Cafe Roubaix

Note pentru Valkenburg

10 – Belgia – l-a dat pe noul campion mondial, Philippe Gilbert, care a câştigat cursa de o manieră entuziasmantă şi a confirmat că este unul dintre cei mai mari ciclişti ai tuturor timpurilor, deşi are 30 de ani şi îl mai aşteaptă câteva sezoane bune până la retragere. Echipa belgiană a controlat perfect cursa din Olanda, a neutralizat toate atacurile, şi-a asumat responsabilitatea atunci când a fost cazul, iar Gilbert nu a avut nicio problemă în a încheia o perioadă de şapte ani de “secetă” a Belgiei la Mondiale.

9 – Norvegia – este remarcabil că o naţiune cu numai trei oameni l-a plasat pe unul dintre aceştia pe podium. Edvald Boasson Hagen şi-a trecut în palmares un argint dătător de speranţe pentru viitor. Scandinavul nu are ce să îşi reproşeze, deoarece Philippe Gilbert a fost imbatabil duminică. În schimb, se poate gândi cu încredere că peste câţiva ani el va fi cel care va îmbrăca tricoul curcubeu.

8 – Spania – Alejandro Valverde a intrat în posesia medaliei de bronz, dar e mult prea puţin la potenţialul echipei “stelare” a ibericilor. Ceva nu a mers aşa cum trebuia pe finalul de duminică, iar un indiciu a fost oferit chiar de Oscar Freire, care l-a acuzat pe Valverde că nu a dorit să colaboreze pentru a-l prinde pe belgian. E greu de spus dacă l-ar fi ajuns pe Gilbert în cazul în care ar fi muncit împreună, dar cert e că orgoliile personale au spulberat şansele Spaniei la victorie.

7 – Germania – s-a bazat pe doar şapte rutieri şi cu toate acestea a fost capabilă de un rezultat mare. Locul patru al lui John Degenkolb valorează enorm pentru un ciclist atât de tânăr, care a venit la start după o Vuelta epuizantă. La numai 23 de ani, Degenkolb a continuat să impresioneze şi să arate că se poate descurca pe aproape orice fel de traseu în cursele de o zi.

6 – Franţa – a plecat din Olanda cu un loc şapte în cursa pe şosea, adus de Thomas Voeckler, dar nu trebuie să fie prea supărată, deoarece a fost printre cele mai active naţiuni. Când Alberto Contador a atacat pe Cauberg, trei francezi au răspuns, iar Thomas Voeckler şi-a pus colegii la treabă, în speranţa că evadarea va avea succes. Nu a fost cazul, însă Franţa merită aprecieri pentru cum a animat cursa.

6 – Columbia – a fost una dintre echipele care au ieşit în evidenţă aproape în permanenţă: rutierii săi au atacat, au mers în evadări, au încercat să schimbe ritmul, au urmărit evadarea formată cu 80 de kilometri înainte de sosire şi au trimis un om în top zece, pe Sergio Henao, al cărui rezultat e demn de luat în seamă, mai ales că sud-americanul se află la sezonul de debut la profesionişti

6 – Marea Britanie – Mark Cavendish a condus plutonul aproape o sută de kilometri, fie că a fost vorba de porţiuni de plat sau în urcare, în timp ce Jonathan Tiernan-Locke şi-a făcut simţită prezenţa când a răspuns la atacul dat de Alberto Contador. Ian Stannard a evadat la rândul lui, Luke Rowe şi Ben Swift au rezistat în grupul fruntaş până aproape de final, în timp ce acelaşi Tiernan-Locke a încheiat pe locul 19 cea mai grea cursă din carieră, la doar cinci secunde de câştigător. Impresionant pentru un ciclist care nu a concurat în nicio cursă de World Tour.

5 – Italia – s-a văzut că naţionala antrenată de Paolo Bettini a fost una tânără şi experimentală, adusă la start mai mult pentru a se obişnui şi roda în perspectiva Campionatelor Mondiale din 2013, programate la Florenţa. Totuşi, este dezamăgitor că “Squadra Azzura” nu a putut plasa măcar un om între primii zece, pentru al doilea an la rând.

5 – Australia – a propus un favorit la tricoul curcubeu, pe Simon Gerrans, însă tot ce a obţinut a fost un loc şase, prin “nemuritorul” Allan Davis. La trenă s-a implicat rar, iar în evadare Michael Matthews nu a fost lăsat să muncească. Per total, o evoluţie ştearsă a cicliştilor de la Antipozi.

4 – Slovacia – aproape invizibilă în cursa de la Valkenburg. Peter Velits nu s-a făcut remarcat decât atunci când a mers să semneze pentru start, în timp ce Peter Sagan a plătit pentru cum a gândit a doua parte a sezonului. După Turul Franţei, ciclistul în vârstă de 22 de ani a părut deconectat de mai multe ori şi a dat senzaţia că a fost mereu cu câţiva paşi în urmă la capitolul pregătire fizică.

3 – Olanda – a fost marea dezamăgire a Campionatelor Mondiale, însă asta nu înseamnă neapărat că evoluţia batavilor a reprezentat o surpriză. Locul cinci ocupat de Lars Boom nu contează absolut deloc pentru zecile de mii de suporteri care aşteptau măcar o medalie, prima după 15 ani. Deşi se aflau acasă, deşi cunoaşteau traseul, cicliştii olandezi nu au fost dispuşi să rişte în niciun moment, relevantă în acest sens fiind lipsa de implicare la ducerea unei trene în grupul care s-a format cu cinci tururi înainte de sosire.

Gilbert, sinonimul pentru Cauberg

23 septembrie 2012 este ziua în care Philippe Gilbert şi-a îndeplinit visul de a deveni campion mondial, o victorie care îi salvează un sezon şters. Dezamăgirile din prima jumătate a anului, frustările, probleme de sănătate şi neputinţa de a reedita victoriile din 2011, toate aceste aspecte au fost uitate duminică seară, la finalul unei curse pe care belgianul şi echipa sa au gândit-o perfect, anihilând fiecare mişcare a adversarilor.

Primul valon din ultimii 28 de ani învingător la Campionatele Mondiale (în 1984, Claude Criquielion s-a impus la Barcelona), Gilbert a fost din nou cel din sezonul precedent, accelerările sale pe dificilele pante de final fiind dintr-o cu totul altă ligă. Chiar dacă adversarii lui au fost unul şi unul, de la rutieri de clasice la câştigători de Mari Tururi, ciclistul în vârstă de 30 de ani a fost imbatabil, a profitat excelent de vântul care a bătut din spate cu 60 km/oră şi a ajuns la sosire cu un avans liniştitor, parcă tras la indigo cu succesele sale din 2011.

Fără îndoială, Cauberg este căţărarea cu care se va identifica de acum înainte cariera lui Philippe Gilbert: după ce a câştigat aici de două ori Amstel Gold Race, acum a obţinut în premieră tricoul curcubeu, pe care un rutier belgian nu îl mai cucerise din 2005. Sunt şanse foarte mari ca triumful de la Valkenburg (din cinci sosiri aici, belgienii s-au impus de trei ori) să reprezinte renaşterea lui Philippe Gilbert şi startul unei perioade bogate în succese. Primele ocazii vor veni peste câteva zile: Turul Piemontului şi Turul Lombardiei.

Curcubeul apare la Valkenburg

Duminică, după 267 de kilometri şi aproximativ şapte ore, vom afla numele noului campion mondial. Cea mai importantă cursă de o zi din 2012 se anunţă foarte deschisă, în ciuda traseului selectiv, care va număra 27 de căţărări. Startul va fi dat din Maastricht, localitate din care se pleacă şi în Amstel Gold Race, iar primii o sută de kilometri, ce includ şapte ascensiuni repertoriate, nu vor fi parcurşi într-un circuit, ci prin provincia Limburg, pe care organizatorii doresc să o promoveze astfel cât mai mult.

După aceşti o sută de kilometri, se va intra pe circuit, care are două căţărări cunoscute din Amstel Gold Race: Bemelerberg (900 de metri, pantă medie 5%), unde vântul va bate cu putere şi ar putea duce la crearea unei “borduri”, şi Cauberg (1200 de metri şi pantă medie 5,8%; după cum bine se ştie, cursa nu se va încheie pe Cauberg, ci după alţi 1700 de metri, care pot permite o regrupare, într-o anumită măsură. Având în vedere dificultatea traseului, este greu de crezut că mişcarea decisivă va veni înainte de penultimul sau ultimul tur, singura şansă să se întâmple altfel fiind ca plutonul să se fărâmiţeze devreme şi echipele puternice să rămână doar cu câţiva ciclişti.

Ca şi cum cursa în sine nu ar fi fost suficient de dificilă, vor exista naţiuni care vor încerca să o facă şi mai grea, fie printr-un ritm ridicat, fie prin atacuri repetate şi trimiterea unor rutieri în evadări. În aceste condiţii, un rol important vor juca cicliştii care reprezintă ţări mici, deoarece aceştia vor fi chemaţi să îşi ajute ţara din care e echipa comercială pentru care concurează (exemplul lui Andrey Amador este binecunoscut). Evident, nici alianţele între echipe nu pot fi excluse, dar acestea s-ar putea să apară doar ca ultimă soluţie, în cazul în care un adversar de top a atacat.

Valkenburg a mai găzduit de patru ori Campionatele Mondiale; la precedentele vizite, învingători au fost Marcel Kint (1938), Briek Schotte (1948), Jan Raas (1979) şi Oscar Camenzind (1998). De unde poate veni câştigătorul de acum?

Australia – se bucură de prezenţa unui om în mare formă, Simon Gerrans, proaspătul câştigător al Marelui Premiu de la Quebec. Bun pe căţărări, bun şi la sprint şi cu o rezistenţă ridicată la efort, ciclistul de la Antipozi va fi duminică unul dintre cei mai supravegheaţi oameni. Problema pentru advresarii săi este că şi ei vor fi la rândul lor urmăriţi în permanenţă şi nu le va fi uşor să interpreteze cursa în funcţie de evoluţia lui Gerrans, deoarece australianul preferă să aştepte mişcările altora şi să răspundă în funcţie de acestea.

Belgia – aici sunt doi căpitani: Philippe Gilbert şi Tom Boonen. Primul se află pe o traiectorie ascendentă şi este avantajat de Cauberg, acolo unde s-a impus de două ori în Amstel Gold Race. Problema e că spre deosebire de clasica olandeză, cursa de la Mondiale se termină după alţi 1700 de metri din vârful ascensiunii, iar asta înseamnă că Gilbert are nevoie de un avans de măcar 10 secunde pentru a spera la primul loc. În cazul în care acest plan nu va avea succes pentru Belgia, Boonen va fi pregătit să intre în scenă; pentru asta însă, el va trebui să treacă de Cauberg, ceea ce s-ar putea dovedi o misiune dificilă dacă luăm în considerare felul în care a clacat fostul campion mondial pe ultima căţărare din Marele Premiu al Valoniei. Rămâne de văzut dacă neconvocarea lui Jelle Vanendert se va dovedi o greşeală a selecţionerului Belgiei.

Franţa – nouă rutieri are la dispoziţie selecţionerul Laurent Jalabert, iar opt dintre aceştia vor munci pentru Thomas Voeckler. Cel mai bun căţărător din Marea Buclă nu va fi marcat în permanenţă, aşa cum se va întâmpla cu Philippe Gilbert sau Alejandro Valverde, iar acest lucru va fi în avantajul său. Cel mai probabil, Voeckler va încerca ceva pe unul dintre dealurile premergătoare lui Cauberg, în ideea că oponenţii vor avea nevoie de timp pentru a se organiza şi a porni urmărirea. Altfel, dacă ajunge pe ultima ascensiune cu mai mulţi rutieri, francezul are şanse doar la top zece.

Italia – multe nume importante care s-ar fi descurcat pe dealurile de la Valkenburg lipsesc din echipa pregătită de Paolo Bettini, urmare a deciziei luate de Federaţia de Ciclism din Italia, de a nu-i permite niciunui ciclist suspectat sau suspendat pentru dopaj să fie selecţionat. Cu toate astea, “La Squadra” nu duce lipsă de variante la victorie, chiar dacă acestea nu sunt de prim-plan. Vincenzo Nibali şi Moreno Moser sunt oamenii pe care se va baza Bettini pentru a aduce acasă o medalie şi sunt şanse mari ca această “pereche” să nu îl dezamăgească. “Rechinul” are de partea sa experienţa, în vreme ce mai tânărul său coechipier are “explozia” şi sprintul atât de necesare în cazul unui finiş într-un grup mai numeros. De asemenea, este de aşteptat ca Italia să încerce să facă cursa cât mai grea prin atacuri repetate.

Norvegia – este cea mai mică naţională care propune un favorit la tricoul curcubeu, pe Edvald Boasson Hagen. Scandinavul îi va avea alături pe Lars Petter Nordhaug şi Gabriel Rasch, care îl vor putea ajuta pe ultima porţiune a traseului, unde se vor da bătăliile importante. În mod normal, tactica lui Boasson Hagen va fi să îi supravegheze pe adversarii săi şi să plece atunci cand aceştia vor ataca. Rămâne de văzut însă dacă momentul ales de el va fi cel potrivit.

Olanda – aşteptările din partea gazdelor sunt mari, mai ales că un batav nu a mai câştigat titlul suprem din 1985, atunci când Joop Zoetemelk i-a învins pe Greg Lemond şi pe Moreno Argentin. Acum, naţionala “portocalie” va miza pe Robert Gesink şi pe Bauke Mollema, dar aceştia nu sunt favoriţi de primă clasă, ci mai degrabă rutieri care pot profita de o anumită conjunctură. De asemenea, interesant de urmărit din echipa Olandei va fi şi Niki Terpstra, învingătorul din Dwars door Vlaanderen, capabil oricând de o surpriză.

Slovacia – are şase ciclişti la start, dar unul singur contează: Peter Sagan. Autor al unui sezon fabulos, rutierul echipei Liquigas ştie bine traseul, deoarece în primăvară a terminat pe trei Amstel Gold Race, dar nu se află în cea mai bună formă, dacă este să îi dăm crezare lui Paolo Slongo, cel care se ocupă de pregătirea lui fizică. În ciuda acestui fapt, Sagan tot poate fi unul dintre actorii principali, însă pentru asta trebuie să aibă grijă să nu mai repete greşelile comise în clasice, când “a gândit cu picioarele”, şi nu cu mintea.

Spania– este de departe cea mai puternică echipă prezentă în Olanda, în condiţiile în care cinci dintre cicliştii săi pot emite pretenţii la tricoul curcubeu. Pe de altă parte, acesta ar putea reprezenta şi “călcâiul lui Ahile” pentru echipa iberică, existând riscul ca liderii ei să îşi pună interesele personale în prim-plan. Alberto Contador, Samuel Sanchez, Joaquim Rodriguez, Alejandro Valverde şi Oscar Freire oferă garanţia că Spania poate lupta pentru aur indiferent de scenariul pe care îl va avea cursa în ultima sa parte. Având în vedere valoarea echipei, orice alt rezultat în afara victoriei va fi considerat o înfrângere pentru Spania. La prima vedere, Valverde şi Freire (nu trebuie uitat locul patru al său din Amstel Gold Race) par variantele cele mai bune pentru Spania.

Alte naţiuni care pot emite pretenţii la medalii: Marea Britanie (Jonathan Tiernan-Locke), Columbia (Sergio Henao, Carlos Betancur, Rigoberto Uran), Germania (John Degenkolb, Fabian Wegmann), Elveţia (Michael Albasini, Oliver Zaugg), Danemarca (Matti Breschel), Rusia (Alexandr Kolobnev), Portugalia (Rui Costa).

Phinney, urmaşul lui Cancellara

Pentru mine omul zilei la Valkenburg a fost Taylor Phinney, care a arătat încă o dată de ce mulţi consideră că va domina contratimpurile şi chiar clasicele pe pavate în anii următori. Casele de pariuri îi dădeau a şaptea sau a opta şansă la medalia de aur, dar evoluţia americanului a fost mult peste aşteptări, el fiind principalul adversar al unui Tony Martin care a suferit enorm şi nu a mai semănat deloc cu cel de la Copenhaga, unde a zdrobit concurenţa. Germanul a câştigat tricoul curcubeu, însă e foarte posibil ca seria lui să se oprească odată cu victoria din Olanda.

Phinney a făcut o cursă excelentă şi cu adevărat impresionantă, progresul său la contratimp fiind evident de-a lungul celor 45,7 kilometri ai traseului. Mulţi credeau că cele trei căţărări îi vor pune probleme americanului, dar nu a fost cazul, deoarece acesta şi-a gândit foarte bine strategia şi a ales să păstreze un ritm constant, spre deosebire de Martin, care a forţat în prima jumătate şi aproape că a rămas fără “benzină” pe Cauberg. Practic, tactica lui Phinney este similară cu cea avută de Oskar Svendsen şi Anton Vorobyev, învingătorii de la juniori, respectiv tineret, singura diferenţă fiind rezultatul.

Pe de altă parte, locul secund din Olanda şi înfrângerea dureroasă suferită acolo au şi o parte bună pentru american, pe care sunt sigur că acesta o va vedea. Profesionist de numai două sezoane şi în vârstă de doar 22 de ani, Taylor Phinney a devenit cel mai tânăr vice-campion mondial la contratimp din istorie, un rezultat care spune multe despre progresul vizibil din acest sezon (să nu uităm, Valkenburg a inclus trei dealuri grele, trecute fără probleme) şi despre potenţialul lui cu adevărat imens, datorită căruia poate deveni cel mai mare contratimpist din istorie.

Un pronostic pentru contratimpul masculin de la Valkenburg

Fredrik Kessiakoff termină pe podium, între Tony Martin şi Alberto Contador, şi îi aduce Suediei al treilea argint în această probă, după cele obţinute de Michael Andersson (1999) şi Gustav Larsson (2009). Alte nume de urmărit miercuri sunt Taylor Phinney, Luke Durbridge şi Lieuwe Westra.

Cât de relevant este titlul de campion mondial la contratimp U 23?

Anton Vorobyev a cucerit tricoul curcubeu în cursa de contratimp rezervată tinerilor, la Campionatele Mondiale care se desfăşoară la Valkenburg. Imediat după evoluţia sa superbă, prin care nu le-a dat absolut nicio şansă adversarilor, rusul a participat la o conferinţă de presă, acolo unde Hans-Michael Holczer, managerul Katushei, a anunţat că acesta a semnat cu echipa rusă un contract valabil până în 2014. O mutare importantă pentru tânărul rutier, care a arătat la Valkenburg că poate fi unul dintre maii contratimpişti ai următorilor zece ani, sau nu, deoarece succesul din Olanda nu reprezintă o garanţie pentru viitor.

Contratimpul individual pentru cicliştii sub 23 de ani a fost introdus la Campionatele Mondiale în 1996, iar prima ediţie a fost câştigată de italianul Gianluca Sironi. De atunci, niciun rutier nu s-a impus de două ori, însă nu asta e relevant, ci faptul că niciunul dintre învingătorii de la tineret nu a devenit campion al lumii şi la seniori. Mai mult, dintre toţi cei clasaţi pe podium în 16 ediţii (2012 nu se pune la socoteală), doar doi au câştigat tricoul curcubeu mai târziu: Fabian Cancellara şi Michael Rogers.

Alţii au avut trasee total diferite, transformându-se în oameni de clasament general, de clasice sau în simple “ajutoare”, în timp ce unii au dispărut total din peisaj, arătând prin asta că victoria obţinută la Mondiale a reprezentat o sclipire de moment, venită într-o anumită conjunctură. Drept dovadă, o listă completă cu câştigătorii contratimpului sub 23 de ani şi carierele lor după succesul de la tineret, mai jos.

1996 – Gianluca Sironni – a rulat pentru echipe ca Vini Caldirola sau Liquigas, a terminat pe locul doi la naţionale, după Marco Velo (1998) şi a participat în două Mari Tururi. Nu a obţinut nicio victorie la profesionişti.

1997 – Fabio Malberti – cariera lui s-a întins pe parcursul a cinci sezoane, iar cel mai important rezultat este un succes de etapă în Turul Argentinei.

1998 – Thor Hushovd – e unul dintre cei mai realizaţi campioni mondiali de tineret, dar nu la contratimp, chiar dacă a câştigat câteva prologuri. În schimb, norvegianul s-a afirmat ca unul dintre marii sprinteri ai ultimului deceniu, în palmaresul său aflându-se 14 etape în Marile Tururi şi titlul suprem, câştigat pe şosea, în 2010. De asemenea, Hushovd a bifat multe rezultate bune şi în clasicele pe pavate, deşi marele său vis, victoria în Paris-Roubaix, nu a devenit realitate.

1999 – Ivan Gutierrez – ibericul a urcat pe podium şi la seniori, în 2005, şi a devenit de cinci ori campion naţional. Pe lângă aceste victorii, el se mai poate lăuda cu două triumfuri în Turul Beneluxului, dar senzaţia a fost mereu că ar fi putut realiza mai mult de atât.

2000 – Evgeni Petrov – rusul nu s-a impus doar la contratimp, ci şi pe şosea, devenind campion al lumii în acelaşi an. De atunci, a trecut pe la şase echipe şi s-a transformat într-un ciclist de echipă, luat în Marile Tururi pentru a duce greul şi a se implica în evadări, în speranţa unei reuşite, aşa cum s-a întâmplat în 2010, când a câştigat etapa de la L’Aquila, în Giro.

2001 – Danny Pate – un rutier talentat, americanul a avut ghinionul de a sta mult la grupări modeste din Statele Unite, după o experienţă de un an la Saeco, care s-a dovedit a fi total nereuşită. În urmă cu un deceniu, promitea enorm, nu doar la contratimp, ci şi în clasice, însă a ajuns un “ajutor”, la fel ca Petrov.

2002 – Tomas Vaitkus – spre deosebire de cei doi de mai sus, lituanianul s-a făcut ceva mai mult remarcat, dar nu a mai impresionat prin contratimpul său, aşa cum a fost cazul la Zolder, în Belgia.

2003 – Markus Fothen – mulţi au crezut că va fi un viitor câştigător de Mare Tur, însă cariera lui s-a stins incredibil după câteva clasări foarte bune (12 în Giro, 15 în Le Tour), iar germanul în vârstă de 31 de ani a ajuns acum la Team NSP, în eşalonul Continental.

2004 – Janez Brajkovic – pentru sloven, contratimpul reprezintă în continuare o “armă” care îl ajută să urce în clasamentul curselor pe etape şi chiar să se impună în câteva dintre acestea (Criteriul Dauphiné, Turul Sloveniei). Din păcate, numeroasele accidentări şi probleme de sănătate şi-au pus amprenta asupra carierei lui Brajkovic, iar acesta a fost nevoit în prea multe rânduri să o ia de la capăt.

2005 – Mikhail Ignatiev – pe lângă titlul de acum şapte ani, rusul a mai obţinut şi două medalii de argint, dar mai târziu a fost exemplul perfect pentru cei care susţin că situaţia de la tineret nu seamănă deloc cu cea de la seniori. Calităţile sale l-au ajutat nu atât pe şosea, cât pe velodrom, acolo unde a cucerit o medalie olimpică de aur.

2006 – Dominique Cornu – este suficient de amintit că belgianul a obţinut doar două succese la profesionişti: în Giro del Capo, cursă desfăşurată în Africa de Sud, şi într-o etapă din Turul Belgiei, în 2010.

2007 – Lars Boom – aici este o altă discuţie: batavul a ales o carieră în ciclo-cross şi abia mai târziu a trecut la şosea. Contratimpul a rămas un avantaj al său, de care ciclistul lui Rabobank s-a folosit în cursele pe pavate, dar şi în cursele scurte pe etape, aşa cum s-a întâmplat în Turul Beneluxului din acest an, pe care l-a câştigat în premieră.

2008 – Adriano Malori – titlul naţional, titlul continental, titlul mondial şi Chrono Champenois, toate acestea se regăsesc în palmaresul construit de italian în perioada petrecută la tineret. De când a ajuns la profesionişti, succesele îi pot fi numărate pe degetele de la o mână; între acestea se află şi o victorie la Naţionale, facilitată de absenţa lui Marco Pinotti.

2009 – Jack Bobridge – australianul are un talent imens, însă problemele de comportament şi cursele de velodrom pe care s-a concentrat după Mendrisio l-au împiedicat să arate acest lucru. Recent, a semnat cu Rabobank, unde va începe o nouă perioadă în cariera sa, dar e posibil ca nici aceasta să nu fie cea mai bună, deoarece gruparea olandeză a arătat în trecut că nu ştie să crească tinerii ciclişti.

2010 – Taylor Phinney – mulţi spun că este urmaşul lui Fabian Cancellara şi s-ar putea să nu greşească. Americanul în vârstă de 22 de ani a avut un început mai poticnit la profesionişti, însă s-a trezit la timp şi a început să arate de ce este în stare. Locul patru pe care a terminat la Jocurile Olimpice de la Londra i-a produs frustrare, dar poate fi doar începutul unei cariere superbe.

2011 – Luke Durbridge – trebuie pus pe picior de egalitate cu Phinney. Posesor al unui “motor” uriaş, australianul a confirmat din primul sezon, câştigând patru contratimpuri şi două curse pe etape – Circuit de la Sarthe şi Tour du Poitou-Charentes. Rivalitatea dintre el şi Taylor Phinney se anunţă fascinantă pentru sezoanele viitoare, mai ales că toţi marii contratimpişti de acum se apropie sau sunt săriţi de 30 de ani.