, Andrew Talansky, Tejay van Garderen.

Suedia: Fredrik Kessiakoff, Thomas Löfkvist, Tobias Ludvigsson.

Tunisia: Rafaâ Chtioui.

Ucraina: Vitaliy Buts, Sergiy Grechyn, Andriy Grivko, Andriy Khripta, Mykhailo Kononenko, Yaroslav Popovych.

Ungaria: Peter Kusztor.

Venezuela: Yonder Godoy, Yonathan Monsalve, Carlos Ochoa, Jackson Rodriguez, Pedro Sequera, Freddy Vargas.

15 lucruri despre Campionatele Mondiale – cursa de contratimp

– Fabian Cancellara este rutierul cu cele mai multe titluri, patru.

– Tot Fabian Cancellara are şi cele mai multe medalii în palmares, şase: pe lângă cele patru de aur, elveţianul a mai obţinut două de bronz.

– Elveţia şi Germania sunt ţările care au adunat cele mai multe succese, cinci.

– Cel mai tânăr învingător din istorie e australianul Michael Rogers, care a câştigat tricoul curcubeu la 23 de ani.

– Bert Grabsch este cel mai vârstnic învingător, germanul impunându-se la 33 de ani.

– Italia e ţara în care s-au desfăşurat cele mai multe ediţii, patru (fără a o include şi pe cea din 2013).

– Opt naţiuni au câştigat cel puţin o dată tricoul curcubeu: Australia, Columbia, Germania, Elveţia, Franţa, Marea Britanie, Spania şi Ucraina.

– Doar trei ţări din afara Europei au găzduit competiţia: Columbia, Canada şi Australia.

– Singurii ciclişti non-europeni care s-au impus la contratimp sunt columbianul Santiago Botero şi australianul Michael Rogers.

– Michael Rogers, Fabian Cancellara şi Tony Martin sunt cicliştii care şi-au apărat cu succes titlul.

– Elveţienii Alex Zülle şi Fabian Cancellara sunt singurii rutieri care au câştigat cursa în ţara natală.

– Cea mai mare diferenţă a fost consemnată la ediţia din 2006, când Fabian Cancellara a terminat cu un avans de un minut şi jumătate în faţa lui David Zabriskie.

– Diferenţa cea mai mică a fost înregistrată în 2003, atunci când Michael Rogers l-a învins pe Uwe Peschel pentru o jumătate de secundă.

– Cea mai lungă ediţie a fost la Salzburg, în 2006: 50,8 kilometri (recordul va fi doborât la Florenţa, 57,9 kilometri).

– Cea mai scurtă ediţie a avut loc la Lisabona, în 2001: 38,7 kilometri.

15 lucruri despre Campionatele Mondiale – cursa de şosea

Pentru că se apropie o nouă ediţie, care va debuta pe 22 septembrie, am hotărât ca în perioada următoare să postez mai multe articole despre Campionatele Mondiale, articole care să cuprindă date statistice, o prezentare a curselor de la Florenţa, precum şi a favoriţilor de acolo.

– Alfredo Binda, Rik Van Steenbergen, Eddy Merckx şi Oscar Freire sunt rutierii cu cele mai multe victorii, trei.

– Belgia conduce într-un clasament al naţiunilor, cu 28 de succese.

– Cel mai tânăr învingător din istorie e belgianul Karel Kaers, care a câştigat titlul la doar 20 de ani.

– Joop Zoetemelk este cel mai vârstnic învingător, olandezul câştigând tricoul curcubeu la 39 de ani.

– Copenhaga, capitala Danemarcei, a găzduit de cinci ori competiţia, un record de la apariţia Mondialelor.

– Italia e ţara în care s-au desfăşurat cele mai multe ediţii, 11 (fără a o include şi pe cea din 2013).

– Treisprezece ţări au dat cel puţin un campion mondial: Belgia, Italia, Franţa, Olanda, Spania, Elveţia, Statele Unite, Germania, Marea Britanie, Australia, Irlanda, Norvegia şi Letonia.

– Şase ţări din afara Europei au găzduit Campionatele Mondiale: Australia, Canada, Columbia, Japonia, Statele Unite şi Venezuela.

– Un singur ciclist din emisfera sudică s-a impus la Mondiale, australianul Cadel Evans, în 2009.

– Doar cinci rutieri şi-au apărat cu succes titlul: Georges Ronsse, Rik Van Steenbergen, Rik van Looy, Gianni Bugno şi Paolo Bettini.

– În 1931, competiţia a constat într-un contratimp individual disputat pe distanţa de 172 de kilometri, câştigat de italianul Learco Guerra.

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost înregistrată la Budapesta, în 1928, când belgianul Georges Ronsse l-a învins pe germanul Herbert Nebe pentru 19 minute şi 43 de secunde.

– Cea mai lungă ediţie – 297,5 kilometri – a avut loc la Copenhaga, în 1937, şi i-a revenit belgianului Eloi Meulenberg.

– Tot la Copenhaga a avut loc cea mai scurtă ediţie, în 1931, cursa măsurând doar 172 de kilometri.

– În doar 12 rânduri, titlul mondial a fost câştigat de un ciclist din ţara care a organizat competiţia.

Post Navigation