Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the month “martie, 2013”

Concluzii după Milano-San Remo

Gerald Ciolek are doar 26 de ani, dar pare deja un veteran, deoarece se află în pluton de şapte sezoane. Mult timp nebăgat în seamă, atât la T-Mobile/Colombia, cât şi la Quick-Step, rutierul german a şters cu buretele anii grei ai carierei, înlocuindu-i cu o victorie superbă, în una dintre cele cinci clasice “Monument” ale stagiunii. Ciclistul echipei MTN-Qhubeka a avut o evoluţie perfectă, a rezistat în cele mai dificile condiţii meteo, i-a urmat pe toţi adversarii (dintre primii şase, Ciolek a fost singurul care nu a atacat în nicio clipă), iar la final a gândit excelent sprintul, devenind doar al treilea german din istorie care s-a impus în “La Primavera”, după Rudi Altig şi Erik Zabel.

Pentru a noua oară în ultimii 11 ani, învingătorul din Milano-San Remo a fost un ciclist care a participat în Tirreno-Adriatico, aspect care demonstrează cât de importantă este “Cursa celor Două Mări” în pregătirea pentru primul “Monument” al sezonului. În condiţiile în care vremea urâtă a fost un factor în cursa pe etape din Italia, iar traseul a adus de multe ori aminte de cel din Milano-San Remo, toţi cei care au decis să meargă în Tirreno-Adriatico au avut pentru ce să se felicite duminică (din primii zece clasaţi, exceptându-i pe cei de la Sky, şase şi-au construit forma în peninsulă).

Până la Gerald Ciolek, un singur rutier provenind de la o echipă Pro Continentală mai câştigase o clasică din calendarul World Tour. Este vorba despre Davide Rebellin, care s-a impus în Flèche Wallonne, la ediţia din 2009, anul de debut al sistemului World Tour. Atunci, italianul aflat la gruparea Diquigiovanni-Androni i-a învins pe luxemburghezul Andy Schleck şi pe compatriotul său, Damiano Cunego.

Sezonul trecut, Peter Sagan a ratat multe succese în clasice, deoarece a preferat să urmeze roţi în loc să îşi asume responsabilitatea în momentele-cheie. De această dată, lucrurile au stat cu totul altfel, dar slovacul s-a trezit într-o situaţie cu care nu a fost deloc obişnuit: în ultimii kilometri, ciclistul echipei Cannondale a fost nevoit să facă toată munca, să anihileze atacurile şi să conducă urmărirea, iar toate acestea s-au dovedit a fi mult prea mult pentru el. În plus, la sprint a greşit, accelerând prea devreme (poate pentru că a fost prea încrezător, poate pentru că i-a fost frică de Sylvain Chavanel), iar rezultatul a fost doar un loc doi, în condiţiile în care era marele favorit la victorie.

Aşa cum s-a întâmplat în precedentele două ediţii ale Milano-San Remo, Fabian Cancellara a fost din nou unul dintre protagonişti şi a terminat încă o dată pe podium, deosebirea faţă de 2011 şi 2012 fiind că acum nu a mai arătat în niciun moment că poate câştiga. Ce este de menţionat la elveţian e că acesta a schimbat tactica faţă de alte clasice “Monument”, preferând să nu îi mai ducă “în spate” pe adversarii săi, ci să îşi păstreze forţele şi să “joace” mai pragmatic. Totodată, la fel de adevărat e că rutierul lui RadioShack-Leopard a avut şi crampe pe final, care l-au împiedicat să atace atunci când mulţi se aşteptau să facă asta. Una peste alta, Cancellara poate fi mulţumit de rezultat şi mai ales de nivelul său, care mai poate creşte până pe 31 martie, când vor începe lucrurile cu adevărat serioase.

Pentru a doua oară în actuala stagiune, un al treilea ciclist a ieşit învingător din duelul dintre Fabian Cancellara şi Peter Sagan. După Moreno Moser în Strade Bianche, a venit rândul lui Gerald Ciolek în Milano-San Remo să profite de rivalitatea care îşi va pune amprenta asupra clasicelor din această primăvară. Dacă elveţianul nu trebuie să schimbe prea multe în tactica sa, singurul lucru de care are nevoie fiind o echipă, slovacul trebuie să înveţe ceva din “La Classicisima” şi să nu îşi mai facă tactica în funcţie de un singur adversar.

La finalul cursei, Fabian Cancellara a scris pe contul personal de Twitter că toţi cicliştii care au încheiat pot fi consideraţi eroi. Dintre aceştia, exceptându-i pe cei despre care am vorbit mai sus, se mai remarcă Taylor Phinney (fantastic finalul pe care l-a avut americanul, nu mult i-a lipsit să prindă primul grup), Mark Cavendish (britanicul a terminat pe 9 şi are dreptul să se întrebe cum ar fi stat lucrurile dacă ar fi avut doi colegi în ultimii 20 de kilometri), Luca Paolini, Sylvain Chavanel şi Ian Stannard (Sky tocmai a aflat pe cine trebuie să mizeze în clasicele pe pavate).

Ediţia din acest an a Milano-San Remo a fost una dintre cele mai bune clasice din ultimele sezoane. “La Primavera” nu a fost doar o cursă ciclistă, ci şi o luptă cu natură, o luptă a supravieţuirii pentru toţi cei care au decis să meargă mai departe în momentul în care organizatorii au dat semnalul pentru restart. Prin simplul fapt că s-a continuat, în loc să se anuleze cursa, ciclismul a câştigat duminică. Dacă la asta se adaugă şi faptul că numai 65 de rutieri au abandonat (în 2012, în condiţii ideale, 51 de ciclişti s-au retras), Milano-San Remo poate fi considerată o cursă reuşită de către organizatori (în ciuda greşelilor pe care aceştia le-au făcut, deoarece despre ninsoare se ştia de mult timp, iar un traseu alternativ putea fi găsit din timp).

Milano-San Remo 2013

Image

În fiecare sezon, primăvara vine odată cu Milano-San Remo, o cursă pe cât de frumoasă, pe atât de imprevizibilă. Spre deosebire de alte “Monumente”, precum Turul Flandrei sau Paris-Roubaix, unde lupta se dă doar între câţiva oameni, în clasica italiană orice este posibil, iar învingător poate fi un sprinter, un puncheur şi chiar un căţărător. O cursă de anduranţă în epoca romantică a ciclismului, Milano-San Remo a devenit o cursă extrem de complexă în ultimii ani, care este câştigată nu doar cu ajutorul picioarelor, ci şi strategiei şi inteligenţei.

Înfiinţată în 1907, “La Primavera” a oferit câteva pagini de neuitat în istoria ciclismului, printre care abnegaţia arătată de Eugene Christophe în cursa din 1910, afectată de o ninsoare memorabilă, victoria obţinută de Costante Girardengo, în 1918, după o evadare de 200 de kilometri, triumful lui Fausto Coppi, din 1947, atunci când directorul Gazzettei dello Sport, Giuseppe Ambrosini, îi anunţa pe toţi “Arriva Coppi” la ieşirea din tunelul de pe Turchino, coborârea incredibilă a lui Eddy Merckx de pe Poggio, în 1969, când l-a lăsat în urmă şi pe cameramanul Rai, aflat pe motocicletă, sau succesul incredibil obţinut de Oscar Freire în 2004, venit într-un moment în care Erik Zabel începuse să sărbătorească ceea ce credea că este a cincea victorie pe Via Roma.

Traseul

Cea mai lungă cursă de o zi a anului (298 de kilometri) va pleca din faţa catedralei gotice din Milano, va trece apoi prin Valea Po, după care se va îndrepta spre Novi Ligure, acolo unde Fausto Coppi a lucrat ca ajutor de măcelar înainte să îşi înceapă cariera. Prima căţărare de pe traseu e Passo Turchino, care a căpătat un cu totul alt statut după Al Doilea Război Mondial, atunci când Pierre Chany, celebrul ziarist al cotidianului L’Equipe, a văzut în ieşirea din tunel a lui Coppi simbolul perfect pentru a ilustra renaşterea Europei.

Image

Următorul deal este Le Manie, care poate fi folosit de anumite echipe pentru a-i scutura pe sprinteri. Lucrurile serioase vor începe odată cu Cipressa (5,6 kilometri lungime, pantă medie 4,1%), deal ce îi poate inspira pe unii ciclişti să atace. Dacă totuşi se va trece în grup compact acolo, atunci situaţia va exploda pe Poggio (3,7 kilometri lungime, pantă medie 3,7%). Introdusă în 1960, căţărarea din Liguria le oferă terenul ideal pentru a accelera atacanţilor care mai au picioare după 288 de kilometri şi care sunt dispuşi să dea apoi totul pe coborâre.

Duminică, traseul li se va părea tuturor de două ori mai greu, deoarece vremea se anunţă capricioasă, cu ploaie, chiar ninsoare pe unele porţiuni şi temperaturi de până în 10 grade Celsius. Asta îi va măcina şi mai mult pe rutieri, în special pe sprinteri, dar le va da aripi puncheurilor, care vor avea astfel un avantaj în faţa celorlalţi. O Milano-San Remo cu ploaie şi vânt va duce la fragmentarea plutonului, la fel ca în 2011, şi la un învingător solitar sau care va ieşi în faţă dintr-un grup mic.

Favoriţii

Peter Sagan – este considerat de toţi principalul favorit, ceea ce înseamnă că are cel mai mult de pierdut. O adevărată forţă a naturii, slovacul poate să atace pe Poggio, pe coborâre, dar îşi permite şi să aştepte o sosire la sprint dintr-un grup redus, deoarece e cel mai puternic. Problema este că adversarii săi ştiu de ce e în stare şi îl vor pune sub presiune în ultima parte a cursei, o presiune pe care Sagan şi Cannondale s-ar putea să nu o poată gestiona. Întrebarea e cum va reacţiona campionul Slovaciei în cazul unor atacuri date înainte de Poggio? Va răspunde imediat sau va aştepta ca alte echipe să orgaanizeze urmărirea? Toate aceste calcule şi scenarii ar putea reprezenta prea mult pentru tânărul ciclist, care are însă şi un avantaj: Moreno Moser. Italianul poate fi trimis în frunte de pe Cipressa, pentru a-i obliga pe adversari să ducă trena, o situaţie de care Sagan poate profita apoi. Două par a fi situaţiile în care acesta nu poate câştiga: dacă ratează mişcarea decisivă, dacă se ajunge la un sprint masiv pe Lungomare Italo Calvino sau dacă tot plutonul va rula cu scopul de a-l împiedica pe slovac să câştige.

Fabian Cancellara – rezultatele din 2013 şi forma arătată până acum nu îl mai fac pe elveţian un candidat de cinci stele la victorie, ci doar de trei. Spre deosebire de sezonul precedent, rutierul echipei RadioShack-Leopard nu a arătat mare lucru în cursele pregătitoare pentru “La Primavera”, singurul lucru clar fiind că momentan nu ştie cum să scape de Peter Sagan. Pe de altă parte, Cancellara a învăţat din întâmplările anterioare şi este decis ca acum să nu mai ducă pe nimeni la sosire, cu atât mai puţin pe slovac. În aceste condiţii, ce variante ar avea campionul din 2008? Fie un atac dat înainte de finalul lui Poggio şi o coborâre nebună, fie să aştepte ultimii kilometri, ca acum cinci ani, şi să plece de lângă adversarii care se supraveghează. Teoretic, Fabian Cancellara ar mai putea încerca ceva, o accelerare pe porţiunea de plat dintre Cipressa şi Poggio, dar acest pariu s-ar putea dovedi riscant, mai ales dacă nu va avea un coechipier în faţă, care să îl ajute pe ultima căţărare a zilei.

Vincenzo Nibali – “Rechinul” este într-o formă foarte bună, mult peste cea arătată în 2012, iar succesul din Tirreno-Adriatico l-a făcut şi mai încrezător în forţele sale. Duminică, el va încerca să devină primul câştigător de Mare Tur din ultimii 21 de ani care se impune în cea mai lungă clasică din calendar, iar acest succes ar putea veni după un atac dat devreme, pe Cipressa, care ar trebui apoi dublat de asumarea unor riscuri, atât de coborârea de acolo, cât şi pe cea de pe Poggio. Cert este că italianul e obligat să rişte, deoarece nu îşi permite să ajungă cu nimeni la sprint, pentru că asta ar însemna să piardă fără drept de apel.

Filippo Pozzato – este ultimul reprezentant al gazdelor care a câştigat Milano-San Remo, în 2006. De atunci, Pozzato “a vânat” mereu un al doilea succes, iar 2013 ar putea fi anul în care îşi va îndeplini acest obiectiv. Spre deosebire de alte sezoane, rutierul lui Lampre a fost ferit de accidentări, de ghinioane şi a arătat o determinare fantastică la antrenamente, conştient că şansele sale de a mai cuceri un “Monument” vor dispărea pe măsură ce vor trece anii. Cum Sagan reprezintă ameninţarea principală pentru toţi ceilalţi candidaţi la victorie, Pozzato ar putea încerca un atac pe final, urmat de o alianţă cu alţi ciclişti. Scenariul ideal pentru el ar fi să ajungă la sosire cu un grup redus, din care să lipsească sprinterii puri ai plutonului.

Edvald Boasson Hagen – 25 este cel mai bun loc ocupat de tânăruş norvegian în participările anterioare din Milano-San Remo, dar asta nu îl descurajează. Unul dintre cei mai talentaţi rutieri, acesta a avut mereu probleme în cursele de o zi care au depăşit 200 de kilometri, însă e de la Valkenburg, acolo unde scandinavul a terminat pe locul secund. Boasson Hagen va fi liderul lui Sky duminică şi va trebui să demonstreze că echipa britanică nu a greşit atunci când a hotărât să îşi trimită toţi cicliştii de clasice într-un cantonament în Tenerife, în locul pregătirii tradiţionale, care includea o participare în Paris-Nisa sau Tirreno-Adriatico.

Matthew Goss – intrat într-un con de umbră începând cu primăvara lui 2012, ciclistul de la Antipozi a revenit în prim-plan atunci când trebuia, cu câteva săptămâni înainte de Milano-San Remo. Câştigător al unei etape în Tirreno-Adriatico, Goss are un mare avantaj în faţa celorlalţi sprinteri: poate trece fără mari probleme peste Cipressa şi Poggio, păstrându-şi energia pentru sprint, aşa cum s-a întâmplat în 2011, când a devenit primul australian din istorie triumfător în “La Primavera”. În mod normal, ar trebui să fie liderul lui Orica-GreenEdge, mai ales că Simon Gerrans, deţinătorul trofeului, nu a arătat nimic special în această stagiune.

Philippe Gilbert – purtătorul tricoului curcubeu nu a impresionat niciodată în clasica din Italia, obiectivul său fiind să pregătească aici cursele din Ardeni. În teorie, nici acum nu va fi un factor, dar tot va trebui luat în seamă de oponenţii săi, deoarece este oricând capabil să scoată câteva surprize din joben. Totuşi, logica spune că belgianul se va pune mai mult în slujba echipei şi nu va risca o accidentare care să îl trimită pe tuşă în aprilie.

Sylvain Chavanel – ciclistul din Hexagon face parte din a doua categorie a favoriţilor, însă asta nu înseamnă nimic, deoarece orice se poate întâmpla în Milano-San Remo. Un excelent coborâtor, francezul mai are un atu pe care se poate baza pe final, sprintul foarte bun, pe care l-a arătat şi în Paris-Nisa, unde l-a învins pe Philippe Gilbert. În plus, se află deja la un nivel foarte ridicat, care îi permite să emită pretenţii la rolul de lider al lui Omega Pharma-Quick Step, mai ales dacă Mark Cavendish va avea probleme pe căţărările de pe traseu, la fel ca în 2012.

Sprinterii – după mulţi ani în care rutierii rapizi au contat, situaţia s-a schimbat, iar ciclişti ca Mark Cavendish, André Greipel sau Gerald Ciolek nu par a avea şanse să facă ceva, atât din cauza condiţiilor meteo, cât şi a echipelor adverse foarte puternice, care mai mult ca sigur vor încerca să scape de ei încă de pe Cipressa. Locul cinci anul trecut, John Degenkolb pare ieşit din formă, urmare şi a unor probleme musculare, în timp ce Tyler Farrar pare că nu se mai regăseşte după excelentul sezon 2011, fiind mai mereu sub nivelul cerut pentru clasicele de primăvară.

Surprizele – sunt câţiva ciclişti care ar putea da peste cap pronosticurile, ajutaţi de vreme, dar şi de faptul că favoriţii se vor supraveghea în permanenţă. Cele mai importante nume ar fi Thor Hushovd, Greg Van Avermaet, Geraint Thomas, Jurgen Roelandts, Mauro Santambrogio, Francesco Reda şi Moreno Moser.

Milano-San Remo 1992: ultima victorie majoră a lui Sean Kelly

În urmă cu 21 de ani, Sean Kelly a început sezonul fără mari aşteptări, după ce stagiunea precedentă fusese una cu multe probleme, atât pe plan profesional, cât şi personal: în martie şi-a fracturat clavicula, apoi a abandonat la jumătatea Turului Franţei, iar în august s-a confruntat cu decesul fratelui său. Singura realizare în acel an a fost victoria obţinută în Turul Lombardiei, o palidă consolare pentru fostul câştigător al Cupei Mondiale.

Ajuns la aproape 36 de ani, Kelly a simţit că a venit momentul unei schimbări şi astfel a ajuns la Lotus-Festina, echipă în culorile căreia, pe 21 martie, s-a prezentat la startul primei mari clasice, Milano-San Remo. Oarecum de înţeles, atenţia tuturor nu era îndreptată spre irlandez, ci spre Moreno Argentin, care încerca să câştige unul dintre cele două “Monumente” ce îi lipseau din palmares (alături de Paris-Roubaix). Echipa italianului, Ariostea, condusă din maşină de legendarul Giancarlo Ferretti, a venit în fruntea plutonului de la început şi s-a asigurat că nu va lăsa nimic la voia întâmplării.

Totuşi, lucrurile nu au mers perfect pentru Ariostea, care a ajuns la baza lui Poggio fără Davide Cassani, una dintre “piesele” importante ale formaţiei, după ce acesta a fost implicat într-o căzătură. Primul atac a fost dat de Eric Boyer, însă francezul de la Z nu a apucat să ia un avans impresionant, fiind imediat prins de Ariostea. Apoi a intrat în scenă Argentin, peninsularul lansând atac după atac, până când a rămas singur în frunte. Eforturile sale au fost recompensate cu un avantaj de nouă secunde în faţa unui pluton în care danezul Rolf Sørensen, colegul lui, ducea o trenă falsă. Cum ceilalţi rutieri nu reacţionau, Sean Kelly a decis să accelereze pe coborâre, desprinzându-se şi plecând după liderul cursei, care părea scăpat în învingător.

Italienii de pe margine se pregăteau deja să sărbătorească succesul favoritului lor, când Sean Kelly, care a mers precum un bolid de Formula 1 pe coborârea de pe Poggio, l-a ajuns pe Moreno Argentin, cu mai puţin de trei kilometri rămaşi până la sosire. Deşi acesta i-a făcut de mai multe ori semn să treacă la trenă, irlandezul a refuzat şi a aşteptat liniştit să ajungă în ultimul kilometru, pe Via Roma, acolo unde, deşi Argentin a deschis repede sprintul, nu a avut nicio şansă în faţa adversarului său.

Astfel, Sean Kelly a obţinut a noua şi ultima victorie a carierei într-o clasică “Monument”, datorită căreia ocupă locul al treilea într-un clasament all-time, la egalitate cu Fausto Coppi şi Costante Girardengo. La doi ani şi jumătate de la acel succes, irlandezul s-a retras din activitate, în timp ce învinsul său din 1992 nu s-a mai întâlnit niciodată cu oportunitatea de a câştiga “La Classicisima”.

Jungels, ca la 20 de ani

Bob Jungels GP Nobili

Aflat la primul sezon ca profesionist, Bob Jungels a avut nevoie de doar cinci săptămâni şi patru curse pentru a obţine primul succes. S-a întâmplat joi, în Gran Premio Nobili, acolo unde rutierul lui RadioShack-Leopard a plecat într-o evadare formată după doar 12,5 kilometri de la start, împreună cu alţi trei ciclişti, pe care apoi i-a lăsat în urmă, când mai erau 25 de kilometri rămaşi până la final (o acţiune care mi-a adus aminte de victoria obţinută în Paris-Roubaix U 23, anul trecut).

Chiar dacă Gran Premio Nobili este o cursă de mai mică importanţă, victoria lui Jungels e extrem de importantă, din mai multe motive:

– îi va da ciclistului luxemburghez o încredere uriaşă în forţele sale, mai ales că a venit atât de devreme în sezon; practic, tot ce va urma de acum înainte va reprezenta o nouă confirmare (dacă mai era nevoie) a talentului său

– va aduce la RadioShack-Leopard o linişte cu care echipa nu prea era obişnuită în prima parte a sezonului, ajutând-o pe aceasta să pregătească mai bine următoarele obiective (un rutier bucuros că presiunea nu va mai sta pe umerii săi este Fabian Cancellara, de la care se aştepta mereu să fie primul care aduce rezultate)

– de asemenea, victoria lui Jungels arată că ciclismul luxemburghez are un viitor frumos, acum, într-un moment în care Frank Schleck îşi ispăşeşte supendarea, iar fratele său mai mic, Andy, traversează o perioadă foarte tulbure, din care pare că nu mai poate ieşi

PS: în urmă cu câteva luni, am scris un articol despre cei mai talentaţi debutanţi din 2013; dintre aceştia, Bob Jungels este primul care a câştigat o cursă în actualul sezon.

PS 2: după Gran Premio Nobili, Tim Vanderjeugd, ofiţerul de presă al lui RadioShack-Leopard, mi-a confirmat că rutierul luxemburghez are şanse să facă parte din echipa pentru Paris-Roubaix, o realizare extrem de importantă pentru un ciclist în vârstă de doar 20 de ani.

Ierarhiile World Tour după Tirreno-Adriatico

Clasamentul individual:

1 – Richie Porte – 113 puncte

2 – Tom-Jelte Slagter – 111 puncte

3 – Vincenzo Nibali – 106 puncte

4 – Andrew Talansky – 92 de puncte

5 – Chris Froome – 86 de puncte

6 – Javier Moreno – 86 de puncte

7 – Geraint Thomas – 77 de puncte

8 – Alberto Contador – 72 de puncte

9 – Jean-Christophe Peraud – 71 de puncte

10 – Tejay van Garderen – 62 de puncte

Clasamentul pe echipe:

1 – Sky – 279 de puncte

2 – Blanco – 162 de puncte

3 – Omega Pharma-Quick Step – 138 de puncte

4 – RadioShack-Leopard – 116 puncte

5 – Astana – 113 puncte

6 – Movistar – 113 puncte

7 – Katusha – 102 puncte

8 – Garmin-Sharp – 94 de puncte

9 – Euskaltel – 94 de puncte

10 – AG2R – 77 de puncte

Clasamentul pe naţiuni:

1 – Spania – 309 puncte

2 – S.U.A. – 197 de puncte

3 – Olanda – 182 de puncte

4 – Italia – 169 de puncte

5 – Marea Britanie – 169 de puncte

6 – Franţa – 143 de puncte

7 – Australia – 139 de puncte

8 – Polonia – 71 de puncte

9 – Belgia – 60 de puncte

10 – Germania – 42 de puncte

Concluzii după Tirreno-Adriatico

Vincenzo Nibali a câştigat pentru a doua oară consecutiv “Cursa celor Două Mări”, iar în luna mai va încerca să devină primul ciclist din istorie care se impune în Tirreno-Adriatico şi în Turul Italiei în acelaşi sezon. Rutierul Astanei nu a fost neapărat cel mai puternic om pe durata competiţiei, dar a fost cel mai inteligent, ştiind să se folosească de traseu, vreme şi alianţe pentru a întoarce în favoarea sa o cursă ce părea pierdută cu doar două etape înainte de final. Rezumând, victoria obţinută de Nibali în faţa lui Chris Froome a fost una a ciclismului bazat pe instinct în faţa ciclismului pragmatic, cu care Sky încearcă să cucerească lumea. “Rechinul” o conduce pe Sky cu 1-0, însă echipa britanică poate reveni în Giro, acolo unde italianul va trebui să confirme ce a arătat în Tirreno-Adriatico.

Chris Froome şi Sky au multe de învăţat din această cursă, una care i-a prins cu garda lăsată atunci când nimeni nu se mai aştepta. După succesul din Turul Omanului, “il keniano blanco” părea setat pentru a obţine cea mai importantă victorie a carierei, însă tocmai sistemul pe care Sky l-a implementat l-a trădat, deoarece nimeni din cadrul echipei nu a ştiut cum să reacţioneze în momentul în care toţi factorii s-au întors împotriva sa. Evident, e timp suficient pentru ca toate aceste probleme să fie remediate până la startul Turului Franţei, dar acum adversarii lui Froome au ceva mai multă încredere, deoarece au văzut că acesta poate fi învins.

Epoca “Fabian Cancellara” la contratimp a trecut, însă asta nu trebuie să reprezinte o surpriză, nu doar din cauza vârstei elveţianului, dar şi pentru că acesta se concentrează acum pe alte obiective. Prezentul şi viitorul la contratimp le aparţin lui Tony Martin, Taylor Phinney şi Luke Durbridge, lucru de care este conştient şi Cancellara. Acestuia îi rămân clasicele, acolo unde nu a mai bifat un succes major din 2010, însă rezultatele de până acum şi forma arătată nu sunt încurajatoare. Pe de altă parte, la fel de adevărat poate fi şi faptul că Fabian Cancellara a preferat să nu le arate prea mult rivalilor, pentru a nu se repeta situaţiile din sezoanele anterioare, când a fost marcat în permanenţă. Milano-San Remo, dar mai ales E3 Prijs, vor oferi indicii importante despre nivelul său.

Peter Sagan are totul de pierdut în Milano-San Remo, acolo unde de mult timp un rutier nu s-a mai bucurat de statutul pe care îl are el, de ultra favorit la victorie. Impresionant în Tirreno-Adriatico, indiferent de traseu sau de condiţiile meteo, ciclistul echipei Cannondale se va afla sub un asediu continuu în ultima parte din “La Primavera”, atunci când toţi adversarii vor încerca să îi dea lovitura şi să scape de el. În acele momente, Sagan va avea nevoie de ceva ce i-a lipsit sezonul trecut: capacitatea de a citi cursa şi de a schimba scenariul din mers, în doar câteva secunde.

Toată lumea a vorbit despre Peter Sagan, Vincenzo Nibali, Alberto Contador şi Chris Froome la finalul etapei a şasea, astfel încât clasarea excelentă a lui Thor Hushovd a trecut nebăgată în seamă. Norvegianul a terminat la locul nouă, la finalul uneia dintre cele mai dificile etape din 2013, iar asta înseamnă că se află pe drumul cel bun pentru a atinge vârful de formă în Paris-Roubaix. Ajuns aproape de finalul carierei, fostul campion mondial (35 de ani) ar putea să îşi vadă realizat marele vis, acela de a se impune în “Regina Clasicelor”, iar statutul de outsider de care se bucură acum s-ar putea dovedi în avantajul său pe 7 aprilie.

Concluzii după Paris-Nisa

Richie Porte este primul australian din istorie triumfător în Paris-Nisa, care între timp a devenit cursa de casă a lui Sky, după ce anul trecut l-a avut drept învingător pe Bradley Wiggins. Dintr-un rutier care se dădea jos de pe bicicletă pe pantele dure din Turul Ţării Bascilor, Porte s-a transformat într-un adevărat ciclist de curse pe etape, confirmând potenţialul pe care l-a arătat în primul sezon ca profesionist, când a terminat pe locul şapte Turul Italiei. După acest succes, ciclistul de la Antipozi va redeveni “locotenentul” lui Bradley Wiggins, însă asta nu înseamnă că 2014 nu l-ar putea găsi ca unul dintre liderii lui Sky pentru Marile Tururi.

Sylvain Chavanel arată din ce în ce mai bine primăvara aceasta, iar progresul înregistrat l-ar putea transforma în căpitanul lui Omega Pharma-Quick Step pentru Turul Flandrei, mai ales că Tom Boonen încă este urmă cu pregătirea, din cauza problemelor de sănătate pe care le-a avut la startul stagiunii. Ajuns la aproape 34 de ani, francezul s-ar putea afla înaintea ultimei oportunităţi de a câştiga o clasică majoră, ceva ce un ciclist din Hexagon nu a mai reuşit din 1997, atunci când Laurent Jalabert s-a impus în Turul Lombardiei.

De câţiva ani, Lampre tot caută un rutier pentru cursele pe etape, iar acum se pare că l-a găsit: numele său, Diego Ulissi. Aflat la gruparea manageriată de Giuseppe Saronni din 2010, ciclistul originar din Toscana a arătat de ce este în stare la doar 23 de ani, terminând “Cursa Soarelui” pe locul şapte. Clasarea de acolo ar trebui să îi aducă dublului campion mondial al juniorilor susţinerea echipei sale sezonul acesta, cu atât mai mult cu cât Damiano Cunego şi Michele Scarponi nu mai reprezintă o garanţie pentru obţinerea unor rezultate bune.

Una dintre echipele “răsfăţate” de către organizatori atunci când a fost vorba despre acordarea invitaţiile World Tour, IAM a demonstrat că a meritat să fie primită în Paris-Nisa. Deşi nu a câştigat o etapă şi nici nu a plasat un om în top zece la general, formaţia elveţiană poate fi mulţumită de cum au decurs lucrurile, deoarece a plecat din Hexagon cu tricoul de cel mai bun căţărător, obţinut de Johann Tschopp. La cum au mers lucrurile de la începutul anului, ceva îmi spune că IAM va fi una dintre protagoniste în majoritatea curselor din 2013, iar promovarea în eşalonul World Tour pentru sezonul următor va reprezenta o simplă formalitate.

Paris-Nisa a reprezentat şi o luptă între echipele aflată în cursa pentru primirea unui wild card pentru ediţia cu numărul o sută a Turului Franţei. Dacă IAM a luat tricoul de cel mai bun căţărător, Europcar a câştigat prologul, prin Damien Gaudin, rutier aflat la primul succes al carierei. La polul opus sunt Cofidis şi Sojasun, echipe care au dezamăgit de-a lungul săptămânii trecute (atât în cele şapte etape, cât şi la general), ratând astfel o şansă importantă de a-i convinge pe cei de la ASO că merită să se afle la startul din Corsica.

Impresii la cald după Prati di Tivo

Tocmai s-a terminat etapa a patra din Tirreno-Adriatico, singura cu finiş la altitudine de la această ediţie. Dacă se mai întreba cineva, victoria i-a revenit lui Chris Froome, care a fost urmat de Mauro Santambrogio, Vincenzo Nibali, Michal Kwiatkowski şi Chris Horner. Alberto Contador, principalul adversar al britanicului, a terminat doar pe locul şase. Ce ar fi de spus?

– Sky 2013 este mult peste Sky 2012! Pe lângă echipa pe care o are Chris Froome (şi pe care o va avea Bradley Wiggins în Giro), cea din Turul Franţei de anul trecut pare mai slabă cu două clase. Dacă doreşte, gruparea britanică poate câştiga cele trei Mari Tururi sezonul acesta, plus alte câteva curse pe etape. Startul a fost dat în Oman.

– Pe măsură ce se vor aduna înfrângerile suferite în faţa “trenuleţului” Sky, frustrarea lui Alberto Contador va creşte, iar opţiunile sale se vor împuţina. Rutierul spaniol a încercat totul sâmbătă: şi-a testat adversarii, a atacat de mai multe ori, a format o alianţă cu Vincenzo Nibali, dar niciuna dintre aceste variante nu a avut vreo şansă în faţa unei echipe care începe să fie cunoscută drept “Skyborg”. Cum ar spune englezii, “it’s back to the old drawing board for Bjarne Riis and Contador”.

– În aceeaşi situaţie se află şi Vincenzo Nibali. Italianul şi-a fixat ca obiectiv Turul Italiei, însă s-ar putea trezi acolo în imposibilitatea de a putea scăpa din “garda pretoriană” (a se citi Dario Cataldo, Richie Porte, Joe Dombrowski, Rigoberto Uran şi Sergio Henao) de care Bradley Wiggins se va bucura în Corsa Rosa.

– Ce mare diferenţă este între Sky şi celelalte grupări! Cel mai bun exemplu e Michael Rogers: în 2012, era unul dintre cei care impuneau un ritm infernal pe munţii din Franţa, scuturându-i pe adversarii lui Bradley Wiggins cu o uşurinţă dezarmantă. Acum, ca “locotenent” al lui Alberto Contador, nu a apucat să ajungă alături de liderul său în a doua jumătate a căţărării finale. Un alt exemplu este Dario Cataldo: dintr-un ciclist care rar s-a făcut remarcat la Omega Pharma-Quick Step, are toate şansele să devină candidatul lui Sky la tricoul roz în 2014.

– Chris Horner este absolut incredibil! La 41 de ani, americanul a început un nou sezon, Tirreno-Adriatico fiind chiar cursa sa de debut în 2013. Cu toate acestea, a stat în roata “trenuleţului” Sky până în ultimul kilometru şi a avut puterea de a încheia pe locul cinci, în faţa lui Contador. Dacă îşi regăseşte forma de acum două sezoane, va fi unul dintre marii favoriţi la victorie în Turul Californiei.

– După tot ce a făcut Sky în primele curse pe etape ale primăverii, abia aştept să văd de ce este în stare echipa de clasice, care în ultimele săptămâni s-a pregătit în Tenerife.

Lugano 1953

Ediţia din urmă cu şase decenii a Campionatelor Mondiale de Ciclism a rămas una de referinţă în istoria competiţiei, nu atât prin prisma spectacolului de pe şosea, cât datorită învingătorului. Cu două săptămâni înainte de a împlini 34 de ani, Fausto Coppi s-a prezentat în Elveţia extrem de motivat, după o vară în care a preferat să absenteze din Turul Franţei, pentru a se pregăti cât mai bine înaintea Mondialelor de la Lugano. Alături de el se afla nelipsitul Biaggio Cavanna, dar nu şi o echipă care să îl sprijine.

Antrenată de legendarul Alfredo Binda, “Squadra Azzura” era dominată de un puternic curent anti-Coppi, condus de Loretto Petrucci, fostul coleg al lui “Il Campionissimo” de la Bianchi. Mazilit de acolo după ce “şi-a permis” să câştige Milano-San Remo în 1952, Petrucci dorea ca echipa să îl susţină pe el, dar şi ca Michele Gismondi, “locotenentul” lui Coppi, să nu fie exclusiv în slujba acestuia. Până la urmă, Binda a aplanat conflictul, însă tensiunea din tabăra Italiei se simţea la startul de pe 30 august.

În lungime de 270 de kilometri, cursa pe şosea de la Lugano avea un obstacol adevărat pe traseu, ce urma să fie parcurs de 20 de ori: Crespera, o căţărare în lungime de 1,6 kilometri, cu pantă medie 7,8% şi maximă 13,3. La toate acestea se adăuga şi faptul că dealul era acoperit cu piatră cubică, o caracteristică menită să le pună şi mai multe probleme rutierilor. Tipic pentru Fausto Coppi, acesta a atacat departe de final, când mai erau 80 de kilometri de parcurs, lăsându-i fără replică pe principalii săi adversari. Surprinzător totuşi, un ciclist i-a luat roata şi nu a putut fi desprins. Numele acestuia: Germain Derycke, un belgian în vârstă de 23 de ani, care în prima parte a sezonului se impusese în Paris-Roubaix.

Pe măsură ce kilometri treceau, Coppi ducea trena, în timp ce Derycke se agăţa de italian, fără să treacă în frunte pentru nicio clipă. Când toţi se aşteptau să se ajungă la un sprint, acolo unde belgianul ar fi fost favorit, Fausto Coppi şi-a demonstrat încă o dată talentul enorm şi intuiţia perfectă: la ultima trecere pe Crespera, rutierul peninsular a aşteptat cea mai dură porţiune şi a accelerat, fără nicio speranţă pentru Derycke, care a pierdut minute bune în cei doar zece kilometri rămaşi până la sosire.

Ajuns singur la final, acolo unde era aşteptat de zeci de mii de compatrioţi (unii ziarişti ai vremii au spus că nu mai puţin de jumătate de milion de italieni au fost prezenţi la Lugano în acea zi de vară), Coppi s-a bucurat scurt, aşa cum făcea mereu, conştient că a obţinut singurul mare trofeu care îi lipsea din palmares: tricoul curcubeu. O victorie ce a avut rolul de a-l distanţa definitiv în ceea ce priveşte palmaresul de Gino Bartali, marele său rival, şi de a-i convinge şi pe cei mai îndârjiţi susţinători ai acestuia că este cel mai mare ciclist italian al tuturor timpurilor.

Circulă un zvon

care spune că Michael Boogerd va recunoaşte că s-a dopat, într-un interviu acordat televiziunii NOS. După dezvăluirile făcute de Lance Armstrong şi Michael Rasmussen, Boogerd era următorul pe lista celor aşteptaţi să iasă în faţă şi să îşi recunoască trecutul. Din câte se pare, fostul învingător din Paris-Nisa şi Amstel Gold Race va admite că a recurs la substanţe interzise între 1997 şi 2007, perioadă în care a evoluat la Rabobank.

Dacă mărturisirea în sine nu reprezintă neapărat ceva aparte, mai importante mi se par alte aspecte. În primul rând, ce l-a determinat pe batav să facă acest pas, după ce ani de zile a negat că s-ar fi dopat? Să fie presiunea venită din partea foştilor colaboratori, dar şi a televiziunii NOS, care a întrerupt orice legătură cu el (Boogerd avea rolul de commentator-expert acolo), transmiţându-i că va relua colaborarea doar după ce îşi va recunoaşte trecutul?

În al doilea rând, ce anume va spune Michael Boogerd în timpul interviului? Nu mai departe de decembrie 2012, olandezul declara că nu are de gând să fie “ţap ispăşitor” pentru ce s-a întâmplat la Rabobank, sugerând că nu va recunoaşte nimic, dacă gestul său nu va fi urmat de altele similare ale foştilor colegi. Este posibil ca asta să se întâmple curând? Sau a ajuns Boogerd la o înţelegere cu Uniunea Ciclistă Regală din ţara natală, astfel încât să nu îi fie retrase victoriile, aşa cum s-a întâmplat cu alţi foşti ciclişti?

În fine, Boogerd va avea o abordare de tipul “Lance Armstrong” sau “Michael Rasmussen”? Dacă texanul a rămas evaziv în interviul pe care i l-a acordat lui Oprah Winfrey şi nu a implicat pe nimeni altcineva, danezul, deşi nu este oficial, se pare că a oferit informaţii complete în mărturisirea făcută în faţa membrilor Federaţiei de la Copenhaga, despre toate persoanele (manageri şi rutieri) care au avut vreo legătură cu dopajul la echipele pe la care a trecut.

Răspunsurile la toate aceste întrebări, peste câteva ore.

Post Navigation