Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the month “Martie, 2013”

Cancellara, imperial în Flandra

Image

Forţa incredibilă a lui Fabian Cancellara era binecunoscută şi respectată de toţi ceilalţi rutieri din pluton, însă doar acest atribut nu a mai fost suficient în ultimele sezoane pentru ca elveţianul să se impună într-o clasică “Monument”. Duminică, în Turul Flandrei, acesta a mai avut două avantaje, care au făcut clar diferenţa şi l-au ajutat să câştige: o tactică excelentă şi o echipă cu adevărat impresionantă, mult peste cele din 2011 şi 2012, când s-a trezit de multe ori singur la jumătatea unei curse.

Colegii lui Cancellara au depus o muncă incredibilă şi au controlat plutonul aşa cum mulţi s-ar fi aşteptat să o facă doar Omega Pharma-Quick Step, însă gruparea belgiană a fost invizibilă la vârf (cu excepţia unor evadări), atât din cauza abandonului înregistrat de Tom Boonen, cât şi absenţei unui plan B. Spre deosebire de alţi ani, ciclistul echipei RadioShack-Leopard nu a mai riscat cu un atac dat devreme, ascultându-l pe Luca Guercilena, managerul echipei luxemburgheze, care i-a transmis că are nevoie nu doar de putere, ci şi de inteligenţă pentru a triumfa.

Victoria a fost construită în doi paşi: primul a venit pe Oude Kwaremont, acolo unde Cancellara a decimat plutonul, nu doar pentru a le lua pulsul celorlalţi favoriţi, ci şi pentru a-i lăsa fără colegi. Apoi, pe Paterberg, a forţat la maximum şi a dat totul metru cu metru, în ciuda încăpăţănării lui Peter Sagan de a se ţine de roata lui. Pe ultima porţiune a dealului, slovacul a intrat în zona de avarie şi a rămas fără aer, iar Fabian Cancellara s-a desprins decisiv, în ciuda faptului că nici el nu a avut parte de o viaţă atât de uşoară cum s-a văzut la televizor.

Succesul elveţianului, anunţat încă de săptămâna trecută, atunci când acesta a câştigat E3 Prijs Harelbeke, este al doilea pe care îl obţine în Turul Flandrei într-o zi de Paşti şi îl transformă pe acesta în doar al al treilea ciclist străin din istorie care se impune de mai multe ori în De Ronde, după italianul Fiorenzo Magni şi olandezul Jan Raas. De asemenea, diferenţa dintre Fabian Cancellara şi Peter Sagan, un minut şi 27 de secunde, este cea mai mare dintre primii doi clasaţi în ultimii 30 de ani (în 1983, Raas l-a învins pe Ludo Peeters cu un avans de un minut şi jumătate).

Cel mai vârstnic rutier (32 de ani) care şi-a trecut în palmares Turul Flandrei în ultimul deceniu, Cancellara a ajuns acum la cinci succese în clasicele “Monument”, egalându-i pe Gaetano Belloni, Rik Van Steenbergen, Bernard Hinault, Michele Bartoli şi Paolo Bettini. Mai important este că victoria de duminică îi redă încrederea care i-a lipsit în sezoanele anterioare şi care îl va ajuta să rămână unul dintre protagonişti în cursele de o zi şi anul viitor.

Cine a mai fost pe plus duminică

Peter Sagan – slovacul va mai trebui să aştepte cel puţin un an pentru a câştiga un “Monument” (deşi nu este exclus să îl vedem în Liège–Bastogne–Liège, după ce Côte de la Roche aux Faucons a fost scoasă de pe traseu), însă prin locul secund ocupat la final a arătat din nou că este un adevărat fenomen, un ciclist cum apare doar o dată la o generaţie, aşa cum a spus Mark Cavendish. Sagan va fi marele favorit în Amstel Gold Race, cursă pe care o poate pierde doar din cauza unei erori mari sau a unei excelente strategii a uneia dintre echipele adverse.

Jurgen Roelandts – Belgia a rămas fără victorie în clasicele de primăvară şi după Turul Flandrei, însă rutierul echipei Lotto-Belisol merită toate aprecierile, deoarece a atacat fără să aştepte deznodământul luptei dintre Fabian Cancellara şi Peter Sagan, aşa cum a fost cazul cu alţi oameni. Locul al treilea în De Ronde este cel mai bun rezultat din cariera lui Roelandts, care poate spera acum şi mai mult că într-o bună zi se va impune într-o clasică.

Alexander Kristoff – mulţi au râs atunci când norvegianul a declarat după Cele Trei Zile de la De Panne că ţinteşte un top 10 în Turul Flandrei, însă aceştia sunt nevoiţi să tacă acum, după ce rutierul Katushei a terminat pe patru. În condiţiile în care nu are nici măcar 26 de ani, scandinavul mai poate creşte, astfel încât în următoarele sezoane să se prezinte la startul clasicei din Belgia din postura de favorit.

Heinrich Haussler – şi australianul se află într-o formă din ce în ce mai bună, aspect datorat nu doar pregătirii excelente din iarnă, ci şi echipei, IAM, care i-a oferit un mediu ideal pentru a se dezvolta, mult peste ceea ce a avut la Garmin-Sharp. Haussler va împlini 30 de ani în 2014, dar asta nu înseamnă că poate reveni la nivelul arătat în 2009, atunci când se punea doar problema clasicei de primăvară în care va triumfa.

John Degenkolb – germanul nu a ieşit în evidenţă până duminică, însă locul nouă pe care s-a clasat în Oudenaarde demonstrează că a scăpat de problemele de sănătate care l-au chinuit în ultimele luni şi îi dă speranţe că prima victorie a sezonului va veni cât mai curând.

André Greipel – în cea mai mare parte a anului, sprinterul originar din Rostock este liderul lui Lotto-Belisol, însă Turul Flandrei a arătat că ştie să fie şi un foarte bun om de echipă, punându-se în slujba colegilor săi. Efortul depus de Greipel vreme de mai mult de o sută de kilometri nu trebuie trecut cu vederea.

Cine a fost pe minus

Traseul – anul trecut a primit o şansă, însă noul profil al Turului Flandrei este de-a dreptul iritant. De acord, rutierii sunt cei care fac cursa, dar vina nu poate cădea mereu pe ei. În primul rând, parcurgerea dealurilor Oude Kwaremont şi Paterberg de trei ori e o decizie nefericită, născută doar din dorinţa organizatorilor de a vinde cât mai multe bilete VIP. Rutierii aşteaptă finalul pentru a încerca ceva, spre deosebire de anii precedenţi, când apăreau atacuri şi cu 50 de kilometri înainte de sosire. În al doilea rând, ultima porţiune de plat este total neinspirată: din cauza vântului puternic, cicliştii care încearcă o acţiune solitară au şanse mici de reuşită (anul acesta nu a fost cazul, însă asta a reprezentat o excepţie); în plus, nici la capitolul decor nu oferă nimic, aşa cum se întâmpla cu vechea sosire din Ninove. În fine, Muur-Kapelmuur este o legendă a ciclismului, la fel ca Poggio, Pădurea Arenberg sau Madonna del Ghisallo, şi îşi merită locul într-o clasică “Monument”.

Omega Pharma-Quick Step – deşi Tom Boonen a abandonat, tot este ruşinos pentru echipa belgiană să nu plaseze un ciclist între primii zece chiar la ea acasă. Nu doar că Sylvain Chavanel şi Niki Terpstra inspirate (poate ar fi fost mai bine ca Michal Kwiatkowski să fie păstrat pentru final, în loc să fie trimis în faţă atât de devreme).

Greg Van Avermaet – era marea şansă a ciclistului lui BMC să termine pe podium o clasică “Monument”, însă a ratat-o. Totodată, după locul şapte de duminică, venit în urma unei curse în care nu a ieşit cu nimic în evidenţă, este foarte posibil ca gruparea nord-americană să nu îi mai prelungească înţelegerea lui la finalul sezonului.

Sky – Edvald Boasson Hagen a fost cel mai bine plasat rutier al echipei britanice, doar locul 17. Încă o dată, Sky a propus mai multe ciclişti puternici, însă nu a făcut nimic pentru a le crea condiţii acestora. Formaţia manageriată de David Brailsford nu a venit la trenă pentru a imprima un ritm infernal, nu a trimis un om în evadare şi a părut foarte dezorganizată pe parcursul întregii curse, senzaţia generală fiind că fiecare om a rulat doar pentru el.

Filippo Pozzato – încă un “Monument” pe care italianul l-a ratat, continuând trendul din ultimele săptămâni. Invizibil tot timpul, liderul lui Lampre a ajuns în Oudenaarde într-un anonimat complet, cu o întârziere de aproape cinci minute.

Turul Ţării Bascilor 2013

În 1925, Jake Barnes se afla la San Sebastian, cu gândul de a se mai bucura de vacanţă înainte de a reveni la Paris, când caravana Turului Ţării Bascilor a poposit acolo, chiar la hotelul unde acesta era cazat. Seara, jurnalistul american a intrat în vorbă cu managerul uneia dintre echipele importante ale plutonului, care i-a povestit cum au decurs lucrurile în primele etape, fără a uita să menţioneze că întreaga cursă ar fi arătat cu totul altfel dacă Ottavio Bottecchia, unul dintre marii rutieri ai acelor vremuri (totodată, câştigătorul Turului Franţei), nu ar fi abandonat.

Este adevărat, întâlnirea şi discuţia de mai sus au avut loc în romanul lui Ernest Hemingway, “Fiesta”, însă asta arată cât de apreciată era încă de pe atunci cursa din Spania. Înfiinţată sub numele Gran Premio Excelsior, aceasta s-a bucurat de la început de prezenţa celor mai mari ciclişti ai vremii, dar nu a fost ocolită de probleme, între care lipsa banilor şi Războiul Civil. Tocmai de aceea, în cele aproape nouă decenii trecute de la înfiinţare, doar 52 de ediţii s-au disputat, dar asta nu a ştirbit cu nimic importanţa Turului Ţării Bascilor, care a fost mereu una dintre cursele importante din calendar.

Cine sunt protagoniştii din 2013?

Anul acesta, cinci foşti câştigători ai cursei se vor afla la start – Andreas Klöden, Denis Menchov, Juan Jose Cobo, Alberto Contador şi Samuel Sanchez – însă niciunul dintre aceştia nu va porni cu prima şansă la victorie. Şi aceasta, deoarece maşinăria “Skyborg” este din nou foarte solidă, iar liderul ei va fi Richie Porte, care vine în Spania după succesul obţinut în Paris-Nisa şi locul secund din Criteriul Internaţional. Australianul va fi flancat de “locotenenţi” extrem de puternici, ca Vasil Kiryienka sau Sergio Henao, care vor avea grijă să controleze în permanenţă cursă, anihilând fiecare mişcare a adversarilor.

Va fi ultima ocazie pentru Porte de a înregistra o nouă victorie într-o competiţie, înainte de a redeveni “locotenentul” lui Bradley Wiggins pentru Turul Italiei, iar dacă acesta se va impune şi aici, atunci 2013 va putea fi consemnat drept unul dintre cele mai bune sezoane avute vreodată de un ciclist de la Antipozi. Liderul lui Sky va avea parte de o concurenţă serioasă în competiţia care se va desfăşura între 1 şi 6 aprilie, iar principalul oponent va fi Alberto Contador.

Revenit după o pauză de aproape trei săptămâni, ibericul se află în continuare în căutarea primului succes major din actuala stagiune, iar tentativa sa de a se impune pentru a treia oară în Turul Ţării Bascilor se va dovedi un adevărat test, care îi poate influenţa serios restul sezonului. În Turul Omanului şi Tirreno-Adriatico, rutierul echipei Saxo-Tinkoff nu a avut nicio şansă în faţa lui Sky, iar acum va trebui să arate că a învăţat ceva din înfrângerile acelea şi a găsit câteva soluţii pentru a-i pune probleme grupării britanice. În caz contrar, e foarte probabil ca învingătorul din 2008 şi 2009 să acumuleze o frustrare din ce în ce mai mare, care va avea un impact negativ asupra evoluţiei sale din cursele următoare.

Deşi are doar câteva zile de cursă în picioare, Samuel Sanchez pare cel mai îndreptăţit dintre restul cicliştilor să spere la măcar un loc pe podium. Campionul olimpic de la Beijing este deţinătorul trofeului, cunoaşte foarte bine traseul şi e avantajat de cum a fost “desenat” acesta la ediţia cu numărul 53. În afară de Contador şi Sanchez, alţi reprezentanţi ai gazdelor care ar putea ieşi în evidenţă sunt Beñat Intxausti şi Juan Jose Cobo, locul patru din 2011, respectiv învingătorul din urmă cu şase ani.

În ceea ce îi priveşte pe cicliştii străini, lista este cu adevărat impresionantă, iar prezenţa acestora asigură un spectacol total: Bauke Mollema (mare atenţie la olandez, se află într-o continuă creştere de formă), Andrew Talansky, Tejay van Garderen (care doreşte să demonstreze că merită să fie liderul lui BMC în Turul Franţei), Damiano Cunego, Nairo Quintana, Thibaut Pinot, Jose Rujano şi Wout Poels.

Etapele din Turul Ţării Bascilor

Se spune despre cursa din Spania că nu are nicio porţiune de plat, iar traseul din 2013 vine parcă să confime această zicală. Organizatorii le-au pregătit rutierilor 32 de ascensiuni repertoriate, dintre care două vor figura la finalul etapelor a treia şi a patra, când plutonul va ajunge pe La Lejana, respectiv Santuario de Arrate (cunoscută mai ales pentru cele trei victorii consecutive obţinute aici de Samuel Sanchez).

Atât La Lejana (pantă medie 5,7%), cât şi Santuario de Arrate (pantă medie 6,7%) vin după alte patru ascensiuni, care vor avea rolul de a face selecţia în pluton şi de a slăbi picioarele rutierilor înainte de ultima căţărare a zilei. Acolo, Sky va încerca mai mult ca sigur să imprime un ritm infernal şi să îl ducă în siguranţă pe Porte la sosire, în timp ce restul echipelor vor fi nevoite să dezvolte diverse strategii pe parcurs şi chiar să recurgă la alianţe pentru a-i pune probleme echipei britanice.

Celelalte trei etape în linie sunt la fel de deschise, deoarece finalul apare mereu după o scurtă ascensiune şi o coborâre care pot “dinamita” cursa. În dulcele stil classic, Turul Ţării Bascilor se va termina cu un contratimp individual foarte dificil, ce va avea pe traseu trei căţărări foarte grele, pe care extrem de important va fi pentru ciclişti să rămână constanţi şi să aibă o cadenţă ridicată.

Concluzii

Deşi vine la începutul lunii aprilie, Turul Ţării Bascilor reprezintă un pas important în pregătirea favoriţilor din Turul Franţei. Chiar dacă există diferenţe mari între cele două curse pe toate planurile, competiţia din Spania va oferi indicii preţioase despre forma favoriţilor la tricoul galben, echipele lor, dar şi îmbunătăţirile pe care trebuie să le efectueze aceştia pentru a avea şanse mari la victorie în Marea Buclă.

Pe de altă parte, Turul Ţării Bascilor poate la fel de bine să reprezinte o nouă confirmare a dominaţiei lui Sky în cursele pe etape, pe care echipa britanică a cam pus stăpânire de ceva mai mult de un an.

Turul Flandrei 2013

Image

În urmă cu un secol, când a înfiinţat Turul Flandrei, Karel Van Wijnendaele a avut două motivaţii: să promoveze ziarul Sportwereld, la a cărui conducere se afla, şi să îi prezinte lumii ciclismului o cursă dură, care să îi chinuie pe rutieri, să îi oblige să îşi depăşească limitele şi să ofere un spectacol desăvârşit (această a doua idee i-a venit în timp ce a urmărit de la faţa locului Turul Franţei, Van Wijnendaele fiind un mare admirator al lui Henri Desgrange, directorul Marii Bucle).

Încă de la început, Turul Flandrei a reprezentat o afacere între belgieni, un singur ciclist din afara acestei ţări – elveţianul Heiri Suter – impunându-se în primele 32 de ediţii. Lucrurile au început să se schimbe odată cu apariţia italianului Fiorenzo Magni, primul “Leu al Flandrei”, titlu onorific acordat fiecărui ciclist care a câştigat de trei ori Turul Flandrei. De la Magni, doar 25 de rutieri străini au mai încheiat victorioşi De Ronde, ultimul fiind Fabian Cancellara, în 2010.

La fel ca Paris-Roubaix, şi clasica din Belgia s-a confruntat cu probleme serioase în ceea ce priveşte traseul, atunci când tot mai multe porţiuni de pavate au fost asfaltate. Totuşi, un lucru bun a ieşit din asta: organizatorii au fost nevoiţi să caute alte rute, ceea ce a dus la descoperirea unor dealuri necunoscute până atunci şi la “desenarea” unui traseu din ce în ce mai dificil, care a ajuns la un moment dat să numere şi 19 căţărări.

Traseul ediţiei cu numărul 97

Anul trecut, organizatorii au schimbat profilul cursei în a doua sa jumătate, o decizie pentru care au fost criticaţi de mulţi foşti şi actuali ciclişti, care au subliniat atât dificultatea traseului, cât şi absenţa lui Muur-Kapelmuur, celebrul deal pe care s-au scris unele dintre cele mai frumoase momente din istoria Turului Flandrei. Acesta a fost înlocuit cu combinaţia Oude Kwaremont – Paterberg, care a fost parcursă de trei ori, ultima dată cu 30 de kilometri înainte de sosire.

Anul acesta, traseul este aproape la fel, singurele deosebiri faţă de ediţia anterioară fiind introducerea dealului Tiegemberg, ce îşi va face apariţia după aproximativ 91 de kilometri de la start, şi a porţiunii de piatră cubică Jagerij, care a fost plasată chiar înainte de Molenberg, a patra ascensiune a zilei. Molenberg va da startul primei secţiuni dificile, care mai cuprinde dealurile Rekelberg, Berendries şi Valkenberg. Grupate în doar 26 de kilometri, aceste căţărări vor realiza o selecţie importantă, obiectivul favoriţilor acolo fiind nu doar să nu piardă poziţii, ci şi să îşi păstreze cât mai mulţi coechipieri.

Prima trecere peste Oude Kwaremont şi Paterberg va fi consemnată cu ceva mai mult de 70 de kilometri rămaşi până la finalul din Oudenaarde şi va fi dublată imediat de apariţia lui Koppenberg, deal care va fragmenta serios plutonul. Acolo, rutierii vor fi pe cont propriu, aportul echipei fiind ca şi inexistent. Tocmai de aceea, lupta pentru o poziţie cât mai bună va fi crâncenă, spre deliciul spectatorilor prezenţi pe căţărarea introdusă în cursă în urmă cu 37 de ani.

Apoi, în ultima parte a Turului Flandrei, combinaţia Oude Kwaremont – Paterberg va reveni în prim-plan, cu un plus pentru prima căţărare, care este mult mai selectivă. În lungime de 2200 de metri, Oude Kwaremont începe cu o porţiune asfaltată, urmată de 1600 de metri acoperiţi cu pavate. Acolo se vor declanşa atacurile, undeva în porţiunea de mijloc, unde panta ajunge la 11%. Cum Oude Kwaremont continuă cu o porţiune de fals plat, care apoi iar urcă, cicliştii nu vor avea niciun moment de respiro până în vârf, acolo unde mulţi se pot trezi că au pierdut cursa.

Pentru cei care nu doresc o sosire la sprint, Paterberg va reprezenta ultima opţiune de atac. Chiar dacă e scurt, doar 360 de metri, dealul impresionează prin pantă (medie – 12,9%, maximă – 20,3%), ce poate face diferenţa, în condiţiile în care tot ce va conta acolo va fi energia pe care o vor mai avea rutierii. După Paterberg, care va apărea a treia oară la 242,9 kilometri de la startul din Brugge, mai urmează 13 kilometri până în Oudenaarde, unde va fi cunoscut învingătorul ediţiei din 2013.

Favoriţii

Fabian Cancellara – după demonstraţia impresionantă din E3 Prijs Harelbeke, elveţianul a demonstrat că a revenit în cea mai bună formă, însă statutul de mare favorit la victorie vine şi cu o parte mai puţin plăcută, Cancellara urmând să fie unul dintre cei mai supravegheaţi ciclişti din cursă. Oude Kwaremont pare să fie terenul ideal pentru o acceleraree a liderului echipei RadioShack-Leopard, care e foarte probabil să dea un prim atac devreme, la prima trecere, pentru a realiza o selecţie (la fel ca în 2010, pe Molenberg). Apoi, momentul celui de-a doua acţiuni va depinde doar de desfăşurarea cursei şi de picioarele sale. De asemenea, nu este exclus a Fabian Cancellara să îşi trimită în faţă un coleg, nu atât pentru ca RadioShack-Leopard să nu ducă trenă, ci pentru a beneficia de ajutorul acestuia pe ultima parte.

Peter Sagan – la două zile după succesul înregistrat de Cancellara în E3 Prijs, slovacul a avut grijă să îi răspundă acestuia cu o victorie în Gent-Wevelgem. Fără să aibă o echipă de top, liderul ierarhiei World Tour se bucură de un avantaj clar în faţa rivalilor săi: sprintul foarte bun, pe care puţini oameni din pluton îl au. Sagan trebuie să fie atent să aibă un plasament cât mai bun pe căţărări, dar şi să beneficieze de ajutorul unui coleg până pe finalul cursei, deoarece restul cicliştilor nu vor fi dispuşi să colaboreze cu el. Singurul său minus, aşa cum s-a văzut în E3 Prijs, este că nu “pluteşte” pe dealurile pavate, spre deosebire de adversarii mai experimentaţi, chinuindu-se de cele mai multe ori să îşi găsească o poziţie cât mai bună pe bicicletă.

Tom Boonen – după căzătura suferită în Gent-Wevelgem, belgianul a luat startul în Cele Trei Zile de la De Panne şi a arătat că se simte foarte bine, însă evoluţia lui poate fi înşelătoare, la fel ca atacul dat pe Taaienberg, în E3 Prijs. Cert este că Boonen se află la un nivel mai scăzut decât cel arătat în 2012, iar asta înseamnă că se va baza mai mult pe echipa sa în cursa de duminică. Tocmai de aceea, Patrick Lefevere ar putea alege o acţiune similară cu cea pusă în scenă în 2008 şi 2009, atunci când la Quick Step se afla Stijn Devolder. O victorie solitară a lui Boonen pare exclusă, singura sa şansă fiind să ajungă în Oudenaarde cu un grup restrâns, din care să fie cel mai bun sprinter.

Sylvain Chavanel – clasat pe locul secund în 2011, francezul se află din nou într-o formă excelentă, care îl poate transforma în liderul lui Omega Pharma-Quick Step. Dacă Fabian Cancellara şi Peter Sagan se vor anihila reciproc, atunci şansele lui Chavanel vor creşte considerabil, iar acesta ar putea deveni primul ciclist din Hexagon, de la Jacky Durand, în 1992, care va triumfa în Turul Flandrei. Oricum, cert este că el îşi va face tactica în funcţie de acţiunile celor doi mari favoriţi la victorie, o acţiune similară celei de acum doi ani părând improbabilă.

Greg Van Avermaet – 3 în Gent-Wevelgem, 5 în Omloop Het Nieuwsblad şi 6 în Strade Bianche sunt rezultatele care îl fac pe ciclistul echipei BMC cel mai bun belgian din 2013 în cursele de o zi. Aflat într-o evidentă creştere de formă, Van Avermaet ţinteşte cel puţin o clasare pe podium, încurajat nu doar de nivelul la care se află, ci şi de locul patru ocupat la ediţia anterioară. Absenţa lui Philippe Gilbert este o pierdere pentru BMC, însă o oportunitate imensă pentru rutierul flamand, care va fi unicul căpitan al grupării nord-americane, urmând să se bucure de susţinerea necondiţionată a colegilor, între care se va afla şi Daniel Oss.

Geraint Thomas – dintre toţi cicliştii de clasice ai lui Sky, galezul pare cel mai bine “croit” pentru Turul Flandrei, clasică în care un singur britanic s-a impus până acum, Tom Simpson, în 1961. Victoria obţinută în etapa a doua din Turul Down Under, la Rostrevor, vine în sprijinul lui Thomas, care beneficiază de o echipă foarte puternică, cum puţini alţi rutieri vor mai avea duminică. Important pentru ciclistul în vârstă de 26 de ani va fi tactica aleasă şi momentul când va hotărî să îşi joace cartea, pentru că este greu de crezut că va mai avea apoi o a doua şansă.

Filippo Pozzato – a început excelent sezonul, iar evoluţiile din primele săptămâni păreau să le închidă gura celor care spuneau că nu poate avea un nivel ridicat din martie până în aprilie, însă ceva s-a schimbat pe parcurs şi Pozzato nu a mai ieşit deloc în evidenţă. Motivaţia cu siguranţă că nu şi-a pierdut-o, însă italianul are nevoie de mai mult de atât pentru a câştiga al doilea “Monument” al carierei. Cum echipa nu este pe măsura lui, rutierul lui Lampre va trebui să fie mereu în alertă şi să nu le ofere deloc spaţiu oponenţilor. Rămâne de văzut dacă va şi putea să facă asta.

Alţi oameni de urmărit – Luca Paolini şi Alexander Kristoff formează o combinaţie foarte periculoasă pe care o propune Katusha, forma celor doi fiind foarte bună în ultimele săptămâni. Un plus după cursele din ultima vreme va avea şi Heinrich Haussler, locul doi la ediţia din 2009, dar şi Niki Terpstra, care poate fi jokerul lui Lefevere. După ceea ce au arătat în Dwars dood Vlaanderen, Thomas Voeckler şi Oscar Gatto vor fi alţi rutieri importanţi de urmărit, la fel ca Edvald Boasson Hagen, de la care Sky aşteaptă în continuare o confirmare la nivel înalt a potenţialului pe care îl are. Lotto-Belisol se va baza pe Jurgen Roelantds, care a devenit mai puternic pe dealuri în acest sezon, în timp ce Sep Vanmarcke pare să fie cea mai bună variantă pentru Blanco. În fine, Vacansoleil speră la măcar o clasare în top zece, prin Juan Antonio Flecha sau Bjorn Leukemans, în vreme ce Orica-GreenEdge îl va avea ca lider desemnat pe Sebastian Langeveld.

Turul Flandrei 1961: Tom Simpson scrie istorie

225 de kilometri a avut ediţia de acum 52 de ani a Turului Flandrei şi doar şase dealuri: Kwaremont, Edalareberg, Kasteelstraat, Kruisberg, Valkenberg şi Groteberge. Evident, cei mai mulţi rutieri prezenţi la start erau belgieni, despre care o zicală foarte veche spune că ar fi în stare să îşi vândă părinţii pentru a câştiga cursa de pe teren propriu. În 1961, presiunea cea mai mare era pe umerii lui Rik Van Looy, aflat în căutarea primului succes din acel sezon, unul extrem de important pentru el, în condiţiile în care încerca să onoreze tricoul curcubeu câştigat în toamna trecută.

Însă lucrurile nu au mers deloc bine pentru campionul mondial de la Sachsenring, chiar dacă acesta a iniţiat prima evadare a zilei. Într-un moment de neatenţie, belgianul a căzut şi s-a accidentat la încheietura mâinii. Deşi s-a ridicat şi a continuat, Van Looy a fost nevoit până la urmă să abandoneze. Ceva mai în spate, din pluton, Tom Simpson a accelerat, a fost urmat de italianul Nino Defilippis, iar cei doi au ajuns fără probleme în grupul fruntaş, acolo unde ciclistul britanic al echipei Rapha-Gitane-Dunlop a fost principalul “motor”.

Conştient că un sprint din acel grup nu îl avantajează, Simpson a atacat cu opt kilometri rămaşi până la sosire, singurul care l-a urmat fiind acelaşi Defilippis, campionul Italiei. În Wetteren, localitatea de sosire, Tom Simpson a fost cel care a deschis sprintul, mai mult de nevoie, deoarece adversarul de la Carpano nu a avut în niciun moment intenţia de a trece în frunte. Apoi, când mai erau doar 300 de metri, englezul în vârstă de 23 de ani a făcut o mişcare inteligentă, cu care l-a păcălit pe Defilippis: Simpson a încetinit, ca şi cum ar fi obosit, peninsular a accelerat, crezând că va obţine victoria cu uşurinţă, însă britanicul a mai avut forţa de a sprinta încă o dată, a schimbat imediat direcţia, mergând prin dreapta italianului, şi a trecut primul linia de sosire, cu un avans de o jumătate de roată de bicicletă.

Astfel, Tom Simpson a obţinut primul success al carierei într-o clasică “Monument”, dar şi o frumoasă revanşă după ceea ce i se întâmplase la ediţia din 1960 a Paris-Roubaix, atunci când a fost prins de urmăritori chiar când se pregătea să intre pe velodrom. A fost un moment memorabil pentru englez, care a fost aplaudat de suporterii belgieni ca şi cum ar fi fost unul de-al lor, şi pe bună dreptate, mai ales că acesta locuia la Gent încă din anul în care a trecut la profesionişti, 1959.

După acel triumf, Simpson s-a mai întors de două ori în Turul Flandrei, însă nu s-a mai clasat mai sus de locul al treilea. Nici nu a mai contat, în condiţiile în care succesul din 1961, primul al unui rutier britanic într-o clasică “Monument”, i-a asigurat pentru totdeauna un loc în cartea de istorie a ciclismului.

Koppenberg

Printre ciclişti, este cunoscut drept “Camera Torturii”, un renume pe care îl merită pe deplin, având în vedere chinurile la care îi supune pe toţi cei ce îndrăznesc să îl urce. Koppenberg, căci acesta este numele oficial al dealului din Oudenaarde, şi-a făcut apariţia în Turul Flandrei în urmă cu mai puţin de patru decenii, dar are o istorie mai tumultoasă decât căţărări care au debutat şi cu jumătate de secol înaintea sa. Cum a ajuns Koppenberg în cea mai importantă cursă a Belgiei? “Legenda” spune că Walter Godefroot, dublul câştigător din De Ronde, i-a informat pe organizatori despre Koppenberg, iar aceştia au hotărât să introducă ascensiunea pe traseu, însă numai la câţiva ani după ce au aflat de existenţa sa.

Astfel, Koppenberg şi-a făcut debutul în Turul Flandrei la ediţia din 1976, câştigată de Walter Planckaert. Nu atât victoria belgianului a contribuit la faima dealului, cât problemele avute acolo de Eddy Merckx. “Canibalul”, care era deţinătorul trofeului, se apropia de finalul carierei, iar Koppenberg a reprezentat un test extrem de dificil pentru el în acel an, Merckx fiind nevoit să îl parcurgă pe lângă bicicletă. Timp de mai mult de un deceniu, Koppenberg a fost prezent mereu pe harta lui De Ronde, iar fanii cursei veneau de dimineaţă acolo pentru a prinde un loc cât mai bun, care să le asigure că nu vor rata supliciul parcă interminabil prin care treceau rutierii. Deşi departe de final, Koppenberg avea un rol foarte important, deoarece liderii echipelor îşi instruiau “locotenenţii” să pună intenţionat piciorul jos şi să coboare de pe bicicletă, astfel încât să îi blocheze pe adversarii lor, iar aceştia să rămână în urmă, izolaţi şi fără nicio şansă la victorie.

În 1987, Koppenberg a fost şi în prim-planul unui moment neplăcut, care a dus la excluderea sa din cursă. Jesper Skibby era în frunte, cu un avans de două minute, când a ajuns pe teribila căţărare. Acolo, danezul aflat la doar al doilea sezon ca profesionist a căzut, un incident aparent banal, dar în care nu mult a lipsit să îşi piardă viaţa. Şi aceasta, deoarece comisarul de cursă a decis să treacă peste bicicleta sa cu maşina, o decizie pentru care a oferit o explicaţie ciudată: acesta a spus că dacă ar fi oprit, ar fi riscat să blocheze întreaga cursă, pentru că plutonul nu se afla departe, iar dacă ar fi ajuns acolo, în spatele maşinii, haosul ar fi pus stăpânire pe cursă. Aşa, Turul Flandrei a continuat, Claude Criquielion s-a impus la Meerbeke, iar Koppenberg a fost scos de pe traseu pentru o perioadă nedeterminată.

Revenirea

La fel ca Poggio sau Pădurea Arenberg, Koppenberg este o legendă a curselor de o zi, iar absenţa sa nu putea dura la nesfârşit. Astfel, în 2002, organizatorii au hotărât să reintroducă ascensiunea în Turul Flandrei, însă nu înainte de a-i aduce câteva îmbunătăţiri: drumul a fost lărgit, iar vechile pietre cubice, din porfir gri, au fost înlocuit cu unele noi, realizate din granit adus din Polonia, o investitiţie care a costat jumătate de milion de dolari.

Câţiva ani mai târziu, în 2007, Koppenberg a fost din nou trecut cu vederea, după ce la ediţia precedentă aproape tot plutonul a urcat dealul pe jos. Apoi, începând cu 2008, căţărarea şi-a reluat locul pe traseul clasicei din Belgia şi de atunci nu a mai ratat niciun rendez-vous, în ciuda unor proteste (e adevărat, izolate) venite din pluton, care au semnalat problemele ce apar pe Koppenberg în a doua jumătate a ascensiunii, acolo unde pavatele sunt alunecoase şi neregulate din cauza unui izvor subteran.

Koppenberg nu impresionează prin lungime (doar 600 de metri), ci prin duritatea sa (pantă medie 11,6%, pantă maximă 22%) şi prin efectul pe care îl are la nivel psihologic asupra cicliştilor, aceştia având senzaţia că urcă pe un zid aflat într-un tunel, o zonă sălbatică, o zonă a supravieţuirii, în care au nevoie de fiecare resursă de energie, de toată atenţia, de o voinţă de fier şi de un plasament cât mai bun (cine nu este între primii 30 acolo a pierdut cursa) pentru a scăpa teferi de acest obstacol şi a-şi continua aventura în una dintre cele mai frumoase clasice din lume.

Jasper Stuyven

Heverlee este o localitate belgiană cunoscută pentru Castelul Arenberg şi echipa de fotbal Oud-Heverlee Leuven, aflată în eşalonul secund. Peste ani însă, Heverlee are toate şansele să fie identificată mai degrabă drept localitatea natală a lui Jasper Stuyven (20 de ani), unul dintre cei mai talentaţi tineri rutieri ai momentului, care s-a făcut remarcat încă de la juniori.

Ca orice flamand, Stuyven s-a născut cu ciclismul în sânge, primul contact cu acest sport având loc la trei ani. Apoi, pe măsură ce a crescut, ciclismul a devenit pentru Jasper mai mult decât o pasiune, “alimentată” şi de cadourile primite de la Moş Crăciun, care nu rata nicio ocazie pentru a-i aduce o bicicletă. Încurajat de tatăl său, cu care ieşea la plimbare, dar şi de reacţia pe care trecătorii o aveau atunci când îl vedeau pe bicicletă, belgianul s-a înscris la un club la vârsta de nouă ani, mişcare urmată doi ani mai târziu, în 2003, de prima echipă serioasă, Olympia Tienen. Timp de două sezoane, Stuyven nu a câştigat vreo cursă, dar a terminat de mai multe ori pe podium, lăsând să se vadă o parte din potenţialul şi talentul său.

Apoi, la 14 ani, victoriile au început “să curgă”, cea mai importantă fiind cea de campion provincial la contratimp, categoria novici. A fost un succes care i-a atras imediat atenţia lui Bodysol-Lotto Cycling Team Menen, echipă alături de care a devenit în premieră campion naţional pe şosea, în cursa desfăşurată la Hooglede-Gits. Pasul următor a venit în stagiunea următoare, una dintre cele mai bune din cariera lui: transferat la Avia Cycling Team, Jasper Stuyven a terminat pe doi Giro della Toscana, a fost al treilea în Driedaagse van Axel (în faţa lui Barry Markus şi Moreno Hofland), pentru ca în august, la Moscova, să devină campion mondial al juniorilor pe şosea, la finalul unei curse în care l-a învins pe francezul Arnaud Démare.

În tricoul curcubeu, Stuyven a bifat patru succese (între care şi Paris-Roubaix pentru juniori), înainte de a urca în categorie, odată cu transferul la Ovyta-Eijssen-Acrog. La sub 23 de ani, flamandul s-a făcut din nou remarcat în “Infernul Nordului”, acolo unde încheiat al doilea, după olandezul Ramon Sinkeldam, care l-a lăsat în urmă cu numai doi kilometri înainte de sosirea pe celebrul velodrom din Roubaix. Rezultatul acela şi cele două titluri provinciale cucerite l-au adus în atenţia lui Bontrager-Livestrong, care şi-a fixat un obiectiv din a semna cu el.

2012 l-a găsit pe Jasper Stuyven alături de gruparea nord-americană, în culorile căreia a obţinut câteva rezultate impresionante, atât în Statele Unite, cât şi în Europa: o victorie în Cascade Classic, clasări în top 15 în etape din Turul Californiei şi Turul Utah, dar şi un fantastic loc şapte în Marele Premiu al Valoniei, acolo unde belgianul a sosit mai bine decât Johnny Hoogerland, Marco Marcato, Nacer Bouhanni, Jonathan Hivert sau Tom Boonen. Imediat au apărut zvonuri potrivit cărora Stuyven va trece la profesionişti, dar acestea nu au fost confirmate, ciclistul în vârstă de 20 de ani alegând să continue la Bontrager-Livestrong, pentru care a câştigat în noul sezon Volta ao Alentejo, în Portugalia.

Pe lângă faptul că are un motor extrem de puternic pe piatră cubică şi pe căţărările scurte, tipice Flandrei şi Ardenilor, Jasper Stuyven (1,86 m, 73 kg) se mai bucură de un avantaj, sprintul foarte bun, care îl ajută de multe ori să facă diferenţa în grupurile reduse. Chiar dacă la juniori şi tineret a ieşit în evidenţă şi în câteva curse pe etape, nu acestea, ci clasicele pe pavate trebuie să reprezinte principala sa orientare pe viitor; dacă va face asta, este foarte posibil ca belgienii să îşi găsească noul idol.

Concluzii după Săptămâna Flamandă

Fabian Cancellara a arătat exact atunci când era mai mare nevoie că este foarte aproape de nivelul din 2010, când nu a avut adversar în Turul Flandrei şi Paris-Roubaix. Victoria obţinută de elveţian în E3 Prijs Harelbeke a venit la capătul unei curse inteligente, în care Cancellara a mizat totul pe o singură carte, după ce în prealabil s-a mulţumit să “îi citească” pe favoriţi. Mai important decât succesul e felul în care acesta a fost obţinut, fără drept de apel în faţa lui Peter Sagan, Tom Boonen sau Edvald Boasson Hagen, care nu au avut nicio soluţie şi s-au demoralizat imediat ce rutierul echipei RadioShack-Leopard s-a desprins. Pe de altă parte, demonstraţia oferită de Cancellara le-a reamintit oponenţilor de calităţile sale, ceea ce înseamnă că va fi din nou supravegheat în marile clasice pe pavate. Partea bună este că nivelul din E3 Prijs nu a fost cel mai ridicat al lui Fabian Cancellara, iar până pe 31 martie mai are timp pentru îmbunătăţiri.

Dacă mai exista vreo îndoială privind calităţile lui Peter Sagan în clasice, aceasta a dispărut duminică, după succesul din Gent-Wevelgem. Campionul Slovaciei a bifat prima victorie a carierei într-o cursă importantă de o zi, datorită unei excelente partituri tactice. Spre deosebire de E3 Prijs, Sagan a fost mereu în faţă, a reacţionat de fiecare dată când s-a format un grup periculos şi a avut grijă să aibă un coleg lângă el, o contribuţie imensă la succesul său fiind adusă de Maciej Bodnar. Totuşi, victoria din Gent-Wevelgem nu trebuie să umbrească problemele pe care Sagan le-a arătat cu două zile înainte: ciclistul lui Cannondale are în continuare greşeli de plasament în momentele-cheie ale cursei şi nici nu se simte bine pe căţărările cu piatră cubică, ritmul său acolo fiind unul necizelat. Poate mai mult decât Cancellara, Sagan va fi inamicul numărul unu în Turul Flandrei, aspect la care a contribuit din plin evoluţia sa de duminică.

Omega Pharma-Quick Step trebuie să schimbe neapărat ceva în următoarele zile, deoarece evoluţia echipei în primele curse pe pavate ale primăverii a fost sub orice critică. Strategia grupării belgiene în E3 Prijs a fost ca şi inexistentă, în timp ce planul din Gent-Wevelgem, când a preferat să mizeze pe Stijn Vandenbergh, în loc să tragă cu Zdebek Stybar şi Nikolas Maes pentru Mark Cavendish, s-a dovedit falimentar. Dintr-o echipă invincibilă în 2012, Omega Pharma-Quick Step s-a transformat acum într-un fără viziune şi fără claritate.

Este foarte posibil ca Tom Boonen să fi ieşit din calculele pentru Turul Flandrei după căzătura suferită în Gent-Wevelgem. Ca şi cum problemele de sănătate pe care le-a avut în iarnă nu ar fi fost suficiente, belgianul s-a lovit la genunchi şi la cotul la care a fost operat în urmă cu câteva luni, fiind nevoit să abandoneze cursa. Chiar dacă va participa în Cele Trei Zile de la De Panne, este greu de crezut că Boonen va fi la un nivel optim pe 31 martie, caz în care Omega Pharma-Quick Step va schimba strategia şi va miza, cel mai probabil, pe Sylvain Chavanel şi Niki Terpstra.

La fel ca Omega Pharma-Quick Step, nici Sky nu are o idee clară pentru clasicele pe pavate, însă problema echipei britanice e cu totul alta: nu ştie cine ar trebui să fie liderul său. Geraint Thomas, Ian Stannard, Bernhard Eisel şi Edvald Boasson Hagen au obţinut cu toţii clasări în top zece până acum, dar niciunul dintre aceştia nu a arătat că este în stare să câştige. Planul lui Sky a fost similar mai mult cu o loterie, senzaţia generală fiind că gruparea manageriată de David Brailsford va continua astfel şi în viitorul apropiat, în speranţa că unul dintre “biletele” pe care le are se va dovedi norocos în cele din urmă.

În toamna lui 2012, atunci când l-a transferat pe Filippo Pozzato, Lampre l-a dorit şi pe Oscar Gatto, însă contractul acestuia cu Vini Fantini s-a dovedit a fi extrem de “solid”. Între timp, Gatto a devenit liderul echipei Pro Continentale pentru cursele de o zi, iar săptămâna trecută şi-a arătat potenţialul, devenind primul italian din istorie triumfător în Dwars door Vlaanderen. Chiar dacă obţinut în ultima clipă, succesul lui Gatto nu a fost deloc unul norocos, ci a venit ca o consecinţă a unei evoluţii foarte bune, care îl trimite pe italian pe lista cicliştilor ce pot obţine un rezultat surprinzător în Turul Flandrei. Indiferent de ce se va întâmpla acolo, un lucru este cert: anul 2014 nu îl va mai găsi pe Gatto în eşalonul Pro Continental.

Il Giro 2013 – Sorrento

Pe scurt

Potrivit unor informaţii rămase încă neoficiale, Amaury Sport Organisation se gândeşte serios să renunţe la Turul Picardiei şi Paris-Tours, curse care înregistrează pierderi de câţiva ani. În afară de aspectul financiar, un rol important în luarea acestei decizii l-ar mai avea dorinţa ASO de a se concentra pe Arctic Tour of Norway, cursă pe etape ce va debuta în luna august şi care va propune o premieră: o etapă desfăşurată în noaptea scandinavă, o alegere făcută nu doar pentru frumuseţea peisajului, ci şi din raţiuni comerciale. Dacă Turul Picardiei şi Paris-Tours (una dintre cele mai vechi clasice din lume) nu vor fi preluate de sponsori puternici, companii media sau autorităţile regionale după ce vor ieşi de sub “umbrela” ASO, atunci vor risca să se desfiinţeze.

A fost prezentat traseul Turului Marii Britanii din acest an, iar organizatorii au oferit asigurări că ediţia din 2013 va fi cea mai dificilă de până acum. Printre atracţiile cursei se numără etapa a treia, un contratimp individual în lungime de 16 kilometri, etapa a cincea, când plutonul va urca de două ori pe Caerphilly Mountain, şi etapa a şasea, prima cu finiş în căţărare din istoria cursei, la Haytor. Turul Marii Britanii va porni din Scoţia şi se va încheia la Londra, iar la start este aşteptat şi învingătorul de anul trecut, Jonathan Tiernan-Locke.

2014 ar putea marca anul revenirii Turului Corsicii în calendarul UCI, după o pauză de mai mult de un sfert de secol. Competiţia a fost înfiinţată în 1920, iar între 1971 şi 1982 le-a fost rezervată profesioniştilor, printre cei care s-au impus acolo numărându-se Gilbert Duclos-Lasalle, Stephen Roche şi Bernard Hinault. La conducerea cursei ar urma să se afle Dominique Bozzi, fost ciclist profesionist timp de trei ani, care a câştigat versiunea pentru amatori a Turului Corsicii, în 2001.

Găzduirea startului Turului Franţei din 2014 îi va costa pe organizatorii din Marea Britanie mai mult decât au estimat. Iniţial, aceştia au calculat că suma totală se va ridica la zece milioane de lire sterline, dintre care patru vor merge la Amaury Sport Organisation, însă cheltuielile s-au dublat între timp, ajungând la 20 de milioane de lire sterline. Ediţia de anul viitor a Marii Bucle va pleca la drum din Leeds, pe 5 iulie, cu o etapă în linie.

Săptămâna Flamandă

Miercuri, vineri şi duminică sunt zilele pe care iubitorii ciclismului nu trebuie să le rateze săptămâna aceasta, când sunt programate nu mai puţin de trei clasice pe pavate: Dwars door Vlaanderen, E3 Prijs Harelbeke şi Gent-Wevelgem. Toate vor reprezenta antrenamentul ideal pentru rutieri (şi “aperitivul” perfect pentru fani) înaintea “Monumentelor” care vor urma ceva mai târziu, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, poate cele mai dure şi mai intense curse de o zi ale primăverii.

Dwars door Vlaanderen (20 martie)

Image

Foşti câştigători prezenţi la start: Niko Eeckhout, Niki Terpstra.

Podiumul din 2012: Niki Terpstra, Sylvain Chavanel, Koen de Kort.

Reprezintă o ocazie excelentă pentru “locotenenţi” de a ieşi în evidenţă, în condiţiile în care principalii oameni de pavate absentează. Dwars door Vlaanderen va oferi câteva indicii importante despre forma acestora înainte de luptele serioase din primăvară şi va semnala care dintre cicliştii aflaţi în plan secund au potenţialul de a produce surpriza în Paris-Roubaix, dar mai ales în Turul Flandrei, deoarece şi aici există combinaţia Oude Kwaremont – Paterberg. Tocmai de aceea, va fi foarte interesant de urmărit ce vor face Ian Stannard, Niki Terpstra sau Stijn Devolder.

E3 Prijs Harelbeke (22 martie)

Image

Foşti câştigători prezenţi la start: Tom Boonen, Fabian Cancellara, Filippo Pozzato.

Podiumul din 2012: Tom Boonen, Oscar Freire, Bernhard Eisel.

O clasică prestigioasă şi înainte de a face parte din World Tour,  E3 Prijs se bucură de o şi mai mare importanţă din 2012, an în care a fost primită în calendarul mondial. Poate cea mai relevantă cursă de o zi din cele programate înainte de Turul Flandrei, E3 Prijs oferă aproape mereu un spectacol fantastic şi un învingător meritoriu. Clasica din Belgia (care numără nu mai puţin de 15 dealuri) le va oferi lui Fabian Cancellara, Tom Boonen şi Peter Sagan, favoriţii din Turul Flandrei, ocazia să se urmărească la lucru, să afle la ce nivel sunt şi să regleze ultimele lucruri pentru marea confruntare de pe 31 martie.

Gent-Wevelgem (24 martie)

Image

Foşti câştigători prezenţi la start: Andreas Klier, Tom Boonen, Thor Hushovd, Edvald Boasson Hagen, Bernhard Eisel.

Podiumul din 2012: Tom Boonen, Peter Sagan, Matti Breschel.

Este cea mai veche dintre cele trei curse, dar şi cea mai prietenoasă cu sprinterii, care au aici o bună oportunitate de a-şi trece în palmares un succes într-o clasică pe pavate. Totuşi, e suficient ca ploaia şi vântul să îşi facă apariţia, pentru ca toate calculele să fie date peste cap, iar în faţă să apară alţi oameni. Tocmai de aceea, multe echipe aleg să vină la start cu doi lideri, pentru a se adapta imediat oricărui scenariu.

Post Navigation