Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the category “Clasice 2014”

Paris-Tours 2014

Paris-Tours 2014

Nu se află în calendarul World Tour, nu are statut de Monument, însă mulţi consideră Paris-Tours ca fiind a şasea cea mai importantă cursă de o zi din lume. Înfiinţată în 1896, acelaşi an în care a apărut şi Paris-Roubaix, Paris-Tours se bucură de mulţi învingători celebri, ca François Faber, Oscar Egg, Rik Van Looy, Francesco Moser, Joep Zoetemelk, Sean Kelly, Johan Museeuw sau Alessandro Petacchi. Nu şi Eddy Merckx, care a preferat să îl lase pe colegul său, Noël Vantyghem, să se impună (1972), ceea ce l-a făcut pe acesta să spună că “eu şi Eddy Merckx am câştigat toate clasicele”.

Cursa este cunoscută pentru traseul său plat în lungime de peste 230 de kilometri, ce a dus la medii orare record şi la sprinturi spectaculoase, dar un final la pluton pe Avenue de Grammont nu este bătut în cuie, ultimele trei decenii aducând multe evadări reuşite, cel mai recent exemplu fiind 2012, atunci când Marco Marcato a triumfat. Pentru atacanţi, există două şanse de a le strica socotelile sprinterilor: Côte de Beau Soleil şi Côte de l’Épan. Aceste căţărări sunt scurte, dar cum au pante care ating 10% şi apar când mai rămân 11 kilometri, îi pot ajuta pe puncheuri să se rupă de pluton.

Favoriţii

Triumfător aici în 2013, John Degenkolb va fi omul de învins, mai ales că germanul în vârstă de 25 de ani se va prezenta la start după ce a câştigat Paris-Bourges, la jumătatea săptămânii. Principalul său adversar va fi Arnaud Démare, care va căuta nu doar să îşi ia revanşa după înfrângerea de la ediţia precedentă, ci şi să urce pe primul loc într-un clasament al victoriilor din acest sezon. În plus, dacă se va impune, ciclistul lui FDJ le va aduce gazdelor un succes aşteptat de opt ani.

Un om al podiumurilor, Giacomo Nizzolo va încerca să schimbe această statistică şi să obţină ceea ce ar fi cel mai mare succes al carierei. Italianul se va bucura de prezenţa unei echipe puternice, însă va trebui să dubleze asta şi cu un plasament impecabil în kilometrul de final. Un alt sprinter de umărit va fi campionul Belgiei, Jens Debusschere, în timp ce bielorusul Yauheni Hutarovich, aflat într-o formă excelentă pe acest final de stagiune, va reprezenta un outsider extrem de periculos.

În cazul în care se va ajunge la pluton, IAM va miza pe Heinrich Haussler, în vreme ce MTN-Qhubeka va spera la un rezultat bun din partea lui Gerald Ciolek. Interesant de urmărit va fi şi Tom Van Asbroeck; belgianul, care de anul viitor va evolua pentru Belkin, are nevoie de o clasare cât mai bună, pentru a-şi adjudeca ierarhia Europe Tour. În fine, deşi nu sunt sprinteri puri, Jean-Pierre Drucker şi Ramunas Navardauskas vor avea şi ei un cuvânt important de spus.

În 2010, Greg Van Avermaet a triumfat după o evadare, însă acum va merge pe un atac dat pe final, atunci când drumul va începe să urce. Chiar dacă pe Côte de Beau Soleil şi Côte de l’Épan i se vor alătura alţi rutieri, liderul lui BMC va avea la dispoziţie şi sprintul pe care să îl folosească pentru a bifa un al doilea succes în Paris-Tours, performanţă ce a mai fost realizată de 14 ciclişti. Atacul va fi principala armă şi pentru Bjorn Leukemans, unul dintre cei mai constanţi rutieri de clasice din caravană.

Nici Sep Vanmarcke nu va trebui ignorat, ciclistul echipei Belkin arătând cu mai multe ocazii că se află într-o dispoziţie excelentă de cursă. Dacă Nizzolo va fi sprinterul lui Trek Factory Racing, Jasper Stuyven va fi cel de la care gruparea americană va spera să declanşeze un atac în ultimii zece kilometri. Clasat pe patru la Campionatele Mondiale, Matti Breschel este şi el aşteptat să acţioneze pe final, acolo unde protagonişti ar mai putea fi francezii Yoann Offredo, Sylvain Chavanel, câştigătorul Marelui Premiu de la Plouay şi Thomas Voeckler, care riscă să rămână fără victorie într-un sezon pentru prima dată în ultimii 12 ani.

Date statistice

– Recordul de victorii – trei – este deţinut de patru rutieri: Gustave Daneels, Paul Maye, Guydo Reybroeck şi Erik Zabel

– În clasamentul pe naţiuni, Belgia e prima, cu nu mai puţin de 40 de succese

– Singurul ciclist din afara Europei care s-a impus aici e australianul Phil Anderson

– Ultima victorie franceză a venit în 2006, atunci când învingător a fost Frederic Guesdon

– Surprinzător, niciun campion mondial en-titre nu a triumfat în Paris-Tours

– De la Joop Zoetemelk, în 1979, pe lista câştigătorilor nu a mai apărut un câştigător de Mare Tur

– În 19 rânduri, pe podium s-au clasat ciclişti din aceeaşi ţară; cel mai recent, s-a întâmplat în 1975

– Punând la socoteală şi ediţia de anul acesta, 13 oraşe au figurat ca punct de plecare sau de sosire al cursei

– Mont des Allouettes, primul deal din istoria Paris-Tours, a fost introdus în 1959

Turul Lombardiei 2014

Turul Lombardiei 2014

Ultimul Monument al anului va avea un traseu diferit de cel cu care ne-a obişnuit în precedentele trei sezoane, organizatorii sperând că rutierii vor fi dispuşi să atace mai devreme, iar spectacolul va fi astfel mai ridicat. Startul se va da din Como, iar finalul va fi la Bergamo, care nu a mai primit cursa din 2003. Acolo, după 254 de kilometri, vom afla cine se va impune în “Clasica Frunzelor Moarte”, care va trage cortina peste cea de-a 108-a ediţie.

Interesant este că Madonna del Ghisallo, legendara ascensiune pentru totdeauna asociată cu Turul Lombardiei, apare devreme anul acesta, fiind chiar primul obstacol de pe traseu. Ghisallo are 8,6 kilometri lungime şi pantă medie 6,2%, însă nu va avea niciun impact asupra cursei, ci le va oferi cicliştilor un prilej să admire celebra capelă aflată în vârf. De acolo, plutonul va rula nestingherit până la Colle Pasta, care va reprezenta semnalul pentru adevăratul start al clasicei.

Cel mai probabil, atacurile mai serioase sau o trenă mai puternică, menită să fragmenteze caravana, vor veni pe Colle Gallo, care are 7,4 kilometri şi pantă medie 6%. Aceasta va fi urmată de Passo Ganda, cea mai dură căţărare de pe traseu; Ganda se încheie cu aproximativ 65 de kilometri înainte de sosire, însă caracteristicile sale – 9,2 kilometri, pantă medie 7,3%, pantă maximă 15% – sunt suficiente pentru a forţa o selecţie serioasă, grupul ce va trece cu bine de acel punct urmând să fie cel din care va fi ales câştigătorul.

După Passo Ganda, rutierii vor trece peste Braca şi Berbenno, aceasta fiind un alt punct important al cursei. În lungime de 5,5 kilometri şi cu pantă medie 5,3%, Berbenno ar putea duce la noi atacuri, dezavantajul celor care se vor încumeta fiind că traseul de apoi nu îi ajută să creeze un ecart consistent. Totuşi, pentru a se asigura că la final nu va ajunge un grup mai mult sau mai puţin masiv, organizatorii au mai pus un deal menit să le ofere o ultimă oportunitate atacanţilor. Este vorba despre Bergamo Alta, care are aproximativ doi kilometri, piatră cubică şi o pantă maximă de 12%, ce figurează chiar înainte de vârf. Dacă un ciclist le va lua adversarilor un pumn de secunde, are toate şansele să câştige, deoarece de acolo mai rămân 3400 de metri, în coborâre, până la linia de finiş.

Favoriţii

Clasat pe locul secund în 2013, Alejandro Valverde vine în Italia cu gânduri de revanşă, fiind foarte motivat nu doar de perspectiva de a câştiga ierarhia World Tour, ci şi de a-i dedica eventualul succes primei sale fiice, Natalia. În vârstă de 34 de ani, spaniolul are toate calităţile necesare pentru a se impune, însă rămâne de văzut dacă acestea vor fi dublate şi de o tactică excelentă. Cum multe sunt de jucat duminică, nu este deloc exclus ca Valverde să iasă la atac, în loc să aştepte mai întâi o mutare din partea adversarilor.

Dublu câştigător al trofeului, Joaquim Rodriguez speră să calce pe urmele reprezentanţilor gazdelor, legendarii Alfredo Binda şi Fausto Coppi, singurii rutieri care s-au impus de cel puţin trei ori consecutiv, asta chiar dacă traseul e schimbat faţă de cel din 2012 şi 2013. Panta maximă de 12% de pe Bergamo Alta i se potriveşte de minune lui “Purito”, care se va baza şi pe o echipă a Katushei ce a dat recital în Milano-Torino, la jumătatea săptămânii, când a plasat patru oameni între primii zece.

Alberto Contador are doar două participări în Turul Lombardiei, însă locul nouă din 2012 şi nivelul excelent la care se află îi dau speranţe ciclistului iberic că îşi poate trece în palmares primul succes al carierei într-un Monument. Traseul nu îi convine 100% lui Contador, însă acesta s-a antrenat vreme de mai multe zile în regiune, ceea ce înseamnă că este foarte motivat să dea lovitura. În plus, cunoscând apetitul său ofensiv, nu ar fi exclus ca învingătorul din Vuelta să încerce să îşi surprindă oponenţii cu un atac dat de departe.

Michal Kwiatkowski are ocazia să devină primul campion mondial din ultimii opt ani care câştigă un Monument, iar pentru asta, Omega Pharma-Quick Step i-a pus la dispoziţie o formaţie solidă. Polonezul se caţără bine, are un sprint de luat în seamă şi este un fin tactician, însă va avea o problemă majoră: spre deosebire de Ponferrada, nu va mai beneficia de libertate, fiecare mişcare a sa urmând să fie supravegheată de ceilalţi pretendenţi la victorie.

Pe dealul Superga, în Milano-Torino, Fabio Aru a arătat că se simte foarte bine, iar evoluţia de acolo este suficientă pentru a-i da italianului încredere că le poate aduce compatrioţilor un succes la care aceştia visează de şase ani. Cum nu are un sprint impresionant, Aru este obligat să atace devreme şi să spere că va scăpa neobservat de adversari. În afară de el, gazdele mai au aşteptări de la Edoardo Zardini şi Davide Formolo, vice-campionul Italiei.

Alţi rutieri de urmărit mai sunt Rui Costa, Philippe Gilbert (învingătorul din 2009 şi 2010), Tony Gallopin, Daniel Moreno (care poate profita dacă Joaquim Rodriguez va fi marcat), Samuel Sanchez, Daniel Martin, Romain Bardet, Bauke Mollema, Rinaldo Nocentini, Michael Albasini, Giampaolo Caruso şi Frank Schleck (autor al unor rezultate solide pe acest final de stagiune).

Date statistice

– Fausto Coppi este rutierul cu cele mai multe victorii, cinci, obţinute între 1947 şi 1954

– La numărul de podiumuri, lider este Gino Bartali, cu nouă astfel de clasări

– 11 ţări au dat cel puţin un învingător, naţiunea cu cele mai multe succese fiind Italia (67)

– Cea mai lungă perioadă fără un triumf al gazdelor a fost înregistrată între 1988 şi 1994

– De la Paolo Bettini, în 2006, niciun alt campion mondial en-titre nu a mai câştigat Monumentul italian

– Ultimul câştigător de Mare Tur care s-a impus aici a fost Damiano Cunego, în urmă cu şase ani

– De la înfiinţare, în 1905, Turul Lombardiei a fost câştigat doar de ciclişti europeni

– Cea mai scurtă ediţie a avut loc în 1942 – 184 de kilometri; la polul opus, se află ediţiile 1964-1975 şi 1978 – 266 de kilometri

– Milano, Como, Monza, Varese, Cantu, Bergamo, Mendrisio şi Lecco sunt oraşele care au figurat ca punct de plecare sau de sosire

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost înregistrată la ediţia inaugurală, când Giovanni Gerbi l-a învins pe Giovanni Rossignoli pentru 40 de minute şi 11 secunde

– Giovanni Gerbi nu este doar primul câştigător, ci şi cel mai tânăr – 20 de ani şi 176 de zile; cel mai vârstnic e Gaetano Belloni, care s-a impus când avea 36 de ani şi 69 de zile

– Patru rutieri învingători în Piccolo Giro di Lombardia s-au impus mai apoi şi în cursa rezervată profesioniştilor: Gaetano Belloni, Diego Ronchini, Sean Kelly şi Moreno Argentin

Clasica San Sebastian 2014

Clasica San Sebastian 2014

A 34-a ediţie a cursei de o zi, cea mai importantă de acest gen din Spania, propune un traseu mai scurt (219,2 kilometri), dar mult mai dificil decât până acum, care îi favorizează nu doar pe rutierii de Ardeni, ci şi pe căţărătorii puri. Primul obstacol va fi Alto de Iturburu, însă acesta nu avea un impact asupra plutonului, deoarece apare devreme, în primii 60 de kilometri. În a doua jumătate a Clasicei San Sebastian îşi va face apariţia Jaizkibel (7,8 kilometri, pantă medie 5,8%), care va fi urmată, la scurt timp, de Arkale (2,7 kilometri, pantă medie 6,3%).

Această combinaţie va duce la distanţarea unor rutieri şi poate la câteva atacuri, însă lucrurile serioase vor veni odată cu a doua trecere peste Jaizkibel şi Arkale. Totuşi, nu favoriţii vor fi cei care vor ieşi la suprafaţă, deoarece ultima trecere peste Arkale vine mai devreme decât la ediţia precedentă, ascensiunea fiind urmată de o lungă porţiune de fals plat. Pe de altă parte, e posibil ca ritmul să fie foarte ridicat în fruntea plutonului, astfel încât mulţi dintre puncheuri să fie scuturaţi. Apoi, rutierii vor intra în San Sebastian, unde vor trece peste linia de sosire şi vor începe un circuit în lungime de 16,2 kilometri.

La jumătatea acestuia, se va urca pe Bordako Tontorra, căţărare care nu a mai fost folosită până acum. Bordako Tontorra are 2,5 kilometri lungime, pantă medie 9% şi pantă maximă 20%, iar acele porţiuni se pot dovedi decisive pentru stabilirea învingătorului. În mod normal, se va ajunge într-un grup numeros la baza lui Bordako, dar diferenţele se vor face imediat, mulţi urmând să întâmpine probleme pe dificilele porţiuni ale ascensiunii basce. Din vârf, mai rămân 7,3 kilometri până la sosire, împărţiţi între o coborâre destul de tehnică şi o porţiune de plat, care se va încheia pe celebrul Boulevard.

Şi vremea va juca un rol important în cursa de sâmbătă: pe parcurs se anunţă ploaie, iar mai apoi, odată ce vor începe căţărările, cicliştii vor avea parte de vânturi laterale, dar şi de vânt de faţă. Dacă prognoza se respectă şi vântul va bate astfel pe Bordako Tontorra, atacurile nu vor mai putea duce la diferenţe însemnate, caz în care victoria s-ar putea decide în urma unui sprint dintr-un grup redus, scenariu ce nu a mai fost văzut din 2010, când victorios a fost Luis Leon Sanchez.

Favoriţii

Peter Sagan este considerat de mulţi principalul favorit, în ciuda faptului că va debuta în Clasica San Sebastian. Slovacul vine din Turul Franţei, unde nu a câştigat nicio etapă, iar acum va fi extrem de motivat să facă uitată dezamăgirea de acolo şi să îşi treacă în palmares a treia victorie într-o cursă importantă de o zi, după E3 Harelbeke şi Gent-Wevelgem. Problema lui Sagan este că va fi din nou un om supravegheat şi îi va fi dificil să se desprindă de adversarii săi. Tot cu gând de revanşă vor veni şi Alejandro Valverde şi Joaquim Rodriguez, care au avut un Tur al Franţei sub aşteptări; dintre cei doi, ciclistul Katushei va fi avantajat de ultima ascensiune, pe care poate pune secunde bune între el şi oponenţi.

Învingător în Liège–Bastogne–Liège, Simon Gerrans va fi un alt rutier de urmărit, mai ales că australianul nu este obligat să atace, ci doar să stea în roata celorlalţi şi să sprinteze. Pe de altă parte, dacă ritmul cursei va fi foarte ridicat, iar atacurile vor fi la ordinea zilei, e greu de crezut că Gerrans va mai ajunge să lupte pentru victorie. În cazul în care acesta va avea probleme, Orica-GreenEdge poate miza pe Michael Albasini, elveţianul fiind un outsider periculos. Gerrans şi Albasini vor fi susţinuţi de fraţii Yates, Adam şi Simon, ce se pot dovedi importanţi pe finalul cursei, dacă vor ajunge acolo.

În teorie, BMC va miza pe Greg Van Avermaet, şi nu pe un Philippe Gilbert care nu a mai concurat din luna iunie, deşi nu ar fi exclus ca fostul campion al Belgiei să devină pe parcurs liderul echipei americane, ce îl va mai avea acolo şi pe Tejay van Garderen. Pentru cei doi rutieri de clasice, problema s-ar putea dovedi dealul final, cu ale sale pante de 20%, pe care pot fi distanţaţi. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Daniel Martin, căruia i se potriveşte Bordako Tontorra, minusul irlandezului fiind altul: nu a mai participat într-o cursă de aproape trei săptămâni şi nu se află în cea mai bună formă.

Tony Gallopin este deţinătorul trofeului, dar francezului îi va fi greu să repete succesul din 2013, când a surprins pe toată lumea. Asta nu înseamnă că nu va fi un protagonist, mai ales după evoluţia foarte bună din Marea Buclă. Gallopin va ieşi la atac, însă rămâne de văzut dacă va mai putea face diferenţa, la fel ca anul trecut. În afară de el, Lotto-Belisol îi mai are pe Jelle Vanendert şi Tim Wellens, cu un plus pentru ultimul, care a impresionat în Turul Valoniei, unde a ieşit mereu la atac.

Rutierilor care vin la start după ce au concurat în Turul Franţei li se pot aplica două scenarii: fie vor fi într-o formă foarte bună, fie vor fi storşi de energie şi nu se vor număra printre actorii principali. Asta va fi valabil şi pentru Romain Bardet, ocupantul locului zece din Liège–Bastogne–Liège, care ar putea fi surpriza cursei, cu condiţia să arate forma din a doua jumătate a lunii iulie. Bardet va fi un outsider, la fel ca Simon Geschke, Ramunas Navardauskas, Bauke Mollema sau Zdenek Stybar (aflat la un nivel excelent), alţi rutieri care pot da lovitura pe finalul cursei de sâmbătă.

Date statistice

– Marino Lejaretta are cele mai multe victorii, trei, obţinute între 1981 şi 1987

– Clasamentul pe naţiuni este condus de Spania, cu 12 succese

– Doi ciclişti din afara Europei au câştigat cursa: Raul Alcala (Mexic) şi Lance Armstrong (S.U.A.)

– Ultimul câştigător de Mare Tur care s-a impus în Clasica San Sebastian este Laurent Jalabert (2002)

– În afară de Spania, singura naţiune ce a mai monopolizat podiumul la o ediţie a fost Italia, în urmă cu 11 ani

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost înregistrată în 1990, atunci când Miguel Indurain l-a învins pe Laurent Jalabert pentru două minute şi 24 de secunde

– Niciun purtător al tricoului curcubeu nu şi-a adjudecat clasica din Spania

– Alejandro Valverde, Philippe Gilbert şi Tony Gallopin sunt cei trei câştigători prezenţi la start

– Cel mai tânăr învingător din istorie este elveţianul Niki Ruttimann (22 de ani); la polul opus se află Laurent Jalabert (33 de ani)

Care a fost cel mai spectaculos Monument al primăverii?

Clasicele de primăvară în 2014

Sezonul acesta a fost consemnată o situaţie unică de la introducerea sistemului World Tour: toate cele opt curse de o zi prezente în calendar au avut opt câştigători diferiţi, de la opt echipe diferite şi provenind din opt ţări diferite.

Cursă

Câştigător

Echipă

Ţară

Milano-San Remo

Alexander Kristoff

Katusha

Norvegia

E3 Harelbeke

Peter Sagan

Cannondale

Slovacia

Gent-Wevelgem

John Degenkolb

Giant-Shimano

Germania

Turul Flandrei

Fabian Cancellara

Trek Factory Racing

Elveţia

Paris-Roubaix

Niki Terpstra

Omega Pharma-Quick Step

Olanda

Amstel Gold Race

Philippe Gilbert

BMC

Belgia

Flèche Wallonne

Alejandro Valverde

Movistar

Spania

Liège–Bastogne–Liège

Simon Gerrans

Orica-GreenEdge

Australia

Liège–Bastogne–Liège 2014

Liège–Bastogne–Liège 2014

Odată cu Liège–Bastogne–Liège, cursele de o zi vor lua o pauză de câteva luni, urmând să le lase locul primelor Mari Tururi ale sezonului, Il Giro şi Le Tour. Totuşi, finalul sezonului de clasice de primăvară se anunţă spectaculos, în condiţiile în care “La Doyenne” va reuni la start nu doar specialişti ai acestor curse, ci şi rutieri care vor lupta, ceva mai târziu, pentru tricoul roz sau cel galben.

Ajunsă la o ediţie aniversară, cea de-a 100-a, Liège–Bastogne–Liège îi va asigura învingătorului din acest an un loc pentru totdeauna în istorie, alături de alte nume mari care s-au impus aici, de la Jacques Anquetil la Eddy Merckx, de la Bernard Hinault la Sean Kelly, sau de la Moreno Argentin la Paolo Bettini. Pentru a ajunge în această companie selectă, cicliştii care vor avea drept obiectiv victoria vor trebui să aibă picioare puternice şi o echipă foarte bună, dar şi să dea dovadă de inteligenţă, atenţie şi să fie capabili să îşi schimbe strategia din mers.

Traseul

“Plat” este un cuvânt care nu se află în vocabularul organizatorilor cursei Liège–Bastogne–Liège. În schimb, “montagne russe” e acolo, iar asta se vede la o scurtă privire asupra profilului ediţiei cu numărul 100. Ultimul Monument al primăverii va avea zece căţărări repertoriate, la acestea urmând să se adauge altele mai puţin importante, dar care vor contribui la gradul de dificultate al cursei, la fel cum o vor face şi distanţa totală, 263 de kilometri, dar şi diferenţa pozitivă de nivel (peste 5000 de metri).

O primă selecţie, dar nu foarte serioasă, se va realiza odată cu a patra căţărare, Côte de Stockeu (un kilometru, pantă medie 12,4%). Apoi, Côte de la Haute-Levée şi Côte de la Vecquée îi vor distanţa pe unii “locotenenţi” şi ciclişti mai slab cotaţi, pentru ca acţiunea să înceapă imediat cum se va ajunge pe Côte de La Redoute (doi kilometri, pantă medie 8,9%). Aceasta va fi dublată de Sprimont, o ascensiune nerepertoriată, dar care poate duce la câteva atacuri interesante, din partea unor rutieri dispuşi să îşi încerce şansa de departe. Puţin mai târziu, Côte des Forges (în vârful căreia e ridicat un monument în memoria lui Stan Ockers, fostul câştigător din “La Doyenne”) va contribui la creşterea tensiunii înainte de primul punct fierbinte al zilei.

Cu aproximativ 20 de kilometri înainte de sosire, pe traseu va apărea Côte de La Roche-aux-Faucons (care a lipsit de pe traseu în 2013), iar favoriţii vor începe să fie vizibili. În lungime de 1,5 kilometri şi cu pantă medie 9,4%, dealul poate reprezenta o excelentă rampă de lansare spre victorie, dar şi un adevărat război între ciclişti pentru o poziţie cât mai bună. Dacă un grup iese de pe Roche-aux-Faucons cu un avans de câteva secunde, sunt toate şansele ca învingătorul să fie acolo. Pe de altă parte, e posibil ca un rutier să încerce să profite de neatenţia adversarilor şi să atace pe coborâre, plecând într-o acţiune solitară, aşa cum a făcut Vincenzo Nibali, la ediţia din 2012.

Cu exact 5,5 kilometri înainte de finiş, se va urca pe Côte de Saint-Nicolas (1,5 kilometri, pantă medie 9,3%), ascensiune cunoscută şi ca “dealul italian”, datorită numeroşilor italieni care locuiesc acolo, urmaşi ai celor care au venit să îşi caute un loc de muncă în mine, înainte de Al Doilea Război Mondial. Saint-Nicolas este a zecea căţărare repertoriată, însă nu şi ultimul obstacol. Acesta e chiar finalul din Ans, o suburbie a oraşului Liège, unde se urcă în ultimii 1500 de metri, pe o pantă medie de 5%.

Favoriţii

Triumfător în Flèche Wallonne la jumătatea săptămânii, Alejandro Valverde va porni ca omul de învins în Liège–Bastogne–Liège. Aflat într-o formă foarte bună, spaniolul va alege, cel mai probabil, o nouă tactică defensivă, care să îi permită să îşi economisească energia şi să atace sau să sprinteze decisiv în ultimul kilometru. Pentru asta, Valverde va avea nevoie de o echipă solidă şi de măcar un coleg alături după Côte de La Roche-aux-Faucons, în caz contrar, singura sa şansă la o a treia victorie în “La Doyenne” fiind să se bazeze pe faptul că adversarii săi vor duce trena după cel care va ataca. Dacă se va impune, liderul lui Movistar va deveni doar al şaselea ciclist cu cel puţin trei victorii aici.

Daniel Martin a arătat în Flèche Wallonne că se află la un nivel excelent, ce îi permite să spere că va triumfa în Liège–Bastogne–Liège pentru al doilea an consecutiv, performanţă ce a fost ultima oară realizată de Michele Bartoli, în 1998. Irlandezul în vârstă de 27 de ani îi va avea alături pe Ryder Hesjedal, Ramunas Navardauskas şi Tom-Jelte Slagter pentru a anihila acţiunile oponenţilor săi, urmând ca apoi să îşi pregătească atacul, care poate veni pe Côte de Saint-Nicolas.

La prima vedere, un singur rutier pare capabil să le dejoace planurile lui Alejandro Valverde şi Daniel Martin, iar numele său este Philippe Gilbert. Belgianul va lua startul ca unul dintre favoriţi şi va fi dornic să îşi ia revanşa, după ce un plasament greşit la poalele lui Mur de Huy l-a costat în Flèche Wallonne. Câştigător al cursei de pe teren propriu în 2011, fostul campion mondial va avea de trecut peste câteva teste importante, cel mai dur fiind Roche-aux-Faucons, unde va porni cu un mic handicap, din cauza caracteristicilor căţărării, ce nu sunt neapărat pe placul său. Totuşi, având în vedere forma lui Gilbert din Amstel Gold Race, un nou succes nu este exclus, mai ales că nimeni nu cunoaşte drumurile de acolo la fel de bine ca el (rutierul lui BMC e originar din Remouchamps, o localitate aflată foarte aproape de Côte de La Redoute).

Pentru Joaquim Rodriguez, “La Doyenne” este primul mare obiectiv din acest sezon, însă şansele ibericului la victorie au scăzut serios, după ce acesta a căzut de două ori în celelalte clasice din Ardeni. Problemele de respiraţie, cauzate de durerile pe care le are la coaste, nu îl mai supără atât de tare pe “Purito”, dar ocupantul locului secund la ediţia din 2013 s-ar putea să aibă viaţă grea în cazul în care ritmul va fi foarte ridicat. În plus, spre deosebire de alţi favoriţi, Rodriguez e obligat să ajungă singur în Ans, sprintul fiind un capitol la care e deficitar.

Al doilea în 2012, Vincenzo Nibali este determinat să fie din nou unul dintre protagonişti. Un rutier mereu setat pe atac, “Rechinul” pare să aibă două oportunităţi pentru a încerca să îşi lase în urmă adversarii: Roche-aux-Faucons şi Saint-Nicolas. Italienii aşteaptă un triumf într-un Monument de aproape şase ani, iar la ora actuală, Nibali pare să fie cel mai capabil să îl aducă. Deşi nu impresionează prin explozie, ciclistul Astanei se poate baza pe un atac dat înainte de finalul unul deal, ce poate fi dublat apoi de o coborâre nebună, care să îl ajute să pună un avans bun în raport cu adversarii săi.

Dacă rutierii prezentaţi mai sus sunt candidaţii la victorie, cine sunt outsiderii? Unul dintre aceştia e Michal Kwiatkowski, polonezul care speră la un loc pe podium, conştient însă că dificultăţile de pe traseu s-ar putea dovedi prea mult la cei doar 23 de ani ai săi. Bauke Mollema o va conduce pe Belkin cu gândul la un nou top zece în Ardeni, la fel ca Jelle Vanendert, ciclist care i-a salvat lui Lotto-Belisol campania de clasice. Rui Costa a mers slab în precedentele două curse, dar portughezul, un fan declarat al Liège–Bastogne–Liège, îşi poate relansa sezonul cu o victorie aici, care nu pare imposibilă, mai ales dacă favoriţii îl vor scăpa din vedere. Cu gândul la o clasare bună mai pot porni Roman Kreuziger şi Simon Gerrans, în timp ce Chris Froome, deşi pare o prezenţă exotică, ar putea fi surpriza plăcută a cursei, mai ales că începe să îşi regăsească forma din 2013.

Date statistice

– Eddy Merckx a obţinut cele mai multe victorii, cinci, între 1969 şi 1975

– Tot Merckx deţine şi recordul pentru cele mai multe podiumuri, şapte

– Belgia este prima în ierarhia naţiunilor (59 de victorii), urmată de Italia (12) şi Elveţia (10)

– Şapte ciclişti au câştigat Flèche Wallonne şi Liège–Bastogne–Liège în acelaşi sezon: Ferdi Kubler, Stan Ockers, Eddy Merckx, Moreno Argentin, Davide Rebellin, Alejandro Valverde şi Philippe Gilbert

– Niciun rutier care s-a impus în Liège–Bastogne–Liège pentru tineret nu a triumfat şi la profesionişti

– Tyler Hamilton (S.U.A.), Alexandre Vinokourov (Kazahstan) şi Maxim Iglinskiy (Kazahstan) sunt cicliştii din afara Europei care au câştigat Liège–Bastogne–Liège

– Ultimul campion din Turul Franţei care şi-a adjudecat cursa din Belgia a fost Bernard Hinault, în 1980

– De la Moreno Argentin, în 1987, niciun alt campion mondial nu s-a mai impus aici

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost înregistrată în 1893, când belgianul Leon Houa l-a învins pe compatriotul său, Michel Borisowski, pentru exact o jumătate de oră

– Ediţia inaugurală a avut la start 33 de rutieri, doar 17 dintre aceştia ajungând la finiş

– Italia, în 2005, este singura ţară, în afara Belgiei, care a monopolizat podiumul la o ediţie a Liège–Bastogne–Liège

– Zăpada a afectat clasica belgiană în trei rânduri: 1919, 1957 şi 1980

– Până în 1973, zece ediţii s-au încheiat pe Stade Vélodrome de Rocourt, arenă care putea primi până la 40 000 de spectatori

– Cea mai lungă perioadă fără un succes belgian a fost consemnată între 2000 şi 2010

– În 1957, victoria a fost obţinută de doi ciclişti, Germain Derycke şi Frans Schoubben

– Cel mai tânăr învingător din istorie este Victor Fastre, la 18 ani şi 362 de zile; cel mai vârstnic e Alexandr Vinokourov (36 de ani şi 223 de zile

Flèche Wallonne 2014

Flèche Wallonne 2014

Înfiinţată în urmă cu 78 de ani, Flèche Wallonne este o cursă a contrastelor, cel puţin în ceea ce priveşte emoţiile pe care le trezeşte în rândul fanilor. Mulţi o consideră cea mai plicticoasă cursă de o zi din lume, deoarece nimic notabil nu se întâmplă până pe ultimul deal, victoria fiind decisă după un sprint în urcare. Pe de altă parte, tot cei care o contestă sunt de părere că finalul de pe Mury de Huy oferă un spectacol fantastic, lupta şi tensiunea de acolo neputând fi egalate de nicio altă cursă de o zi.

Conştienţi că trebuie făcut ceva pentru ca Flèche Wallonne să nu rămână o cursă în care doar ultimul sfert de oră este cu adevărat important, organizatorii au recurs la tot mai multe modificări. În urmă cu câţiva ani, au plasat Côte d’Ereffe (2,2 kilometri, pantă medie 5,9%) înainte de dealul final, în speranţa că vor exista ciclişti care vor ataca acolo şi vor da peste cap planurile favoriţilor. Asta nu s-a întâmplat, iar victoria a fost decisă tot în ultimii 500 de metri.

Anul acesta, pe lângă startul care va fi dat din Bastogne, în premieră, ASO a hotărât ca a doua trecere peste Mur de Huy să vină cu doar 23 de kilometri înainte de sosire. În teorie, ideea este bună, o eventuală acţiune lansată pe acea căţărare având şanse să dinamiteze plutonul şi să reziste până la final, mai ales că după numai câţiva kilometri se va urca pe Côte d’Ereffe. Totuşi, dacă echipele marilor favoriţi vor colabora, atunci atacanţii nu vor avea viaţă lungă, iar lupta pentru primul loc se va rezuma din nou la ceea ce se va întâmpla pe Mur de Huy (1,3 kilometri, pantă medie 9,3%, pantă maximă 26%), una dintre cele mai dure ascensiuni din lumea ciclismului.

Favoriţii

Philippe Gilbert a câştigat fără nicio emoţie Amstel Gold Race, iar forma arătată acolo i-a făcut pe mulţi să spună că se poate impune şi în Flèche Wallonne. Mur de Huy nu i se potriveşte belgianului, şi chiar dacă acesta a câştigat acolo în 2011, este greu de crezut că poate repeta acel succes, lucru pe care l-a recunoscut şi el. Totuşi, o victorie a lui Gilbert nu este imposibilă, totul urmând să depindă de plasament şi de forma adversarilor săi, mulţi dintre cicliştii cu “explozie” pe o astfel de căţărare sosind la start după ce recent au avut probleme de sănătate.

Unul dintre aceşti rutieri e Joaquim Rodriguez, învingătorul din 2012, care a căzut duminica trecută şi a acuzat dureri la coaste, ce îi afectează respiraţia. Prezenţa spaniolului este confirmată, şi dacă nu îşi va reveni până miercuri, atunci îl va susţine pe colegul său de la Katusha, Daniel Moreno. Ibericul în vârstă de 32 de ani e deţinătorul trofeului şi şi-a făcut planurile în această primă parte a sezonului pentru a ajunge la cel mai ridicat nivel în Flèche Wallonne, marele său obiectiv în 2014. Rezultatul din Amstel este încurajator, iar dacă Rodriguez va trage pentru el, atunci Moreno are toate şansele să devină primul rutier din ultimii 23 de ani care se impune de două ori la rând aici.

Alejandro Valverde a câştigat clasica din Belgia în 2006, dar de atunci a mai terminat o singură dată pe podium, chiar la ediţia următoare, când a fost învins de italianul Davide Rebellin. Ciclistul lui Movistar va lua şi acum startul ca unul dintre favoriţi, deşi nu mai are explozia din urmă cu câteva sezoane, atât de necesară pentru a face diferenţa pe pantele ce vor sări de 10%. Cel mai probabil, Valverde nu va ataca, ci va încerca să îşi urmeze adversarii, în speranţa că se va putea ţine de roţile acestora şi îi va putea învinge la un sprint redus.

Fără victorie în clasicele de pimăvară din acest an, Garmin-Sharp va încerca să pună punct perioadei de secetă în Flèche Wallonne, acolo unde se va baza pe Daniel Martin şi Tom-Jelte Slagter. Irlandezul a terminat pe patru în 2013 şi vine aici după ce s-a lovit la genunchi în Amstel Gold Race, dar a declarat că a trecut peste acel moment şi este pregătit să lupte pentru victorie. Dacă Martin va acuza dureri pe finalul cursei, atunci echipa americană îl va distribui pe acesta într-un rol de “locotenent” şi va merge pe Tom-Jelte Slagter, care e capabil să termine între primii trei.

Renăscut în actualul sezon, aspect subliniat de locul secund din Amstel Gold Race, Jelle Vanendert trebuie şi el luat în seamă, deşi accidentarea suferită în urmă cu câteva zile îşi va pune în mod clar amprenta asupra evoluţiei sale. Dacă îşi va monitoriza oponenţii şi va rămâne lipit de aceştia pe ultimii 300 de metri, belgianul poate spera la o clasare în top zece. O astfel de tactică poate adopta şi olandezul Bauke Mollema, care începe să culeagă roadele cantonamentului la altitudine efectuat înainte de Turul Ţării Bascilor.

Michal Kwiatkowski este un alt rutier de urmărit, după ce în prima cursă din Ardeni a terminat pe cinci, impresionând prin disponibilitatea sa ridicată la efort. Spre deosebire de clasica olandeză, polonezul are două avantaje în Flèche Wallonne: traseul este mai scurt cu 52 de kilometri, iar panta de final i se potriveşte mult mai bine, Kwiatkowski excelând pe căţărările care sar de 10%, aspect vizibil şi în Strade Bianche. Un podium pare foarte accesibil pentru ciclistul echipei Omega Pharma-Quick Step, iar o victorie, dacă va veni, nu ar trebui deloc privită ca o surpriză.

Odată cu transferul la Trek Factory Racing, Julian Arredondo a recunoscut că Flèche Wallonne este cursa pe care visează să o câştige, iar dacă pregătirea sa ar fi decurs normal, columbianul ar fi fost un rutier de luat în seamă, în ciuda faptului că s-ar fi aflat la prima participare. Din păcate pentru el, a primit târziu viză şi a sosit în Belgia cu doar o zi înainte de start, iar toate aceste probleme nu au cum să nu îşi pună amprenta asupra evoluţiei sale. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, Arredondo este un ciclist care poate contribui la spectacolul de pe Mur de Huy.

Date statistice

– Marcel Kint, Eddy Merckx, Moreno Argentin şi Davide Rebellin împart recordul de victorii, trei

– Clasamentul pe naţiuni este dominat de Belgia (38), urmată de Italia (18) şi Franţa (8)

– Cadel Evans e ultimul purtător de tricou curcubeu care s-a impus aici, în 2010

– Lance Armstrong (S.U.A.) şi Cadel Evans (Australia) sunt singurii ciclişti din afara Europei care au câştigat Flèche Wallonne

– Tournai, Mons, Charleroi, Liège, Verviers, Esneux, Spa, Huy şi Binche au figurat până acum ca oraşe de start; de miercuri, acestora li se va alătura şi Bastogne

– Şapte localităţi au găzduit finişul: Liège, Marcinelle, Charleroi, Verviers, Spa, Mons şi Huy

– Cea mai lungă distanţă parcursă a avut loc în 1937 şi 1938, 280 de kilometri

– În 1961, Willy Vannitsen a triumfat după cea mai scurtă ediţie, care a măsurat doar 193 de kilometri

– Ultimul câştigător de Tur al Franţei care şi-a adjudecat clasica belgiană a fost Bernard Hinault, în 1983

– Doi ani mai târziu, organizatorii au decis ca Mur de Huy să figureze la finalul cursei

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost consemnată în 1950, atunci când Fausto Coppi l-a învins pe Raymond Impanis pentru cinci minute şi cinci secunde

– Spaniolul Igor Astarloa, în 2003, este ultimul ciclist care a câştigat dintr-o evadare

– Cel mai tânăr învingător din istorie este Eddy Merckx (21 de ani şi 320 de zile); la polul opus se află Pino Cerami, care s-a impus la 38 de ani şi 21 de zile

Liège–Bastogne–Liège 2014 Trailer

Amstel Gold Race 2014

Amstel Gold Race 2014

O cursă de o zi cu unul dintre cei mai vechi sponsori din ciclism, dar şi singura clasică batavă, Amstel Gold Race a avut o istorie zbuciumată încă de la prima ediţie, cu greu găsindu-şi un loc în Olanda, dar şi în calendarul profesionist, în ciuda numelor mari prezente pe lista învingătorilor. În 1966, cei doi organizatori, Ton Vissers şi Herman Krott, au fost nevoiţi să schimbe traseul de mai multe ori, după ce s-au lovit de refuzul unor primării de a-i permite caravanei să treacă prin oraşele respective. Câteva decenii mai târziu, parcursul şi profilul lui Amstel Gold Race au continuat să fie modificate, iar cursa a fost considerată multă vreme “Cenuşăreasa” Ardenilor, deoarece încheia acest triptic, iar interesul pentru ea nu era foarte ridicat.

Lucrurile au început să arate mai bine începând cu 2003, atunci când clasica olandeză a fost mutată la începutul săptămânii Ardenilor, o decizie extrem de inspirată, deoarece Amstel a ajuns să contribuie la tensiunea creată în jurul acestei perioade, după ce, până atunci, entuziasmul şi atmosfera intrau pe o pantă descendentă imediat cum se încheia Liège–Bastogne–Liège, care o preceda. Astfel, Amstel Gold Race a ajuns să fie privită cu mai mult interes şi respect, atât de fani, cât şi de rutieri, o victorie aici fiind pentru mulţi principalul obiectiv al sezonului.

Traseul

Profilul va fi aproape identic cu cel de anul trecut, organizatorii punând în calea rutierilor multe drumuri înguste şi 34 de dealuri, ce însumează o diferenţă pozitivă de nivel de peste 4000 de metri. Primul va fi Slingerererberg şi va apărea după doar 9,4 kilometri, iar ultimul, în mod tradiţional, va fi Cauberg, care va fi trecut de trei ori pe parcursul zilei. Evident, o evadare se va afla în prim-plan încă de la început, iar aceasta ar trebui să fie foarte numeroasă, echipele mai slab cotate sau cele care nu vor dori să ducă trena fiind aşteptate să îşi trimită oameni în frunte.

Caravana va apăsa pedala de acceleraţie după ce se va trece de borna care va anunţa că au fost parcurşi 200 de kilometri, pentru că imediat va apărea Kruisberg, o ascensiune scurtă, de numai 700 de metri, dar cu o pantă maximă foarte dură, de 15%, pe care se poate realiza o selecţie importantă. Cicliştii distanţaţi acolo nu vor avea nicio şansă să revină, deoarece apoi se va trece peste Eyserbosweg (1,1 kilometri, pantă medie 7,4%), unde se va merge din nou la o viteză foarte ridicată, ce va ridica destule probleme.

Penultima căţărare a zilei va fi Bemelerberg, care se poate transforma într-o excelentă rampă de lansare pentru cei ce vor dori să evite bătălia decisivă de pe Cauberg. Bemelerberg are doar 900 de metri şi o pantă moale, însă îi poate lua pe nepregătite pe mulţi dintre favoriţi, mai ales dacă un grup se va forma şi se va desprinde la zece secunde. Obstacolul final va fi Cauberg (900 de metri, pantă medie 7,5%), însă cursa nu se va încheia acolo, deoarece până la sosire vor mai fi 1800 de plat, pe un drum expus vânturilor. Tocmai de aceea, un atac reuşit pe Cauberg nu va fi sinonim cu victoria, rutierii ce vor lua un avans având de tras serios până la final.

Favoriţii

Alejandro Valverde porneşte cu prima şansă la victorie în ceea ce este singura clasică din Ardeni care nu figurează în palmaresul său. Spaniolul e într-o formă foarte bună încă din luna februarie, iar asta s-a concretizat până acum în şapte victorii, însă niciuna nu a fost de World Tour. Ciclistul lui Movistar se va afla în faţa unui test important, în care va trebui să arate că a lăsat în urmă strategia defensivă din cauza căreia a ratat multe succese de-a lungul anilor. Este adevărat că Valverde nu e obligat să atace, datorită vitezei pe care o posedă, dar dacă va lăsa totul pentru sprint, după 251 de kilometri, atunci s-ar putea să aibă din nou regrete la final.

La jumătatea săptămânii, în Brabantse Pijl, Philippe Gilbert a arătat că şi-a amintit să câştige, bifând prima victorie după doi ani şi jumătate într-o cursă de o zi (fără a pune la socoteală Campionatele Mondiale). Totuşi, belgianul nu mai este cel din 2011, nivelul şi stilul din ultima vreme fiind similare cu ce a arătat înainte de acel annus mirabillis. Un atac al lui Gilbert pe Cauberg este aşteptat de toată lumea, dar şansele ca rutierul lui BMC să se desprindă decisiv nu par foarte mari, iar asta înseamnă că fostul campion mondial va trebui să se bazeze mult pe inteligenţă.

Anul trecut, la doar a doua participare, Michal Kwiatkowski a terminat pe patru, în acelaşi timp cu învingătorul, iar acel rezultat, la care se adaugă forma foarte bună, îl recomandă pe polonez la o victorie ce ar veni la 49 de ani după succesul lui Jean Stablinski, un francez cu părinţi polonezi. Tânărul ciclist al Omegăi Pharma-Quick Step poate ataca, poate sprinta şi are suficiente resurse după o cursă lungă, iar prezenţa în echipă a olandezului Wout Poels, un excelent joker, care poate încerca o acţiune à la Kreuziger, îi garantează că îşi poate păstra praful de puşcă uscat până la final.

Katusha vine cu o trupă solidă, din care fac parte Joaquim Rodriguez şi Daniel Moreno, însă niciunuia dintre aceştia nu i se potriveşte finalul. Nu doar că panta de pe Cauberg nu este suficient de dură pentru cei doi calităţile celor doi spanioli, dar din vârf mai urmează 1800 de metri de plat, pe care pot fi ajunşi de un eventual grup. Singura şansă ca vreunul dintre ei să câştige este să mizeze totul pe un atac dat pe Bemelerberg, penultimul deal al zilei, o strategie cu care i-ar surprinde pe mulţi.

În schimb, Lampre-Merida e una dintre marile favorite, deoarece va avea la start trei oameni care se pot impune. Primul ar fi Damiano Cunego, campionul din 2008, care a arătat în Turul Ţării Bascilor că traversează o perioadă foarte bună, cum nu a mai avut de câţiva ani. Compatriotul său, Diego Ulissi, visează de două sezoane la un succes în Ardeni, însă italianul, foarte bun pe căţărări, dar şi la sprint, nu a mai strălucit de săptămâni bune şi trebuie să arate că a ajuns din nou la nivelul excelent din ianuarie şi februarie. În fine, Lampre se va mai baza şi pe portughezul Rui Costa, campionul mondial, care este aşteptat să stea la pândă şi să profite de o oportunitate imediat cum aceasta se va ivi, la fel ca la Florenţa.

Simon Gerrans a avut un debut excelent de 2014, dar problemele de sănătate l-au dat înapoi, iar australianul a ratat multe obiective. Recent, liderul echipei Orica-GreenEdge a început să îşi intre în formă, aspect ce a putut fi remarcat în Turul Ţării Bascilor şi în Brabantse Pijl, iar în Amstel, dacă îşi va găsi picioarele avute în ianuarie, va fi un om extrem de periculos. Orica-GreenEdge va miza şi Michael Matthews, însă fostului campion mondial de tineret îi lipseşte experienţa atât de importantă într-o astfel de cursă.

Daniel Martin s-a arătat foarte încrezător în şansele sale, dar traseul cursei de duminică nu e atât de mult pe gustul său, câştigătorul din Liège-Bastogne-Liège neavând punch-ul necesar pentru a face diferenţa pe o ascensiune precum Cauberg. Mult mai bine arată colegii săi de la Garmin-Sharp, Tom-Jelte Slagter, care poate da un atac puternic pe ultimul deal, şi Nathan Haas, un rutier nebăgat în seamă de mulţi, dar care este capabil de o surpriză, mai ales dacă se ajunge la sprint, o variantă foarte probabilă.

Dezamăgitor în Turul Ţării Bascilor, unde a concurat după un cantonament la altitudine, Bauke Mollema vrea să îşi ia revanşa pe teren propriu şi să devină primul batav din ultimii 13 ani triumfător în Amstel Gold Race. Totuşi, având în vedere calitatea plutonului de aici, e greu de crezut că poate spera la mai mult de un top cinci, lucru valabil şi pentru francezul Tony Gallopin, un ciclist din ce în ce mai bun, dar căruia îi lipseşte explozia. Pe lista outsiderilor se mai află Frank Schleck, învingătorul din 2006, belgianul Bjorn Leukemans, un rutier capabil de lucruri mari pe un astfel de traseu, Romain Bardet (care a impresionat acum doi ani, când a fost prezent într-o lungă evadare), Thomas Voeckler, Davide Rebellin, Simon Geschke, dar şi Greg Van Avermaet, cu condiţia să primească mână liberă de la BMC.

Date statistice

– Jan Raas a obţinut cele mai multe victorii, cinci, între 1977 şi 1982

– Michael Boogerd şi Jan Raas împart recordul de clasări pe podium, şapte

– Ierarhia pe naţiuni este condusă de Olanda, care a adunat 17 succese până acum

– Bernard Hinault e ultimul campion mondial care s-a impus în Amstel Gold Race, la ediţia din 1981

– De la Bjarne Riis, în 1997, niciun alt câştigător de Tur al Franţei nu şi-a mai adjudecat clasica olandeză

– Singurii cicliştii din afara Europei care au triumfat aici sunt Phil Anderson (Australia) şi Alexandr Vinokourov (Kazahstan)

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost înregistrată în 1976, când Freddy Maertens l-a învins pe Jan Raas pentru patru minute şi 29 de secunde

– Ediţia inaugurală, desfăşurată în 1966, a fost şi cea mai lungă (302 kilometri)

– Davide Rebellin are cele mai multe participări, 15, fără a o pune la socoteală şi pe cea de anul acesta

– La 23 de ani şi 44 de zile, Gerrie Knetemann e cel mai tânăr învingător; cel mai vârstnic câştigător este Joop Zoetemelk, la 40 de ani şi 153 de zile

Paris-Roubaix 2014

Paris-Roubaix 2014

La sfârşit de secol XlX, atunci când Théodore Vienne şi Maurice Perez au înfiinţat Paris-Roubaix, mai multe curse de o zi şi-au făcut apariţia, dar foarte puţine dintre acestea au rezistat apoi şi şi-au creat un renume. Nu a fost cazul cu Paris-Roubaix, care a trecut peste ambele conflagraţii mondiale, dispariţia unor sectoare tradiţionale cu pavate şi reticenţa multora dintre numele mari ale plutonului şi a ajuns să fie considerată cea mai importantă clasică din lume, pentru mulţi rutieri o victorie aici fiind sinonimă cu o carieră împlinită.

De aproximativ două decenii şi jumătate, Paris-Roubaix a devenit o cursă a specialiştilor, însă chiar şi înainte ca asta să se întâmple, toţi cei care se prezentau la start cu gândul la un rezultat bun erau conştienţi că trebuie să găsească o alchimie perfectă cu pavatele, vântul şi vremea, ce poate fi de multe ori capricioasă. O clasică în care “trebuie să mori de mai multe ori înainte de a deveni bărbat” (pentru a folosi un citat din anarhistul rus Mikhail Bakunin), Paris-Roubaix reprezintă poate ultima legătură dintre ciclismul actual şi cel brut şi nemilos din urmă cu un secol, o adevărată punte între trecut şi prezent, ce nu are cum să nu ofere de fiecare dată spectacol şi emoţie autentică.

Traseul

Startul va fi dat din Compiègne, iar vreme de 97,5 kilometri, tensiunea va creşte treptat în caravană, lucrurile cu adevărat serioase urmând să înceapă la Troisvilles, primul sector cu pavate dintre cele 28 propuse de organizatori. În lungime de 2200 de metri, Troisville deschide balul din 1987 şi îi va scutura şi îi va trezi la realitate pe mulţi, arătându-le în ce cursă se află. De altfel, nu este deloc exclus ca unii ciclişti să fie victimele căzăturilor inerente sau ale plasamentului slab şi să piardă încă de acolo contactul. Peste alţi câţiva kilometri, îşi va face apariţia Quiévy un alt punct important din prima jumătate a cursei, pentru ca Haveluy, un sector cotat la patru stele, să reprezinte încălzirea înainte de Arenberg.

Pe fâşia de piatră cubică ce brăzdează celebra pădure se va intra cu o viteză nebună, de 60 km/h, iar primii 800 de metri vor fi cu atât mai periculoşi, cu cât vor fi în coborâre. După aceştia, urmează alţi 1600 de metri plaţi, ce vor fi parcurşi aproape în şir indian. Un incident mecanic acolo este sinonim cu pierderea cursei, deoarece maşinile ajung foarte târziu, singura speranţă a unui favorit care are probleme în Arenberg fiind să întâlnească imediat un coleg. Poziţionarea va fi un alt element esenţial, Francesco Moser, triplul câştigător al Paris-Roubaix, fiind de părere că doar primii 24 de rutieri care intră în Arenberg au şanse să se impună.

La scurt timp după ce vor ieşi din pădure, cicliştii vor ajunge pe Wallers – Hélesmes (Pont Gibus), sector de patru stele, cu o lungime de 1600 de metri, ce are rolul de a împiedica o eventuală regrupare a plutonului. Hornaing, Tilloy – Sars-et-Rosiers şi Auchy-lez-Orchies îi vor ţine pe rutieri în priză, înainte ca aceştia să abordeze Mons-en-Pévèle, unul dintre principalele obstacole ale cursei. Mons-en-Pévèle este un deal cu o altitudine maximă de 107 metri, introdus pentru prima oară pe traseu în 1955. În primii 300 de metri, drumul coboară, apoi urcă în următorii 800, se face un important viraj de dreapta, pentru ca restul porţiunii cu pavate să fie pe un fals plat. Nici Mons-en-Pévèle nu va fi locul unde se va juca victoria, dar atacurile ar trebui să fie la ordinea zilei, fiind şanse mari ca din grupul care iese de acolo să fie desemnat câştigătorul.

Cysoing – Bourghelles şi Camphin-en-Pévèle, alte două sectoare dure, vor mai turna plumb în picioarele cicliştilor, înainte ca aceştia să intre pe Carrefour de l’Arbre (2100 de metri), porţiune care în trecut a cunoscut multe momente decisive, Marc Madiot (1985 şi 1991) şi Fabian Cancellara (2006) fiind doar câteva exemple în acest sens. În urmă cu exact opt secole, la Carrefour de l’Arbre a avut loc o bătălie extrem de importantă pentru istoria Franţei, la finalul căreia Regele Filip al ll-lea i-a învins pe Regele John al Angliei, pe Otto al lV-lea, conducătorul armatelor germanice şi pe Contele Ferrand de Flandra. Acum, bătălia îi va avea în prim-plan pe ciclişti, asta dacă se va ajunge acolo într-un grup relativ numeros.

După acest ultim sector de cinci stele, până la final vor mai rămâne doar trei porţiuni cu piatră cubică, însă şansele ca acolo să se mai schimbe ceva sunt infime. Odată încheiat “Drumul Giganţilor” (300 de metri), rutierii vor parcurge o scurtă fâşie de asfalt şi vor intra pe legendarul velodrom din Roubaix, unde vuietul creat de miile de spectatori îl va însoţi pe câştigătorul ediţiei cu numărul 112.

Favoriţii

Fabian Cancellara este numele aflat pe buzele tuturor după victoria impresionantă din Turul Flandrei. Elveţianul are ocazia să devină doar al treilea rutier cu patru succese în Paris-Roubaix, însă misiunea sa va fi extrem de dificilă şi, la cum arată lucrurile, sunt şanse mai mari să nu se impună decât să treacă linia de sosire primul. În Flandra, la fel ca în Paris-Roubaix 2013, ciclistul lui Trek Factory Racing nu a mai putut să îşi distanţeze toţi adversarii, la fel ca în alţi ani, şi chiar a recunoscut că a suferit. În plus, nici echipa lui nu mai e atât de solidă, după ce Stijn Devolder a declarat forfait, ceea ce creşte şansele ca deţinătorul titlului să fie izolat devreme de celelalte formaţii. Mult mai relaxat după victoria de duminică, Fabian Cancellara nu va avea niciun impuls să tragă după atacanţi şi va fi tentat să lase responsabilitatea pe mai tinerii săi adversari, mai ales că aceştia au cel mai mult de pierdut. Evident, asta nu înseamnă că Fabian Cancellara nu e principalul candidat la victorie, ci că mai degrabă va avea o abordare defensivă, bazată pe bogata sa experienţă.

Dacă pornim de la ideea că Fabian Cancellara este marele favorit al ediţiei din 2014, atunci Sep Vanmarcke pare să fie principalul adversar al acestuia. Clasat în top cinci în Omloop Het Nieuwsblad, Kuurne-Bruxelles-Kuurne, E3 Harelbeke, Gent-Wevelgem şi Turul Flandrei, belgianul se află mai aproape ca niciodată de un mare succes. Totuşi, după înfrângerea suferită în urmă cu câteva zile, rămâne de văzut dacă acesta va avea o tactică ofensivă, pentru a forţa o selecţie serioasă pe una dintre porţiunile-cheie ale cursei, sau dacă va prefera să fie mai conservator, astfel încât să rămână cu ceva energie în cazul unei noi sosiri la sprint.

La fel ca în Turul Flandrei, Omega Pharma-Quick Step va fi echipa cea mai puternică şi va încerca să controleze cursa şi să dicteze ceea ce se va întâmpla. Dacă şi-a revenit din punct de vedere fizic, Tom Boonen va fi omul pe care va miza gruparea belgiană, însă acesta va fi păstrat pentru porţiunea finală a cursei. Până atunci, Omega va iniţia atacuri şi important pentru ea va fi să găsească variante mai bune decât în Turul Flandrei, ca Niki Terpstra sau Guillaume Van Keirsbulck, oameni care au forţa necesară pentru a rezista în faţă. Evident, un succes al lui Boonen ar conta enorm, însă cum trupa lui Patrick Lefevere riscă să rămână fără victorie în Monumentele pe pavate, prioritar va fi primul loc, indiferent de numele ciclistului care îl va obţine, iar Zdenek Stybar, dacă îţi regăseşte forma de anul trecut, poate fi un candidat serios.

Din cauza unor probleme de sănătate, Taylor Phinney a absentat de la startul multor curse de o zi din acest sezon, dar prezenţa sa în evadarea iniţială din Turul Flandrei a arătat că americanul e pregătit pentru Paris-Roubaix. Dublu câştigător la tineret al cursei din nordul Franţei, Phinney a ajuns la un nivel foarte bun şi va juca un rol important pentru BMC, o echipă foarte ofensivă, care îl va avea şi pe belgianul Greg Van Avermaet, un alt rutier extrem de motivat, ce îi poate aduce victoria pe velodromul din Roubaix. Phinney şi Van Avermaet vor fi susţinuţi de oameni ca Manuel Quinziato, Marcus Burghardt sau Thor Hushovd, care vor încerca să stea cât mai mult lângă cei doi lideri, astfel încât să le creeze un avantaj numeric.

Alexander Kristoff este în forma vieţii şi nu are cum să nu fie considerat un favorit în cursa de duminică. Norvegianul va avea alături doi oameni puternici pe pavate – Luca Paolini şi Vladimir Gusev – şi nu va fi obligat să atace, datorită calităţilor sale la sprint, ce îi permit să îi urmeze pe principalii candidaţi la victorie. Un alt sprinter, John Degenkolb, va porni la drum cu speranţe mari, mai ales că Paris-Roubaix i se potriveşte foarte bine, aspect vizibil încă de la prima sa participare aici, în 2011, când a terminat pe un impresionant loc 19. La fel ca Alexander Kristoff, şi Degenkolb a arătat în Turul Flandrei o mare disponibilitate la efort, element care contează enorm într-o cursă ca Paris-Roubaix.

Sky propune multe nume interesante, dar declaraţiile date de cicliştii săi în ultimele zile sunt contradictorii: Geraint Thomas a spus că va munci pentru Edvald Boasson Hagen, norvegianul a declarat că va încerca să îl ajute pe galez, în timp ce Bradley Wiggins a amintit în mai multe rânduri că poate obţine un top zece. Dacă Thomas va evita căzăturile ce par să nu se mai oprească, atunci va fi printre protagonişti în Paris-Roubaix, dar este posibil ca rolul său să depindă şi de intenţiile lui Wiggins. Primul câştigător de Tur al Franţei care participă în “Infernul Nordului” în ultimii 22 de ani, britanicul a încheiat pe 32 Turul Flandrei şi pare pregătit să obţină un rezultat mare în Franţa. În teorie, după transformările pe care le-a suferit organismul său în ultimul sezon şi jumătate, Wiggins pare croit pentru dificultăţile din Paris-Roubaix, dar un rol foarte important îl va avea şi plasamentul său în momentele-cheie, iar acest aspect vine odată cu experienţa, care îi lipseşte ciclistului echipei Sky.

Foarte tăcut în primele clasice ale sezonului, Sebastien Langeveld a demonstrat în Turul Flandrei că îşi intră în formă, locul zece de acolo dându-i rutierului olandez speranţe la un rezultat similar duminică. Revenit în Paris-Roubaix după trei ani, Peter Sagan va fi nerăbdător să facă uitată evoluţia din Belgia, însă slovacul nu pare să aibă forţa necesară pentru a îmblânzi pavatele din nordul Franţei şi a rămâne alături de favoriţi când se vor declanşa atacurile. Tot ca outsideri vor porni Filippo Pozzato, Sebastian Turgot, Damien Gaudin sau Bjorn Leukemans, şanse la un rezultat valoros urmând să aibă fie dacă prind o zi excelentă, fie dacă se vo infiltra într-o evadare şi vor profita de eventualele neînţelegeri dintre principalii rutieri.

Date statistice

– Roger De Vlaeminck şi Tom Boonen împart recordul de victorii în Paris-Roubaix, câte patru fiecare

– Roger De Vlaeminck are şi cele mai multe podiumuri, 9

– Clasamentul naţiunilor este condus de Belgia, cu 55 de succese

– Raymond Impanis şi Servais Knaven au cele mai multe ediţii încheiate, câte 16

– Zece rutieri au realizat “dubla” Turul Flandrei – Paris-Roubaix în acelaşi an

– Marc Madiot este singurul câştigător de Paris-Roubaix la tineret care s-a impus şi la profesionişti

– În 1949, doi ciclişti au fost declaraţi învingători, André Mahé şi Serse Coppi

– Cea mai ridicată medie orară a fost înregistrată la ediţia din 1964 – 45,130 km/h

– Australianul Stuart O’Grady este singurul rutier din afara Europei care şi-a adjudecat cursa din Franţa

– Cea mai lungă evadare reuşită i-a aparţinut lui Dirk Demol, în 1988: 222 de kilometri

– Bernard Hinault e ultimul campion mondial care s-a impus în Paris-Roubaix, la ediţia din 1981

– Doar cinci ciclişti au triumfat din postura de câştigători en-titre ai Turului Franţei: Fausto Coppi, Louison Bobet, Felice Gimondi, Eddy Merckx, Bernard Hinault

– Cel mai tânăr învingător este Albert Champion, la 20 de ani şi 362 de zile; la polul opus se află Gilbert Duclos-Lassalle, care s-a impus ultima oară la vârsta de 38 de ani şi 229 de zile

– Ultimul succes francez datează din 1997 şi a fost adus de Frederic Guesdon

– În 1992, Eddy Planckaert şi Steve Bauer au fost separaţi pe velodrom de numai un centimetru

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost consemnată în 1898, atunci când Maurice Garin l-a învins pe Auguste Stephan pentru 28 de minute

– Prima oară când învingătorul a fost recompensat cu trofeul în formă de piatră cubică a fost în 1977

– Paris-Roubaix este Monumentul cu cele mai multe ediţii desfăşurate, 111

– Cel mai tânăr rutier prezent la start în 2014 este Niccolo Bonifazio, 20 de ani şi 166 de zile; cel mai vârstnic e Sebastian Hinault, 40 de ani şi 61 de zile

– Sezonul acesta, nu mai puţin de 52 de ciclişti îşi vor face debutul în Paris-Roubaix

Post Navigation