Mondialele fanilor
Se spune despre cursele de ciclism că sunt “făcute” de rutieri, aceştia fiind cei care pot transforma şi cel mai neinspirat traseu într-unul spectaculos. Fraza precedentă este adevărată, dar incompletă, deoarece cicliştii nu sunt singurii actori ai unei competiţii. Alături de ei se află fanii, veniţi să îşi vadă favoriţii, să îi urmărească de la doar trei metri distanţă şi să simtă pentru măcar o zi că fac parte din lumea lor. Sunt oameni de toate vârstele, care timp de şapte ore şi jumătate uită de altceva, ignoră ploaia apocaliptică şi îi aplaudă pe rutierii din toate ţările, indiferent că aceştia termină pe podium sau pe locul 42, la mai mult de patru minute de învingător.
La Florenţa, timp de o săptămână, curcubeul a fost prezent zilnic, datorită fanilor îmbrăcaţi în tricourile echipelor naţionale. O mare de culori a putut fi văzută în cele mai diverse locuri din oraşul de pe râul Arno: lângă Dom, acolo unde o trupă de muzică formată din olandezi aflaţi la vârsta a treia (doar ca ani, nu şi ca energie) a întreţinut atmosfera în fiecare seară mai bine de o oră, în timp ce “adversarii” belgieni le-au oferit un rând de bere, pe Ponte Vecchio, aflaţi în căutarea unei îngheţate cum numai în Italia se poate găsi, şi chiar la Capelele Medici, pentru un concert de muzică clasică venit la finalul unei zile petrecute în “tranşeele” Mondialelor.
Fiecare zi a reprezentat o sărbătoare pentru zecile de mii de suporteri prezenţi în Florenţa, iar peste toate a fost ultima a competiţiei, când se simţea în aer entuziasmul generat de apropierea unei curse mult visate încă de anul trecut. Înainte de ora 8, străzile au devenit aglomerate (la fel ca autobuzul 17), iar râurile de oameni au început să se reverse spre traseu, cei mai mulţi alegându-şi ca destinaţie Viale Pasquale Paoli, acolo unde urma să se încheia cursa. Printre cei mai numeroşi fanii au fost norvegienii, care au început dimineaţa cu o bere rece, făcând abstracţie de ploaia care a ţinut morţiş să se autoinvite la petrecerea din ziua finală a Campionatelor Mondiale. La polul opus, columbienii, mexicanii şi argentinieni, puţini, dar grupaţi pe criterii lingvistice şi mereu antrenaţi în conversaţii pasionante.
Dar italienii, cum au primit aceştia cursa? În zona de sosire, emoţiile au fost uriaşe încă de la start, toţi făcând calcule şi pronosticuri. Înainte ca plutonul să ajungă în Florenţa, între un sandviş şi un articol din Gazzetta dello Sport, a fost discutat tot: selecţia lui Paolo Bettini, şansele lui Vincenzo Nibali la aur şi principalii adversari ai Squadrei Azzurra. Odată cu trecerea kilometrilor, emoţiile au devenit din ce în ce mai mari, iar încurajările şi mai pline de viaţă, fiindu-le adresate tuturor componenţilor echipei naţionale. O anumită teamă şi-a făcut apariţia la căzătura suferită de Nibali, dar oftatul prelung auzit atunci a fost înlocuit rapid de aplauzele direct proporţionale cu revenirea “Rechinului”.
Italia a crezut în Nibali până cu mai puţin de doi kilometri înainte de final, când a devenit clar că acesta nu îl mai poate ajunge pe Joaquim Rodriguez. Imediat, susţinerea acestora s-a îndreptat către “Purito”, un ciclist extrem de popular în rândul italienilor, care a primit la final mai multe aplauze decât învingătorul, suporterii încercând parcă prin asta să îl facă să uite de lacrimi şi de amărăciunea cauzată de cea mai dureroasă înfrângere a carierei.
Apoi, odată cu încheierea Mondialelor, visul devenit realitate, trăit şi întreţinut de atâţia oameni timp de opt zile, s-a încheiat, iar aceştia au început să plece spre case, hoteluri sau baruri, dar nu înainte ca suporterii norvegieni şi olandezi să ia o amintire de pe traseu: plăcuţele care anunţau ultimii 150, respectiv 50 de metri rămaşi până la finalul unei curse pe care toţi o vor ţine minte, dintr-un motiv sau altul, pentru totdeauna.
Cafe Roubaix 