Cafe Roubaix

Dublu sau nimic: un interviu cu Adam şi Simon Yates

În vârstă de doar 21 de ani, gemenii Yates au decis să facă pasul spre World Tour, după un 2013 de succes, în care Simon  a câştigat un titlu mondial pe velodrom, două etape în Tour de l‘Avenir şi o alta în Turul Marii Britanii, iar Adam a terminat pe locul secund în Avenir, devenind primul rutier britanic clasat pe podium acolo după mai mult de trei decenii. În septembrie, cei doi au anunţat că au semnat cu Orica-GreenEdge, o decizie care i-a surprins pe mulţi, deoarece şi Sky a fost foarte interesată de transferul lor.

Ce va urma acum pentru ei? Cantonamentul cu echipa, antrenamente multe şi debutul în plutonul profesionist, care va fi consemnat în februarie 2014. Deşi sunt tineri, să nu fiţi surprinşi dacă Adam şi Simon vor obţine câteva rezultate importante anul viitor, în condiţiile în care vorbim despre doi dintre cei mai talentaţi neo-profesionişti din World Tour. Acestea fiind spuse, vă invit să îi cunoaşteţi mai bine.

Joe Dombrowski: “Vreau să concurez într-un Mare Tur în 2014”

Joe Dombrowski este unul dintre cei mai promiţători rutieri din pluton, însă înainte de a se apuca de ciclismul pe şosea, a început în mountain bike, datorită unor colegi de liceu, care obişnuiau să îl invite la ieşirile din week-end-uri. A fost imediat atras de asta şi a început să viseze că poate deveni rutier profesionist. Cu ajutorul lui Jeremiah Bishop, un bun prieten şi partener de antrenament, Joe a făcut câţiva paşi importanţi în cariera sa, iar în 2011 a semnat cu Trek-Livestrong, echipa Continentală manageriată de Axel Merckx.

În cele două sezoane petrecute acolo, a beneficiat de suficiente oportunităţi pentru a-şi arăta talentul: după o victorie de etapă şi un loc secund în Giro della Valle d’Aosta în primul an, tânărul ciclist american a avut un sezon excelent în 2012, atunci când a terminat în top 10 atât în Turul Utah, cât şi în Turul Colorado. Ca şi cum nu era suficient pentru a trezi interesul unor echipe de World Tour, Joe a cîştigat Girobio, devenind primul american din istorie care a reuşit asta.

După aceste rezultate impresionante, a semnat cu Sky, însă lucrurile nu au mers aşa cum şi-a dorit în prima parte a lui 2013, din cauza unei accidentări la genunchi. Cu ajutorul companiei care îl manageriază, Trinity Sports Management, am luat legătura cu Joe Dombrowski, iar el şi-a făcut timp pentru a răspunde la câteva întrebări despre sezonul său şi planurile de viitor.

– Joe, cum a fost pasul de la o echipă Continentală la una de World Tour?

Este un pas solicitant şi cred că salt e cuvântul mai potrivit. Ritmul curselor este mai ridicat şi imediat îţi dai imediat seama de calitatea rutierilor împotriva cărora concurezi. Toţi sunt pregătiţi, concentraţi şi au aptitudini tehnice foarte bune. Aceste lucruri, la care se adaugă mai multe zile de curse pe parcursul unui sezon mai lung, duc la o tranziţie dură, dar realizabilă, de la amatori la profesionişti.

– Ce aşteptări ai avut atunci când ai semnat cu Sky?

Mi-am putut da seama din primele discuţii pe care le-am avut cu cei de acolo că au o structură foarte bine organizată. Au abordat lucrurile într-un mod diferit faţă de alte echipe de ciclism, investind o sumă mare din bugetul lor în susţinerea rutierilor. La Sky ai un antrenor personal, un nutriţionist şi un psiholog la dispoziţia ta, pe lângă staff-ul tradiţional al echipei. După ce am văzut asta, m-am aşteptat la un sistem foarte bine organizat, concentrat pe analiza datelor şi pe o relaţie constantă între antrenor şi rutier. Am văzut în asta o oportunitate bună de a-mi continua progresul ca tânăr ciclist.

– Te-ai adaptat la viaţa din Europa? Cum a fost acest proces?

Aş spune că în continuare mă adaptez. Sincer să fiu, procesul a fost dificil. Mutatul în Europa şi dorinţa de a scoate ce am mai bun din mine ca rutier au fost probabil cele mai solicitante lucruri cu care m-am confruntat în primul an. Am învăţat mult pe parcursul acestui prim sezon şi sunt cu mult înainte faţă de cum eram anul trecut. Aştept cu nerăbdare să mă reîntorc la familiaritatea unui apartament pe care să îl pot numi al meu, la Nisa, în această iarnă. În plus, anul viitor voi avea un coleg de apartament, pe Larry Warbasse, aşa că abia aştept să mă bucur de compania unui compatriot cât timp mă voi afla în Europa. Nu trebuie să subestimez cât de important este să te simţi confortabil în străinatate atunci când vrei să concurezi la cel mai înalt nivel acolo.

– Cum este genunchiul tău? S-au terminat problemele?

Genunchiul meu e bine. Se pare că am scăpat de toate acele probleme la jumătatea lunii mai. Pentru început, atunci când Sky a preluat antrenamentele mele, unul dintre lucrurile pe care le-a făcut a fost să crească drastic volumul lor. Acea creştere în volum, combinată cu o schimbare a echipamentului, a dus la apariţia problemei la genunchi foarte devreme în sezon. De asemenea, vremea rece şi umedă pe care am avut-o în Europa, în primăvară, nu m-a ajutat.

– Printre atâtea dezamăgiri cauzate de accidentări, au fost şi lucruri bune cu care ai rămas după acest an?

Da, aşa cred. Privesc aceste dezamăgiri ca pe nişte oportunităţi din care am de învăţat. Totul mă va pregăti mai bine pentru sezonul care mă asteaptă.

– Care este cea mai frumoasă amintire din 2013?

Faptul că m-am întors să concurez în Statele Unite, pentru Turul Colorado. Mulţi membri ai familiei au venit să mă vadă concurând. Participasem în destul de multe curse din Europa până la acel moment şi aşteptam cu nerăbdare să revin acasă pentru a concura în faţa prietenilor şi a familiei. De asemenea, mi-a plăcut să merg în Japonia chiar la finalul sezonului. Cupa Japoniei a fost o cursă de o zi extraordinară, iar după ce s-a încheiat, am avut ceva timp liber pentru a descoperi Japonia. Este o ţară frumoasă şi mi-ar plăcea să revin acolo.

– Regreţi că nu ai participat în Giro, aşa cum era planul la începutul sezonului?

Nu. Cred că a fost o decizie înţeleaptă să scot această cursă din program. Starea în care era genunchiul meu în primăvară ar fi ridicat un mare semn de întrebare în ceea ce privea capacitatea mea de a încheia cursa. Totodată, nu aş fi vrut să îi iau locul unui “locotenent” puternic, care ar fi putut fi de ajutor în permanenţă, în timp ce eu, dintr-un anumit punct de vedere, doar aş fi câştigat experienţă acolo. Nu mi-aş fi dorit să merg în Giro şi să fiu o verigă slabă, mai ales având în vedere obiectivele pe care le avea echipa. Vreau să particip, să fac o treabă bună şi să fiu considerat o piesă importantă a echipei.

– Ai putea concura în Turul Italiei anul viitor? Ai văzut traseul?

Este o posibilitate. Vreau să particip într-un Mare Tur sezonul următor. Am aruncat o privire peste parcurs şi arată bine. Aş vrea să particip, deoarece îmi place mult să concurez în Italia.

– Dacă tot am adus vorba despre asta, ai idee cum va arăta calendarul tău pentru 2014?

Încă nu. La începutul lunii decembrie voi merge în Mallorca, pentru primul cantonament al echipei. Acolo ar trebui să îmi fac o idee mai clară asupra programului meu.

Nathan Van Hooydonck: “Clasicele pe pavate sunt viitorul meu”

La începutul anilor ’90, Edwig Van Hooydonck era unul dintre cei mai buni rutieri de clasice din plutonul profesionist, cu victorii în Turul Flandrei şi Brabantse Pijl, după câteva evoluţii remarcabile. Două decenii mai târziu, un alt membru al familiei Van Hooydonck e pregătit să îşi treacă numele în cartea de istorie a clasicelor pe pavate. Este vorba despre Nathan Van Hooydonck, care şi-a arătat potenţialul în cursele de la juniori, înainte de a face trecerea la categoria sub 23 de ani, în 2014.

Un bun contratimpist, cu rezultate impresionante şi în clasice, Nathan Van Hooydonck va concura anul viitor pentru Bissell, sub îndrumarea lui Axel Merckx, care i-a ajutat pe mulţi dintre cicliştii săi din sezoanele anterioare să ajungă în World Tour. Acesta este şi unul dintre obiectivele lui Nathan, care a vorbit despre visurile şi ţelurile sale în interviul exclusiv de mai jos.

– Nathan, cum ai început ciclismul?

Obişnuiam să joc fotbal, dar nu eram prea bun la asta, aşa că într-o zi am decis să încerc altceva. Vărul meu mai tânăr cu un an începuse deja ciclo-cross-ul, pe care l-am încercat şi eu şi mi-a plăcut foarte mult. Nu eram cel mai bun şi am terminat la două sau trei minute în urma câştigătorului, Mathieu Van der Poel. Tatăl meu mi-a adus o bicicletă de ciclo-cross Eddy Merckx şi am început ciclismul la fosta mea echipă, Hoboken WAC. Acesta a fost startul unei noi etape din viaţa mea.

– Te-a influenţat unchiul tău în vreun fel, sau a preferat să te lase să îţi găseşti propriul drum?

Unchiul meu m-a inspirat să continui ciclismul. Niciodată nu ne-a forţat pe mine şi pe vărul meu (fiul său). Am început să lucrăm cu un antrenor în 2010. Jeroen Dingemans, de la Centrul de Antrenament 185 Marc Herremans este în continuare antrenorul meu. Unchiul meu mi-a dat câteva sfaturi bune pentru Paris Roubaix, anul trecut şi sezonul acesta. Mă inspiră să devin profesionist în câţiva ani şi sper să obţin performanţele pe care el le-a avut.

– Există vreun rutier pe care îl admiri sau cu care ai dori să semeni?

Îmi place mult Fabian Cancellara. Felul cum concurează pe bicicletă şi cum vorbeşte cu fanii săi este cu adevărat minunat. Cred că sunt acelaşi gen de ciclist ca şi el. El e un contratimpist şi un rutier de clasice, iar eu la fel, doar că el este în continuare mult mai puternic decât mine.

– Al treilea în Turul Flandrei şi al doilea în Paris-Roubaix sunt câteva dintre cele mai bune rezultate ale tale de până acum. Cum a fost să simţi gustul acestor clasice, chiar dacă doar ca junior?

Anul acesta mi-am dat seama că nu sunt un căţărător adevărat, aşa cum este cazul cu alţi ciclişti din categoria mea de vârstă – Mathieu Van der Poel, Laurens De Plus şi Tao Geoghegan Hart. Cred că sunt mai mult un rutier de clasice, ca unchiul meu. Şi cursele ca Liège–Bastogne–Liège mi se potrivesc. Vreau să muncesc în continuare pentru clasice, deoarece cred că acestea vor fi specialitatea mea, însă şi contratimpul va fi important în anii următori.

– Este acesta cel mai mare vis al tău, să câştigi o astfel de cursă ca profesionist?

Da, visul meu e să mă impun în Paris-Roubaix, Turul Flandrei şi Brabantse Pijl, acestea sunt cursele care îmi plac mult.

– Cum au fost Campionatele Mondiale de la Florenţa? Ştiu că îţi fixaseşi un obiectiv pentru contratimpul individual, însă ai terminat doar al 17-lea.

Campionatele Mondiale au fost puţin dezamăgitoare, iar înainte de acestea am plecat din Belgia puţin bolnav şi nu m-am simţit bine. Am parcurs primii doi  kilometri ai cursei de contratimp la un nivel foarte ridicat, dar apoi am început să mă simt rău şi nu am mai putut rula la fel ca la început. Când nu sunt bolnav, sunt mai rapid cu zece secunde şi pot termina în top zece. De asemenea, parcursul nu mi s-a potrivit.

– La polul opus, care a fost cel mai bun moment al stagiunii?

Succesul meu de la Tollembeek a fost unul frumos, am concurat 70 de kilometri de unul singur şi am câştigat cu un avans de două minute şi jumătate. Victoria din Keizer des Juniores a fost la rândul ei una importantă, deoarece mulţi ciclişti buni au fost la start. Un alt moment frumos nu a fost un succes, ci titlul mondial obţinut de unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Igor. El mi-a făcut ziua mai frumoasă.

– Sezonul viitor vei concura pentru Bissell. Ce impact crezi că va avea această echipă asupra ta?

Cred că pot învăţa multe de la Axel Merckx şi de la ceilalţi rutieri. Este o formaţie bună, care mă va ajuta să progresez în anii următori.

– Care vor fi obiectivele tale alături de Bissell?

În primul sezon nu voi participa în curse în care se vor afla şi echipe de World Tour, deoarece trebuie să merg la şcoală, iar asta va face călătoriile în Statele Unite mai dificile. Voi vedea apoi ce vor aduce anii următori.