Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the category “Concluzii 2014”

Concluzii după Turul Lombardiei

Daniel Martin a confirmat că este un rutier care iubeşte cursele de o zi şi a devenit doar al doilea irlandez din istorie care s-a impus în ultimul Monument al sezonului. Aflat la finalul unei sezon care a avut mai multe coborâşuri decât suişuri, ciclistul lui Garmin-Sharp şi-a jucat perfect cartea pe finalul clasicei din Italia, prin atacul său din ultimul kilometru demonstrând că ştie cum să interpreteze situaţia dintr-o cursă şi cum să îşi citească adversarii. Graţie victoriei din Bergamo, Martin a arătat nu doar că rutierii curajoşi sunt răsplătiţi pentru atitudinea lor, dar şi că va avea un cuvânt important de spus mulţi ani de acum înainte în cursele valonate de o zi.

Alejandro Valverde a fost din nou Alejandro Valverde, iar asta spune multe despre tactica adoptată de liderul lui Movistar în Turul Lombardiei. Cel mai constant ciclist al stagiunii – autor a 11 succese şi 15 podiumuri – spaniolul a avut o ocazie uriaşă de a câştiga primul Monument după şase ani, însă a ales să se mulţumească din nou cu puţin. Atunci când Daniel Martin a atacat, Valverde s-ar fi putut lua după el cu uşurinţă, dar a decis să joace cartea prudenţei şi să aştepte ca altcineva să răspundă. Cum ceilalţi îi cunosc foarte bine jocul ibericului, acesta a colecţionat încă un loc secund, datorită căruia a devenit lider în clasamentul World Tour.

BMC a avut doi oameni pe finalul cursei, dar a scăpat victoria, deoarece a interpretat greşit atacul dat de cel care avea să se impună. Echipa belgiană a fost foarte activă, mutând mai întâi cu Ben Hermans, înainte ca Philippe Gilbert şi Samuel Sanchez să intre pe scenă cu un 1-2 consacrat încă din Amstel Gold Race. Până la urmă, BMC a ratat primul succes din istorie într-un Monument, greşeala aparţinându-i lui Gilbert, care l-a văzut pe Martin atacând chiar de lângă el, dar a ales să ignore acea acţiune. Deşi BMC a terminat cu doi oameni între primii zece, rezultatul nu are cum să o mulţuească pe echipa americană.

Michal Kwiatkowski şi-a început anul în tricoul curcubeu cu un loc 77, urmare a crampelor de care a suferit în ultima parte a cursei. Totuşi, nu se poate vorbi despre celebrul “blestem al campionului mondial”, deoarece polonezul în vârstă de 24 de ani a venit la start după o săptămână nebună, cu multe interviuri şi evenimente publicitare la care a fost obligat să participe, acţiuni din cauza cărora nu s-a putut pregăti aşa cum ar fi vrut pentru clasica din Italia. Important pentru el va fi ca de acum înainte să aibă parte de o iarnă liniştită, în care să poată ajunge la nivelul dorit, astfel încât să obţină devreme un succes în 2015, pentru a nu lăsa presiunea să se acumuleze şi să îl afecteze.

Traseul a fost oarecum dezamăgitor, impactul pe care l-a avut schimbarea asupra spectacolului fiind similar cu cel din Turul Flandrei 2012, atunci când nimeni nu a mişcat până pe ultima căţărare a zilei. Şi aici, principala problemă a fost că rutierii nu au fost inspiraţi să mute înainte de final, iar asta înseamnă că organizatorii trebuie să se gândească la un alt profil pentru următoarele ediţii, cu un traseu mult mai valonat în porţiunea finală, care să le ofere şanse reale cicliştilor ce se gândesc să dea un atac mai devreme.

Odată cu Turul Lombardiei 2014, a fost o bifată o statistică la care puţin s-ar fi aşteptat vreodată: pentru prima dată din 1896 (anul când a fost înfiinţată Paris-Roubaix), un sezon s-a terminat fără ca vreun Monument să fie câştigat de un ciclist din Belgia, Franţa, Italia sau Spania. Anul acesta, Norvegia, Elveţia, Olanda, Australia şi Irlanda au fost la putere în cele cinci mari curse de o zi, în vreme ce Italia şi Franţa, două ţări cu o tradiţie uriaşă, au ajuns la 30, respectiv 85 de Monumente consecutive fără un succes.

Concluzii după Turul Spaniei 2014

Alberto Contador a fost cel mai bun rutier din cursă, arătând asta atât pe munte, cât şi la contratimp, triumful său fiind unul total. Fără o echipă foarte puternică, a cărei misiune a fost să îl protejeze până pe finalul rundelor, ibericul a impresionat de fiecare dată prin forma şi siguranţa afişate, care i-au adus două victorii de etapă şi al treilea succes în Vuelta, din tot atâtea participări. Având în vedere că a revenit la nivelul avut înainte de suspendare, Contador (care va împlini 32 de ani în decembrie) mai are suficient timp la dispoziţie pentru a deveni primul rutier ce se impune de patru ori în Turul Spaniei.

La fel ca Robert Millar, compatriotul său, Chris Froome a ajuns la două podiumuri în Vuelta, o cursă în care britanicul a participat nu atât pentru a obţine tricoul roşu, cât pentru a acumula kilometri importanţi în vederea sezonului următor, când va ţinti din nou Turul Franţei. Chiar dacă a fost învins, ciclistul lui Sky a făcut-o cu capul sus, deoarece a fost singurul care i-a pus ceva probleme lui Alberto Contador, lucru recunoscut şi de purtătorul tricoului roşu. Totuşi, cum nu l-a mai învins pe rivalul său de ceva vreme, rămâne de văzut ce impact va avea asta asupra încrederii lui Froome, mai ales că cei doi nu se vor mai întâlni câteva luni bune în cursele pe etape.

Deşi în ultima săptămână a coborât de pe doi pe trei, Alejandro Valverde poate fi mulţumit cu rezultatul său, având în vedere că s-a prezentat aici după un Tur al Franţei obositor. Rutierul lui Movistar şi-a urmat binecunoscuta strategie, nu s-a expus atacând, a urmat roţi şi a devenit recordmanul podiumurilor în Vuelta. În schimb, compatriotul său, Joaquim Rodriguez, are de ce să fie supărat, deoarece Turul Spaniei a reprezentat o nouă cursă în care şi-a ratat obiectivele fixate (clasare pe podium+victorie de etapă). Pentru “Purito”, singura oportunitate de a-şi salva sezonul este Turul Lombardiei, la începutul lunii octombrie.

Puţini se aşteptau ca tricoul verde să intre în posesia unui sprinter, dar exact asta s-a întâmplat, deoarece John Degenkolb a avut trei săptămâni excelente, de-a lungul cărora a obţinut patru succese şi alte două podiumuri. În plus, ciclistul echipei Giant-Shimano a tras şi pentru lua puncte la sprinturile intermediare, iar toată această muncă a fost răsplătită cu primul loc în clasamentul respectiv, care a mai fost câştigat, în trecut, de alţi cinci rutieri germani. Felul cum s-a descurcat pe căţărările de categoria a doua, peste care a trecut fără prea mari probleme, sprintând apoi pentru victorie, îl transformă pe Degenkolb într-un om de urmărit la Campionatele Mondiale.

Nu doar John Degenkolb şi-a depus candidatura la tricoul curcubeu prin evoluţia avută. În afară de el, Fabian Cancellara şi Michael Matthews au impresionant prin rezultatele avute şi forma arătată, cu un plus pentru elveţianul în vârstă de 33 de ani, care se pare că i-ar fi pus pe gânduri pe mulţi dintre viitorii adversari de la Ponferrada. De asemenea, şi Tony Martin, câştigătorul primului contratimp individual, a confirmat că nu ar trebui să aibă probleme peste ceva mai mult de o săptămână, când va încerca să câştige pentru a patra oară titlul mondial în cursa contracronometru.

Dintre echipele Pro Continentale invitate la start, doar două pot spune că au ieşit cu adevărat pe plus: Cofidis şi Caja Rural. Gruparea franceză, o prezenţă constantă de câţiva ani, trebuie să îi mulţumească lui Daniel Navarro pentru că i-a salvat Vuelta, în condiţiile în care spaniolul i-a adus un succes şi o clasare între primii zece. În ceea ce o priveşte pe Caja Rural, aceasta nu doar că a animat aproape fiecare etapă prin prezenţa cicliştilor săi în evadare, dar a şi câştigat tricoul alb cu buline albastre, al celui mai bun căţărător, datorită unui Luis Leon Sanchez care şi-a relansat cariera la gruparea din ţara natală.

Per total, a 69-a ediţie nu a fost cea mai reuşită din ultima vreme, chiar dacă audienţele televiziunii spaniole sugerează altceva. Lupta pentru tricoul roşu nu a mai fost la fel de intensă ca în urmă cu doi sau trei ani, iar traseul, deşi a avut multe finişuri în căţărare, a dezamăgit în multe rânduri. Pe lângă faptul că au lipsit etapele de munte mediu, atât de spectaculoase în il Giro şi Le Tour, totul s-a jucat pe ultima căţărare a zilei, deoarece traseul, ce a luat de multe ori forma unei lungi procesiuni, i-a inhibat pe cicliştii ofensivi.

Concluzii după Turul Elveţiei

Rui Costa a devenit primul rutier care a câştigat cursa de trei ori consecutiv şi a urcat pe locul al doilea într-un clasament al tuturor timpurilor, după italianul Pasquale Fornara, de patru ori învingător aici. Fără victorie până de la startul stagiunii, campionul mondial a întrerupt seria negativă în Turul Elveţiei, la fel ca Thor Hushovd, în 2011, şi a confirmat aşteptările puse în el de Lampre-Merida, atunci când aceasta l-a transferat la startul sezonului. Rui Costa nu este un rutier spectaculos, dar se remarcă prin felul în care abordează fiecare cursă, extrem de clinic şi cu o tactică mereu bine pusă la punct. Asta i-a adus tricoul curcubeu, în septembrie 2013, şi l-a transformat într-un om de urmărit luna viitoare, în Turul Franţei.

Peter Sagan a demonstrat că este şi anul acesta principalul favorit la câştigarea tricoului verde în Marea Buclă, acolo unde doar o accidentare l-ar putea împiedica să îşi adjudece tunica distinctivă. În Turul Elveţiei, slovacul în vârstă de 24 de ani a câştigat o etapă, a terminat alte cinci în top zece şi s-a impus în ierarhia pe puncte. Pe de altă parte, ciclistul echipei Cannondale a mai arătat că nu a scăpat de carenţele existente la nivel tactic, supraestimându-şi forţele/subestimându-şi adversarii în momente în care mai multă cumpătare i-ar fi putut aduce noi succese. Tocmai pentru a progresa la acest capitol, Sagan trebuie să schimbe echipa şi să ajungă pe mâinile unui director sportiv care să îl poată disciplina. Un motiv în plus pentru a semna cu Tinkoff-Saxo şi Bjarne Riis.

Tony Martin a susprins pe toată lumea cu evoluţia sa foarte bună şi a terminat pe locul patru, ratând o prezenţă pe podium pentru doar 23 de secunde. Germanul, o forţă la contratimp, a devenit un om de luat în seamă şi pe munţi, iar asta îi poate oferi mai multe opţiuni pentru viitor. Dacă Marile Tururi ies din discuţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre cursele de o săptămână, ca Turul Elveţiei, Tirreno-Adriatico sau Paris-Nisa (pe care a şi câştigat-o, în 2011). Cu câteva kilograme în minus, un contratimp de cel puţin 20 de kilometri şi o echipă mult mai puternică (nu aşa cum a fost cazul în Elveţia), rutierul lui Omega Pharma-Quick Step poate ajunge să lupte constant pentru victorie sau pentru podium în prestigioasele competiţii pe etape din World Tour.

În interval de doar o lună, Italia a demonstrat că viitorul său sună bine în cursele pe etape. După ce Fabio Aru a terminat pe locul al treilea Il Giro, a venit rândul lui Davide Formolo să iasă în evidenţă, cu un solid loc şapte în Turul Elveţiei. Un ciclist care nu s-a remarcat prin multe victorii la amatori, ci mai degrabă prin evoluţiile constante, italianul în vârstă de doar 21 de ani a surprins la sezonul său de debut şi i-a făcut pe mulţi să afirme că nu are cum să nu câştige un Mare Tur în viitor, mai ales că probele de contratimp nu reprezintă o problemă pentru el. Dacă Peter Sagan va pleca de la Cannondale, Formolo se poate transforma într-unul dintre liderii echipei şi nu ar fi deloc exclus să fie un protagonist în Giro, în ciuda vârstei fragede.

Turul Elveţiei a reprezentat un test important pentru Andy Schleck, iar acesta nu l-a trecut, deşi începutul a fost promiţător, cu luxemburghezul sosind în pluton în primele etape şi făcând un contratimp individual rezonabil. Marile examene pentru ciclistul lui Trek Factory Racing au venit sâmbătă şi duminică, când s-a ajuns la altitudine, pe Verbier, respectiv Saas-Fee. Acesta nu a impresionat acolo, iar şansele sale de a prinde echipa pentru Turul Franţei sunt mici. Totuşi, cum Frank Schleck pare aproape de un start în Le Tour, este posibil ca Andy să fie luat acolo, însă e greu de crezut că poate lupta pentru mai mult decât o victorie de etapă dintr-o evadare.

Două echipe s-au remarcat prin agresivitatea arătată – IAM Cycling şi Belkin – iar asta le-a adus câte un loc pe podium. Gruparea elveţiană a fost motivată să onoreze invitaţia primită şi a făcut asta datorită lui Mathias Frank, care şi-a relansat pe deplin cariera aici şi s-a transformat într-un adevărat lider, oferindu-i lui IAM suficiente motive să spere la un Tur al Franţei foarte bun. De cealaltă parte, Belkin a încercat să fie cât mai vizibilă, astfel încât să atragă atenţia unor sponsori, şi a reuşit, Bauke Mollema fiind unul dintre cei mai ofensivi rutieri din cursă. Dacă va repeta această strategie şi în Marea Buclă, şansele echipei olandeze de a continua şi în sezonul viitor vor creşte considerabil.

Concluzii după Criteriul Dauphiné

Cea de-a 66-a ediţie a Criteriului Dauphiné a fost nu doar cea mai bună cursă pe etape a sezonului, dar şi cea mai spectaculoasă din ultimii ani. Ultima repetiţie înaintea Turului Franţei pentru marii favoriţi la tricoul galben, competiţia din Hexagon a avut opt zile intense şi o desfăşurare nebună, învingătorul fiind cunoscut doar în ultima etapă, după răsturnări incredibile de situaţie şi un final care a sfidat orice logică. Criteriul Dauphiné, cu a sa ultimă etapă fabuloasă, a fost o competiţie de pus în ramă şi de păstrat pentru anii următori, când va îi va fi prezentată noii generaţii de fani şi rutieri tot aşa cum acum sunt arătate imaginile cu Fausto Coppi, Eddy Merckx sau Bernard Hinault.

Andrew Talansky, unul dintre cei mai promiţători tineri rutieri din pluton, a dat o lovitură incredibilă în etapa finală a competiţiei din Hexagon şi a obţinut cea mai mare victorie din carieră, furnizând o surpriză cum rar a fost văzută în ultimele sezoane. În vârstă de 25 de ani, ciclistul lui Garmin-Sharp a devenit cel mai tânăr învingător din ultimele două decenii în Criteriul Dauphiné şi a arătat că Statele Unite au un viitor frumos în acest sport şi sunt capabile să ofere în continuare pretendenţi la câştigarea unui Mare Tur. Pentru Talansky, cursa din Franţa a reprezentat o repetiţie mai mult decât reuşită înainte de Marea Buclă, acolo unde americanul va fi un outsider periculos, capabil de câteva surprize.

În acest moment, Alberto Contador este la un nivel similar celui din primăvara lui 2011, atunci când a câştigat Giro. Spaniolul a arătat o dispoziţie excelentă şi a fost protagonistul principal, fiind pregătit în permanenţă să îşi asume riscuri pentru a se asigura că îi va pune probleme lui Sky. Contador nu a câştigat Criteriul Dauphiné, una dintre puţinele curse importante ce nu se află în palmaresul său, dar a arătat că este pregătit de o luptă fantastică în iulie, când va încerca să câştige un Tur al Franţei ce riscă să se transforme într-o obsesie. Pe lângă forma sa foarte bună, rutierul lui Tinkoff-Saxo a impresionat şi prin faptul că a făcut totul de unul singur, fără ajutorul unei echipe. Cum lucrurile se vor schimba pentru Marea Buclă, este de aşteptat ca ibericul să devină şi mai periculos.

Chris Froome a părut că nu va avea dificultăţi în a bifa un nou triumf în Criteriul Dauphiné, dar lucrurile s-au schimbat după căzătura suferită în etapa de vineri, iar britanicul nu s-a mai ridicat la nivelul din primele zile şi a ratat ocazia de a repeta succesul din 2013. Dacă pentru Alberto Contador rezultatul din această cursă a reprezentat o excelentă injecţie de moral, pentru Froome va fi un element care îl va motiva enorm în Turul Franţei, rutierul echipei Sky fiind recunoscut pentru capacitatea sa de a se întări psihic după evoluţii nereuşite. Pe de altă parte, deţinătorul trofeului în Le Tour nu are cum să nu fie conştient că rivalul său e mult mai puternic acum, iar asta îl va obliga să se bazeze şi pe tactică peste o lună, nu doar pe forţa pură de care dispune.

Vincenzo Nibali a declarat că s-a simţit din ce în ce mai bine pe parcursul săptămânii precedente, dar impresia generală este că italianul nu se află decât la 70% din potenţial, situaţia sa fiind similară cu cea prin care a trecut Alberto Contador, în urmă cu un an. E de aşteptat ca rutierul Astanei să mai crească până la startul Turului Franţei, unde va miza pe o strategie extrem de agresivă, dar este greu de crezut că Nibali poate fi mai mult decât un pretendent la podium. Ceva nu a mers deloc bine în pregătirea “Rechinului”, iar dacă lucrurile nu au fost alarmante până acum, tocmai au devenit, deoarece Turul Franţei se apropie şi nu a mai rămas suficient timp pentru a atinge nivelul optim pentru această cursă.

Concluzii după Turul Californiei

Bradley Wiggins a obţinut a şaptea victorie a carierei într-o cursă pe etape, iar maniera în care a făcut-o a impresionat pe toată lumea, mai ales că britanicul în vârstă de 34 de ani a mers puternic şi pe căţărări, nu doar la contratimp. Constanţa sa a fost remarcabilă, terminând toate etapele între primii 30, aspect ce arată cât de determinat a fost să obţină victoria. Fără să fie în forma care i-a adus tricoul galben în Turul Franţei din 2012, Wiggins a avut în Statele Unite – atât la contratimp, cât şi pe munte – un parcurs ce îl recomandă la un loc în echipa lui Sky pentru Marea Buclă, acolo unde, dacă se va prezenta la 100%, poate spera chiar şi la un loc pe podium.

Giant-Shimano a venit în Turul Californiei pregătită să lupte pe două fronturi: victorii de etapă şi clasamentul general. Dacă primul obiectiv nu a fost îndeplinit, al doilea a fost atins de Lawson Craddock şi Daan Olivier. Americanul, autor al unui sezon slab până acum, şi-a regăsit picioarele exact înaintea primului obiectiv din 2014 şi a confirmat viitorul frumos pe care îl are în cursele pe etape. Dacă rezultatul acestuia nu este neapărat o surpriză, ci un progres logic după ceea ce a arătat la ediţia precedentă, nu acelaşi lucru se poate spune despre Olivier, care a terminat pe locul 16 la general, deşi a fost nevoit să lucreze pentru coechipierul său. “Furat” de Giant-Shimano lui Belkin, la finalul stagiunii precedente, tânărul olandez a avut un parcurs care a oferit suficiente indicii cu privire la potenţialul său, făcând-o pe Belkin să regrete că nu l-a putut păstra.

Mark Cavendish a plecat din acest Tur al Californiei cu două victorii din cele trei pe care le-ar fi putut obţine, singura oportunitate ratată a britanicului fiind în ziua a patra, când evadarea a păcălit plutonul. După cursa din Statele Unite, Cavendish a urcat pe primul loc într-un clasament al succeselor din 2014, la egalitate cu Alejandro Valverde, dar mai important este ce a arătat acolo în ultima rundă, una dificilă din punct de vedere al traseului. Deşi lăsat în urmă de mai multe ori, fostul campion mondial a revenit de fiecare dată şi apoi a avut forţa de a mai sprinta şi de a-l învinge pe John Degenkolb, un rezultat care l-a făcut să declare că se află în cea mai bună formă a carierei. Dacă este într-adevăr aşa, iar echipa se va dovedi infailibilă, atunci Cavendish poate spera că tricoul galben îl va aştepta la finalul etapei întâi din Turul Franţei.

Greu de spus cine a fost revelaţia acestei ediţii, în condiţiile în care mulţi ciclişti tineri au impresionat prin evoluţia lor. Totuşi, deşi nu face parte din categoria menţionată, Will Routley nu are cum să fie trecut cu vederea, parcursul său fiind cu adevărat remarcabil. Venit în California după un loc şapte obţinut în Turul Gila, canadianul s-a transformat într-un “colecţionar” de puncte pe căţărări, ajutat şi de faptul că numele mari nu au fost interesate de tricoul alb cu buline roşii. Spre deosebire de alţi ciclişti care au făcut asta la ediţiile anterioare, Routley nu s-a oprit aici şi în etapa a patra a terminat primul, trecându-şi în palmares primul succes al carierei. La 30 de ani, rutierul echipei Optum traversează cea mai bună perioadă a carierei şi va trebui urmărit cu atenţie în restul curselor din Circuitul American, noi evoluţii bune putându-i aduce un loc în lotul unei grupări Pro Continentale.

Concluzii după Turul Romandiei

Chris Froome a obţinut o victorie de care avea mare nevoie, nu doar pentru a le arăta tuturor că rămâne principalul favorit la câştigarea Turului Franţei, dar şi pentru a prinde încredere după perioada slabă pe care a traversat-o de la începutul lunii martie, când problemele de sănătate l-au împiedicat să ia startul în Tirreno-Adriatico şi să se prezinte în cea mai bună formă în Turul Cataluniei. Aflat undeva la 70-80% din potenţial, britanicul nu s-a arătat deranjat de absenţa unei sosiri la altitudine şi şi-a pus amprenta asupra cursei în cea mai dificilă etapă, scăpând de toţi ceilalţi căţărători. Apoi, în contratimpul din ultima zi, Froome a oferit poate cea mai impresionantă evoluţie a sa din 2014 şi a obţinut al doilea succes într-o cursă pe etape din acest sezon, bifând o bornă importantă în pregătirea pentru Marea Buclă.

Pentru a treia oară în carieră, Simon Spilak a terminat pe podium Turul Romandiei, rezultatul de duminică adăugându-se locului secund din 2013 şi victoriei de acum patru ani, când Alejandro Valverde a fost descalificat. Ajuns la aproape 28 de ani, slovenul a progresat de la sezon la sezon şi a devenit unul dintre cei mai constanţi ciclişti din pluton, în special în cursele pe etape. Cu victorii şi în cursele de o zi, Spilak mai are de demonstrat ceva în competiţiile majore, de trei săptămâni, iar Katusha îi va oferi această ocazie în vară, atunci când va fi liderul echipei ruse în Turul Franţei. La cum au mers lucrurile în Turul Romandiei, un top 15 şi/sau o victorie de etapă par să îi fie accesibile rutierului originar din Tišina.

Vincenzo Nibali nu a terminat nici măcar pe podium şi a fost surclasat de Chris Froome în etapa de la Aigle, însă italianul nu are (încă) de ce să fie îngrijorat pentru Turul Franţei. Rutierul Astanei a ales în acest sezon, spre deosebire de adversarii săi (dar şi de stagiunile anterioare), o abordare similară cu cea adoptată de Lance Armstrong între 1999 si 2005, participând în cursele de primăvară doar ca să îşi regleze forma şi să adune kilometri, fără a se arăta interesat de rezultate. Evident, alegerea lui Nibali are şi un grad ridicat de risc, pentru că acesta va avea un sezon ratat dacă va termina Le Tour cu mâna goală, însă e greu de crezut că asta se va întampla sub conducerea lui Alexandre Vinokourov. De altfel, nu nivelul fizic este capitolul la care mai trebuie să lucreze cei doi, ci strategia din timpul cursei, deoarece “Rechinul” mizează prea mult pe atac în momente în care ar trebui să fie mai conservator.

Deşi nu a obţinut încă un succes în tricoul curcubeu, Rui Costa este peste mulţi campioni mondiali din stagiunile precedente. Forma sa a fost bună încă de la începutul anului şi i-a adus clasări pe podium la general în Turul Algarve, Paris-Nisa şi Turul Romandiei (acolo unde a fost al treilea pentru al treilea sezon consecutiv), doar ghinionul împiedicându-l să se numere printre protagonişti în clasicele din Ardeni. Pentru portughez, primul mare obiectiv din 2014 va fi Turul Elveţiei, în luna iunie, urmat de Turul Franţei, câteva săptămâni mai târziu, acolo unde ţinteşte o clasare în top zece. Abia apoi, după Le Tour, va putea Rui Costa să fie judecat.

A 68-a ediţie a Turului Romandiei a fost cea mai reuşită din ultimul deceniu pentru gazde. Michael Albasini a prins o formă excelentă, care s-a tradus prin trei victorii de etapă (primul ciclist de la Laurent Jalabert, în 1999, care a reuşit asta), obţinute atât la sprint, cât şi din evadare, Johann Tschopp şi-a adjudecat tricoul de cel mai bun căţărător, în timp ce Mathias Frank a făcut cea mai bună cursă de World Tour a carierei şi a venit pe locul patru. În vârstă de 27 de ani, elveţianul s-a dovedit până acum a fi cel mai reuşit transfer al lui IAM, în condiţiile în care echipa Pro Continentală îşi punea la startul sezonului speranţele în Sylvain Chavanel. Dacă Frank îşi va păstra forma şi în Turul Franţei, sunt toate şansele ca participarea lui IAM acolo să fie una reuşită.

Concluzii după clasicele din Ardeni

BMC a avut de aşteptat mai bine de două sezoane pentru o victorie a lui Philippe Gilbert într-o clasică, iar aceasta a venit în Amstel Gold Race, care a ajuns “cursa de casă” a belgianului. Deşi nu a mai atins nivelul din 2011 (şi nici nu o va mai face), fostul campion mondial poate fi mulţumit cu campania sa, rezultatele obţinute în Ardeni avându-l drept principal artizan pe Valerio Piva. Venit de la Katusha, italianul a schimbat faţa echipei nord-americane, a insistat să se realizeze transferul lui Samuel Sanchez (un ciclist-cheie pentru Gilbert în ultimele săptămâni), a revitalizat mulţi rutieri care îşi pierduseră busola şi a adus un suflu nou, bazat o o strategie mai curajoasă, care a avut succes. Datorită lui, BMC se poate considera pe plus la finalul lunii aprilie.

Alejandro Valverde este un alt rutier care are toate motivele să fie mulţumit de seria sa din Ardeni. După şase sezoane de secetă în aceste curse pe care le iubeşte atât de mult, ibericul a dat lovitura cu două zile înainte de a împlini 34 de ani, impunându-se în Flèche Wallonne, care a devenit proprietatea spaniolilor în ultima vreme. La acel succes, Valverde a adăugat un loc patru în Amstel Gold Race şi un loc secund în Liège–Bastogne–Liège, toate venite după evoluţii solide, bazate pe experienţa sa vastă, dar şi pe viclenia care l-a făcut atât de cunoscut în pluton. Este adevărat, liderul lui Movistar nu şi-a trecut în palmares un Monument, însă a fost cel mai constant ciclist în ultima săptămână.

Michal Kwiatkowski a încheiat clasicele din Ardeni fără nicio victorie, dar asta contează mai puţin pentru polonezul în vârstă de numai 23 de ani, al cărui progres în acest sezon este cu adevărat fantastic. În interval de doar două luni, rutierul echipei Omega Pharma-Quick Step a bifat trei borne importante – prima victorie într-o cursă de o zi, primul podium într-o clasică, primul podium într-un Monument – şi a arătat că are tot ce îi trebuie pentru a domina cursele valonate în anii următori (fără ca asta să însemne că se va limita doar la acestea, Milano-San Remo şi Turul Flandrei fiind alte clasice care i se potrivesc). De altfel, nu ar fi deloc exclus ca la finalul carierei, când se va vorbi despre Kwiatkowski, polonezul să fie pus în compania unor legende ca Rik Van Looy, Sean Kelly, Fabian Cancellara sau Tom Boonen.

Cu câteva zile înainte de Liège–Bastogne–Liège, Simon Gerrans menţiona într-un interviu că înţelegerea sa cu Orica-GreenEdge expiră la finalul stagiunii şi îşi manifesta dorinţa de a continua alături de gruparea din ţara natală. Australianul se bucurase de un debut excelent de an, cu triumfuri la Campionatele Naţionale şi în Turul Down Under, însă problemele de sănătate avute în martie l-au tras înapoi şi senzaţia era că va rămâne fără victorie în Ardeni, mai ales că Amstel Gold Race era cursa care i se potrivea cel mai bine, iar acolo terminase pe trei. Însă Gerrans a dat lovitura în “La Doyenne”, unde a scris istorie, după o zi în care nu a ieşit deloc în evidenţă, cu excepţia ultimilor 200 de metri, când a sprintat pentru un succes ce îl va transforma într-unul dintre cei mai căutaţi rutieri din pluton în perioada de transferuri, ce va începe în luna august.

Mulţi ciclişti au părăsit clasicele din Ardeni dezamăgiţi, dar parcă niciunul nu a fost înconjurat de mai multă simpatie ca Daniel Martin. Irlandezul în vârstă de 27 de ani, care a început cu stângul Amstel Gold Race, unde a fost nevoit să abandoneze, şi-a revenit pe parcurs, a terminat pe doi în Flèche Wallonne şi a pornit ca favorit în ultimul Monument al primăverii. Unul dintre cei mai puternici oameni din cursă, Martin a dat dovadă şi de multă inteligenţă, alegând perfect momentul pentru a ataca şi a încerca să obţină un nou succes în Liège–Bastogne–Liège. Din păcate, o pată de ulei (se presupune) l-a adus la pământ în ultimul viraj şi l-a lăsat pe ciclistul lui Garmin-Sharp cu un gust amar. Singura parte bună, dacă există într-adevăr aşa ceva pentru Daniel Martin, este că nu se afla în faţa primei victorii din carieră într-o clasică majoră.

Dintre toate echipele ce au pornit la drum în Ardeni cu planuri mari, Katusha este singura care nu a obţinut nici măcar un podium, însă la fel de adevărat e că formaţia rusă poate da vina pe ghinion. După căzăturile suferite de Joaquim Rodriguez, Katusha a rămas fără principalul ei rutier şi a fost nevoită să schimbe tactica din mers şi să caute alte soluţii. Dani Moreno a dat dovadă de constanţă, dar asta s-a tradus doar printr-un loc nouă ocupat în toate cele trei clasice, fiind evident că spaniolul se află la un nivel mai scăzut decât cel din 2013, în timp ce Giampaolo Caruso putea produce cea mai mare surpriză văzută într-un Monument de la Turul Lombardiei 2011 (Oliver Zaugg), dacă linia de sosire din Liège–Bastogne–Liège ar fi venit cu 200 de metri mai repede.

Odată cu finalul clasicelor de primăvară, Italia a mai ratat o ocazie de a obţine un Monument, astfel încât perioada de secetă a peninsularilor va ajunge la cel puţin şase ani. Enrico Gasparotto, Vincenzo Nibali şi Damiano Cunego erau principalele speranţe ale Italiei la un succes, însă niciunul nu a reuşit să termine nici măcar între primii zece. Dacă Gasparotto şi Cunego au mers în nota obişnuită, de la Nibali aşteptările erau foarte mari, chiar ciclistul Astanei declarând că Liège–Bastogne–Liège este primul său mare obiectiv din 2014. Însă “Rechinul” nu a fost capabil să dea nici măcar un atac, iar Italia a trebuit să se mulţumească cu locurile patru şi cinci, aduse de Giampaolo Caruso şi Domenico Pozzovivo, doi rutieri pe care nimeni nu i-a luat în seamă înainte de start.

Concluzii după Turul Trentino

La începutul sezonului, când Valerio Piva i-a transmis că va merge în Il Giro, şi nu în Turul Franţei, Cadel Evans nu şi-a putut ascunde dezamăgirea, însă australianului i-a trecut supărarea, după ce s-a impus în Turul Trentino, la capătul unei evoluţii solide. Primul rutier de la Antipozi triumfător în cursa din Italia, dar şi cel mai vârstnic (37 de ani şi 70 de zile, Evans se află într-o formă foarte bună, fără ca asta să însemne că a ajuns la 100%. Deşi o bună parte din avans a câştigat-o la contratimpul pe echipe din etapa inaugurală, ciclistul lui BMC a impresionat mai ales pe căţărările lungi, unde nu a pierdut multe secunde, iar în aceste condiţii se poate gândi la un nou podium în Giro.

Schimbările nu reprezintă întotdeauna o garanţie a succesului, însă în cele mai multe rânduri sunt binevenite. Un exemplu perfect este Mikel Landa, care a trecut la Astana, după trei sezoane petrecute alături de Euskaltel. Pe parcursul Turului Trentino, bascul în vârstă de 24 de ani a arătat că se află la un nivel ridicat, totul culminând cu victoria superbă obţinută pe legendarul Monte Bondone, acolo unde în trecut s-a impus şi luxemburghezul Charly Gaul. Dacă va evolua la fel şi în luna mai, Landa va fi un element-cheie în tentativa lui Michele Scarponi de a termina din nou Il Giro între primii trei şi, în funcţie de cum vor merge lucrurile, se poate gândi şi la un succes de etapă.

Fabio Duarte s-a întors, iar 2014 pare să fie anul în care să confirme aşteptările puse în el. Columbianul în vârstă de 27 de ani, fost campion mondial de tineret, a terminat pe locul patru Turul Trentino, ratând o prezenţă pe podium pentru câteva sutimi de secunde, pierdute de echipa sa în contratimpul de marţi. Fără rezultate notabile în cursele de trei săptămâni, Duarte este pregătit să schimbe această statistică în Turul Italiei, cu două condiţii: să îşi păstreze picioarele încă o lună, iar problemele cu vizele pe care le au câţiva dintre colegii săi să se rezolve până pe 9 mai.

Campion al Africii de Sud, Louis Meintjes este “diamantul” echipei MTN-Qhubeka, însă asta înseamnă şi că va fi greu de păstrat, în ciuda faptului că mai are contract pentru 2015. Medaliat cu argint mondial în cursa de tineret de la Florenţa, Meintjes a progresat enorm din toamna trecută, iar rezultatele nu au întârziat să apară. După ce a încheiat pe 11 Turul Langkawi şi pe doi Turul Mzansi, ciclistul în vârstă de doar 22 de ani a arătat cu adevărat de ce este în stare în Turul Trentino, acolo unde nu doar că a rămas alături de cei mai buni, dar a şi atacat în etapa-regină, pe care a terminat-o pe poziţia secundă. Evoluţia de acolo i-a adus tricoul alb şi un binemeritat loc cinci la general, iar senzaţia este că odată cu aceste rezultate, sezonul de abia a început pentru Louis Meintjes.

Italia are o cultură ciclistă fantastică, însă şi multe dificultăţi în a-şi găsi tinere talente pe care să se bazeze în viitor, deşi nu duce lipsa unei baze de selecţie. Partea bună este că, din când în când, câţiva tineri rutieri îşi fac apariţia şi încep să îşi construiască un nume, atrăgând atenţia tuturor. Unul dintre aceşti ciclişti e Edoardo Zardini, de la Bardiani. Originar din Veneto şi fost câştigător al Giro delle Valli Cuneesi, Zardini a surprins pe toată lumea cu atacul dat în etapa întâi din Turul Trentino, care i-a adus primul succes la profesionişti, dar şi o prezenţă în Il Giro, acolo unde va fi unul dintre oamenii de urmărit în rundele montane.

Concluzii după Paris-Roubaix

Omega Pharma-Quick Step a pus totul cap la cap în cursa din Franţa, nu a mai repetat greşelile din Turul Flandrei şi şi-a salvat sezonul de primăvară. Victoria lui Niki Terpstra a venit după o strategie foarte bună a echipei belgiene, care a mizat iniţial pe principalul său om, Tom Boonen, într-o încercare de a păcăli plutonul. Fostul campion mondial a mers la două capete, fiind evident din semnele făcute colegilor de evadare că dorea/spera/credea că acea acţiune iniţiată cu mai mult de 60 de kilometri înainte de final poate avea succes. Cum nimeni nu a fost tentat să îl ajute pe Boonen, cartea acestuia de vizită cântărind mult prea greu, cvadruplul câştigător al cursei s-a transformat într-un om de echipă şi s-a achitat perfect de treabă, înainte ca Niki Terpstra să mizeze totul pe o carte şi să profite de ezitarea arătată de ceilalţi oameni din grupul fruntaş, atunci când a atacat cu doar şase kilometri înainte de sosire.

Campania de primăvară a lui Fabian Cancellara s-a încheiat cu un nou podium, al 12-lea consecutiv în Monumentele pe care le-a terminat. Elveţianul, care a pornit cursa ca mare favorit, nu a fost la nivelul din alte sezoane, când putea să îşi lase în urmă toţi oponenţii, şi este greu de crezut că va mai repeta acele evoluţii în cursele de o zi, în condiţiile în care are 33 de ani şi organismul său cere mai mult timp pentru a se recupera. Tactic, Cancellara a făcut o cursă foarte bună, punând presiune pe alţii şi refuzând să îşi ducă în spate adversarii atunci când Terpstra a accelerat, singurul minus al lui fiind echipa, din nou foarte subţire. Dacă Trek vrea în continuare victorii din partea liderului său, trebuie să realizeze câteva transferuri importante pentru 2015.

John Degenkolb a fost unul dintre oamenii zilei, locul secund ocupat pe velodromul din Roubaix echivalând cu cel mai valoros rezultat al carierei într-o clasică Monument. Germanul, care a fost nevoit să îşi schimbe bicicleta din cauza unor probleme mecanice, a revenit admirabil în grupul favoriţilor şi a rezistat acolo până la final, câştigând sprintul şi arătând de ce a fost considerat încă de la debut ca fiind un viitor câştigător al “Infernului Nordului”. Dacă pe podium s-a uitat cu jind la trofeul ţinut în braţe de Niki Terpstra, sunt şanse foarte mari ca ediţia de anul viitor să îi găsească pe alţi ciclişti privind astfel spre el.

Bradley Wiggins, primul câştigător de Tur al Franţei din ultimii 22 de ani care a luat startul în Paris-Roubaix, a impresionat prin evoluţia sa, locul nouă ocupat la final fiind acelaşi pe care a terminat şi Greg LeMond, precedentul campion din Marea Buclă care a participat în “Regina Clasicelor”. Deşi de obicei suferă la capitolul plasament în clasice, britanicul a avut o evoluţie impecabilă, şi-a pus în valoare puterea şi abilităţile de contratimpist şi a trecut cu bine de toate obstacolele (căzături, pavate şi vânt de faţă), iar încrederea câştigată îl poate readuce la start în 2015, când nu va mai trebui subestimat.

Într-un clasament al naţiunilor, Italia ocupă ultima treaptă a podiumului, cu 11 succese, dar ultimul a venit în urmă cu un deceniu şi jumătate, când Andrea Tafi ajungea singur pe velodromul din Roubaix. De atunci, italienii s-au mai clasat de cinci ori pe podium, dar nu au fost niciodată aproape de o victorie, iar adevărul este că ar fi fost şi greu să facă asta, în condiţiile în care mereu s-au bazat pe doar doi oameni, Alessandro Ballan şi Filippo Pozzato. Acesta din urmă a fost cel mai bine clasat rutier peninsular duminică (locul 50, cu o întârziere de aproape şapte minute), un rezultat puţin spus dezamăgitor. La cum merg lucrurile, va mai dura destul de mult până la apariţia unei noi generaţii italiene care să pună stăpânire pe clasicele nordului.

Belkin şi BMC au fost două echipe ce au venit cu gânduri mari la start, dar care au rămas cu mâna goală la final. În cazul grupării olandeze, aceasta a ales o tactică greşită în momentul atacului lui Tom Boonen, trimiţându-l în grupul de frunte pe Bram Tankink, un ciclist fără nicio perspectivă. Apoi, când s-a făcut joncţiunea, lui Sep Vanmarcke i-a lipsit acel ceva ce l-ar fi ajutat să termine pe podium, dar şi curajul de a-şi asuma responsabilitatea pe final, în momentul atacului dat de Niki Terpstra. În ceea ce o priveşte pe BMC, echipa americană a fost din nou agresivă, a încercat să controleze cursa, ba chiar a mers şi în evadare, dar ghinionul şi-a făcut apariţia, iar Greg Van Avermaet (implicat într-o căzătură) şi Taylor Phinney (afectat de probleme mecanice) nu s-au putut afla printre protagonişti atunci când a contat.

Ediţia cu numărul 112 a Paris-Roubaix a fost prima pentru doi tineri rutieri extrem de talentaţi, Florian Senechal şi Jasper Stuyven, ambii foşti câştigători ai “Infernului Nordului” la juniori. În vârstă de doar 20 de ani, Senechal a terminat pe locul 49, Cofidis dându-i mână liberă pe parcursul clasicei din Hexagon, în timp ce Stuyven (21 de ani) a tras în câteva rânduri pentru Fabian Cancellara, iar apoi, după ce a pierdut contactul cu grupul principal, a sosit pe 55. Pentru cei doi neo-profesionişti, Paris-Roubaix 2014 a reprezentat un “botez” în care şi-au arătat câteva dintre calităţi, chiar dacă acestea au trecut neobservate de mulţi. Având în vedere cât de bine s-au descurcat, se poate spune cu siguranţă că în câteva sezoane, atunci când se va vorbi despre favoriţii pentru clasicele pe pavate, ei se vor afla în capul listei.

Concluzii după Turul Ţării Bascilor

Alberto Contador a demonstrat încă o dată că se află în cea mai bună formă din ultimii ani şi că este pregătit să dea totul pentru a câştiga Turul Franţei, victoria lui de pe teren propriu fiind sinonimă cu un nou avertisment trimis echipei Sky şi lui Chris Froome. Deşi în unele momente i-a lipsit un kick suplimentar (Arrate este un exemplu bun), spaniolul a dominat clar Turul Ţării Bascilor, iar triumful său este cu atât mai impresionant, cu cât a făcut progrese evidente la contratimp, fiind acum la nivelul din urmă cu cinci ani. Al 17-lea succes al carierei într-o cursă pe etape, Turul Ţării Bascilor a reprezentat ultima competiţie a lui Contador înainte de a-şi începe elaborata pregătire pentru Turul Franţei, acolo unde are toate şansele să îşi recâştige coroana pe care ultima oară a obţinut-o în 2009.

Progresele făcute de Michal Kwiatkowski sunt din ce în ce mai evidente şi impresionante, tânărul polonez devenind mai bun de la o săptămână la alta. În Spania, rutierul echipei Omega Pharma-Quick Step a limitat pierderile pe căţărări şi a dat totul la contratimpul din ultima zi, urcând cinci locuri, până pe poziţia secundă. Astfel, el a bifat cel mai valoros rezultat al carierei într-o cursă de World Tour şi a arătat că este pregătit pentru clasicele din Ardeni, forma sa de acum plasându-l printre marii favoriţi în Amstel Gold Race şi Liège–Bastogne–Liège. Pentru ca totul să fie perfect, el sa va putea baza acolo pe un Wout Poels renăscut, aflat poate la cel mai ridicat nivel al carierei.

Turul Ţării Bascilor a început bine pentru Alejandro Valverde, dar s-a încheiat dezamăgitor, spaniolul în vârstă de 33 de ani terminând doar al cincilea, după un contratimp foarte slab. Este adevărat că Valverde a atacat în două ocazii, dar ibericului parcă îi lipseşte ceva în cursele mari, acolo unde întâlneşte adversari puternici. Fără victorie în World Tour sezonul acesta, liderul lui Movistar pare reţinut în astfel de competiţii şi nu ar fi exclus ca în clasicele din Ardeni, acolo unde va porni ca unul dintre favoriţi, să adopte din nou tactica defensivă pentru care a devenit cunoscut în pluton.

La doar 21 de ani şi aflat în primul său sezon ca profesionist, Simon Yates s-a clasat pe un excelent loc 12, înaintea unor ciclişti mult mai titraţi şi experimentaţi, ca Samuel Sanchez sau Roman Kreuziger. În toamna trecută, britanicul a ales-o pe Orica-GreenEdge în detrimentul lui Sky, deoarece a dorit să beneficieze de mai multe oportunităţi, iar decizia luată s-a dovedit deja a fi foarte inspirată, în condiţiile în care echipa australiană nu are un lider pentru cursele pe etape, iar Yates poate creşte fără presiune şi fără să trebuiască să muncească în permanenţă pentru altcineva. La cât talent are şi la cât de frumos progresează, rutierul englez va lupta pentru victorie în astfel de curse pe etape în cel mult doi ani.

Aflat în al cincilea sezon alături de Sky, Ben Swift merge excelent în această primăvară, iar rezultatele continuă să se adune în CV-ul său. După un loc trei în Milano-San Remo şi o victorie în etapa inaugurală din Settimana Internazionale di Coppi e Bartali, britanicul a bifat în Turul Ţării Bascilor primul succes de World Tour din ultimii trei ani şi a impresionat nu atât prin viteza arătată la sprint, cât prin felul cum s-a descurcat pe căţărările dure de acolo. Prin evoluţia sa din Spania, este posibil ca Swift să îşi fi asigurat deja un loc în echipa lui Sky pentru Turul Franţei.

Post Navigation