Concluzii după Campionatele Mondiale
Un favorit, dar nu din prima linie, a câştigat tricoul curcubeu la Florenţa, acolo unde gazdele sperau la o victorie a lui Vincenzo Nibali, liderul Squadrei Azzura. Rui Costa, căci despre el este vorba, a scris istorie în Italia, devenind primul portughez campion mondial, în timp ce Spania a ocupat celelalte două poziţii de pe podium, însă polemica şi-a făcut din nou loc în echipa iberică, la fel ca la Valkenburg, în 2012. Tot la Florenţa, unde a fost consemnată una dintre cele mai dure ediţii din ultimii ani, Andrei Nechita, singurul reprezentant al României prezent în cursă, a terminat pe un remarcabil loc 47, rezultat ce îi poate aduce un contract de profesionist pentru sezonul viitor. Care sunt concluziile ce pot fi trase după cursa din Toscana?
– Traseul Mondialelor i-a înşelat pe mulţi încă de când a fost prezentat, indiferent că a fost vorba despre fani, jurnalişti sau rutieri. Oamenii de clasice se aşteptau să aibă un cuvânt important de spus, la fel ca Gazzetta dello Sport, care în ziua cursei îi vedea pe Fabian Cancellara şi Peter Sagan cu şanse relativ egale la victorie (Rui Costa nu a fost cotat nici măcar cu o stea), însă realitatea de pe şosea i-a contrazis pe toţi. Când au simţit că este momentul potrivit, rutierii de clasament general au făcut diferenţa şi au avut grijă să scrie scenariul ultimilor kilometri după bunul plac.
– Rui Costa nu a câştigat cu panaş titlul mondial, dar acest lucru nu contează pentru portughez şi fanii săi. Din punct de vedere strategic, ciclistul în vârstă de 26 de ani a făcut o cursă perfectă, deşi pentru unii evoluţia sa poate fi catalogată ca fiind cinică. Costa a fost aproape invizibil, mereu în grupul principal, dar niciodată în frunte, atent să îi lase pe alţii să se afle în lumina reflectoarelor. Apoi, pe final, lusitanul a demonstrat inteligenţă tactică, atacând pe un viraj şi plecând în urmărirea lui Joaquim Rodriguez, pe care l-a prins şi l-a învins fără probleme la sprint. Anul viitor, Rui Costa se va muta chiar în ţara unde a obţinut cea mai importantă victorie a carierei, la Lampre, şi rămâne de văzut dacă în acest mediu nou va onora tricoul curcubeu sau va intra în clubul cicliştilor atinşi de celebrul blestem.
– Locul doi în Turul Ţării Bascilor, locul doi în Giro, locul trei în Vuelta, locul doi în Turul Cataluniei, locul doi în Liège–Bastogne–Liège, locul trei în Turul Franţei şi locul doi la Campionatele Mondiale – acestea sunt rezultate cu care 90% dintre cicliştii profesionişti s-ar mândri la finalul carierei, dar nu şi Joaquim Rodriguez, care a devenit un sinonim al înfrângerii în ultimii doi ani, aşa cum singur a spus după înfrângerea de la Florenţa. “Purito” a fost aproape de cursa vieţii duminică, însă cele trei atacuri ale sale nu au fost suficiente pentru a-i aduce tricoul curcubeu, ibericul rămânând după sosire doar cu multe regrete. Cum are 34 de ani, este posibil ca Florenţa 2013 să fi reprezentat ultima sa oportunitate de a deveni campion mondial, în ciuda faptului că ediţia viitoare va fi pe teren propriu.
– În avancronica pe care am făcut-o înainte de cursă, am amintit că echipa Spaniei nu este omogenă, în special din cauza lui Alejandro Valverde, care mereu trage doar pentru el, lucru pe care l-au sesizat mulţi dintre colegii săi. Devenit cel mai medaliat rutier din istoria Campionatelor Mondiale, ibericul a fost criticat de mulţi după cursă (inclusiv de selecţionerul Javier Minguez), pentru că nu l-a urmat pe Rui Costa imediat cum acesta a atacat. Valverde a motivat asta prin lipsa de energie, însă senzaţia pe care a lăsat-o în acei ultimi kilometri a fost că nu a dorit să îşi asume responsabilitatea şi să conducă urmărirea, fiind mulţumit la gândul că dacă Nibali nu îl va putea readuce lângă portughez, tot va câştiga fără probleme sprintul pentru locul al treilea (un scenariu întâlnit din ce în ce mai des la Valverde, alt exemplu perfect în fiind Liège–Bastogne–Liège 2010).
– Italia a avut aşteptări mari de la cursa de pe teren propriu, şi chiar dacă a ratat o medalie pentru al cincilea an consecutiv, asta nu i-a împiedicat pe suporteri să îl aprecieze şi mai mult pe Vincenzo Nibali. Fără să aibă carisma lui Fausto Coppi sau Marco Pantani, “Rechinul” este inima ciclismului italian la ora actuală, iar evoluţia din Toscana i-a adus şi mai mulţi fani, deoarece a luptat şi a crezut până la capăt în şansa lui, fiind singurul care a tras după Joaquim Rodriguez, deşi era clar că la un eventual sprint avea să fie învins. Nibali a terminat pe patru, dar e posibil ca această experienţă să reprezinte un important punct de plecare în tentativa sa de a câştiga anul viitor singura ccompetiţie de trei săptămâni care îi lipseşte din palmares, Turul Franţei.
– Marea Britanie a fost dezamăgirea cursei pe şosea de la Campionatele Mondiale, deoarece niciun ciclist al acestei ţări nu a ajuns la final, toţi abandonând pe parcurs. Chris Froome a venit la start cu obiectivul de a câştiga aurul, însă învingătorul din Le Tour a fost de nerecunoscut, la fel ca mulţi dintre colegii săi, care au lăsat impresia că s-au prezentat la Florenţa doar din obligaţie. Practic, echipa Marii Britanii a arătat aceleaşi probleme pe care şi Sky le-a avut în clasicele de primăvară din sezonul 2013: lipsa unei pregătiri adecvate şi a unor strategii clare şi flexibile, care să le permită rutierilor să se adapteze din mers la apariţia situaţiilor neprevăzute.
– La final, câteva date statistice: pentru prima oară în ultimii 11 ani, tricoul curcubeu a fost cucerit de un ciclist care nu a participat în Turul Spaniei, cursă considerată de mulţi pregătirea ideală pentru Campionatele Mondiale; din cei 208 rutieri care au luat startul din Lucca, doar 61 au terminat, adică 29,3%, ploaia având o contribuţie importantă la acest procentaj; media orară a fost de 36,6 kilometri la oră, şi nu mult a lipsit ca Florenţa 2013 să fie cea mai lungă cursă din istorie ca durată, timpul avut de învingător la final – 7 ore, 25 de minute şi 44 de secunde – fiind cu doar 6 minute şi 32 de secunde sub cel înregistrat de Bernard Hinault la ediţia din 1980, desfăşurată la Sallanches.