Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Cât de relevant este titlul de campion mondial la contratimp U 23?

Anton Vorobyev a cucerit tricoul curcubeu în cursa de contratimp rezervată tinerilor, la Campionatele Mondiale care se desfăşoară la Valkenburg. Imediat după evoluţia sa superbă, prin care nu le-a dat absolut nicio şansă adversarilor, rusul a participat la o conferinţă de presă, acolo unde Hans-Michael Holczer, managerul Katushei, a anunţat că acesta a semnat cu echipa rusă un contract valabil până în 2014. O mutare importantă pentru tânărul rutier, care a arătat la Valkenburg că poate fi unul dintre maii contratimpişti ai următorilor zece ani, sau nu, deoarece succesul din Olanda nu reprezintă o garanţie pentru viitor.

Contratimpul individual pentru cicliştii sub 23 de ani a fost introdus la Campionatele Mondiale în 1996, iar prima ediţie a fost câştigată de italianul Gianluca Sironi. De atunci, niciun rutier nu s-a impus de două ori, însă nu asta e relevant, ci faptul că niciunul dintre învingătorii de la tineret nu a devenit campion al lumii şi la seniori. Mai mult, dintre toţi cei clasaţi pe podium în 16 ediţii (2012 nu se pune la socoteală), doar doi au câştigat tricoul curcubeu mai târziu: Fabian Cancellara şi Michael Rogers.

Alţii au avut trasee total diferite, transformându-se în oameni de clasament general, de clasice sau în simple “ajutoare”, în timp ce unii au dispărut total din peisaj, arătând prin asta că victoria obţinută la Mondiale a reprezentat o sclipire de moment, venită într-o anumită conjunctură. Drept dovadă, o listă completă cu câştigătorii contratimpului sub 23 de ani şi carierele lor după succesul de la tineret, mai jos.

1996 – Gianluca Sironni – a rulat pentru echipe ca Vini Caldirola sau Liquigas, a terminat pe locul doi la naţionale, după Marco Velo (1998) şi a participat în două Mari Tururi. Nu a obţinut nicio victorie la profesionişti.

1997 – Fabio Malberti – cariera lui s-a întins pe parcursul a cinci sezoane, iar cel mai important rezultat este un succes de etapă în Turul Argentinei.

1998 – Thor Hushovd – e unul dintre cei mai realizaţi campioni mondiali de tineret, dar nu la contratimp, chiar dacă a câştigat câteva prologuri. În schimb, norvegianul s-a afirmat ca unul dintre marii sprinteri ai ultimului deceniu, în palmaresul său aflându-se 14 etape în Marile Tururi şi titlul suprem, câştigat pe şosea, în 2010. De asemenea, Hushovd a bifat multe rezultate bune şi în clasicele pe pavate, deşi marele său vis, victoria în Paris-Roubaix, nu a devenit realitate.

1999 – Ivan Gutierrez – ibericul a urcat pe podium şi la seniori, în 2005, şi a devenit de cinci ori campion naţional. Pe lângă aceste victorii, el se mai poate lăuda cu două triumfuri în Turul Beneluxului, dar senzaţia a fost mereu că ar fi putut realiza mai mult de atât.

2000 – Evgeni Petrov – rusul nu s-a impus doar la contratimp, ci şi pe şosea, devenind campion al lumii în acelaşi an. De atunci, a trecut pe la şase echipe şi s-a transformat într-un ciclist de echipă, luat în Marile Tururi pentru a duce greul şi a se implica în evadări, în speranţa unei reuşite, aşa cum s-a întâmplat în 2010, când a câştigat etapa de la L’Aquila, în Giro.

2001 – Danny Pate – un rutier talentat, americanul a avut ghinionul de a sta mult la grupări modeste din Statele Unite, după o experienţă de un an la Saeco, care s-a dovedit a fi total nereuşită. În urmă cu un deceniu, promitea enorm, nu doar la contratimp, ci şi în clasice, însă a ajuns un “ajutor”, la fel ca Petrov.

2002 – Tomas Vaitkus – spre deosebire de cei doi de mai sus, lituanianul s-a făcut ceva mai mult remarcat, dar nu a mai impresionat prin contratimpul său, aşa cum a fost cazul la Zolder, în Belgia.

2003 – Markus Fothen – mulţi au crezut că va fi un viitor câştigător de Mare Tur, însă cariera lui s-a stins incredibil după câteva clasări foarte bune (12 în Giro, 15 în Le Tour), iar germanul în vârstă de 31 de ani a ajuns acum la Team NSP, în eşalonul Continental.

2004 – Janez Brajkovic – pentru sloven, contratimpul reprezintă în continuare o “armă” care îl ajută să urce în clasamentul curselor pe etape şi chiar să se impună în câteva dintre acestea (Criteriul Dauphiné, Turul Sloveniei). Din păcate, numeroasele accidentări şi probleme de sănătate şi-au pus amprenta asupra carierei lui Brajkovic, iar acesta a fost nevoit în prea multe rânduri să o ia de la capăt.

2005 – Mikhail Ignatiev – pe lângă titlul de acum şapte ani, rusul a mai obţinut şi două medalii de argint, dar mai târziu a fost exemplul perfect pentru cei care susţin că situaţia de la tineret nu seamănă deloc cu cea de la seniori. Calităţile sale l-au ajutat nu atât pe şosea, cât pe velodrom, acolo unde a cucerit o medalie olimpică de aur.

2006 – Dominique Cornu – este suficient de amintit că belgianul a obţinut doar două succese la profesionişti: în Giro del Capo, cursă desfăşurată în Africa de Sud, şi într-o etapă din Turul Belgiei, în 2010.

2007 – Lars Boom – aici este o altă discuţie: batavul a ales o carieră în ciclo-cross şi abia mai târziu a trecut la şosea. Contratimpul a rămas un avantaj al său, de care ciclistul lui Rabobank s-a folosit în cursele pe pavate, dar şi în cursele scurte pe etape, aşa cum s-a întâmplat în Turul Beneluxului din acest an, pe care l-a câştigat în premieră.

2008 – Adriano Malori – titlul naţional, titlul continental, titlul mondial şi Chrono Champenois, toate acestea se regăsesc în palmaresul construit de italian în perioada petrecută la tineret. De când a ajuns la profesionişti, succesele îi pot fi numărate pe degetele de la o mână; între acestea se află şi o victorie la Naţionale, facilitată de absenţa lui Marco Pinotti.

2009 – Jack Bobridge – australianul are un talent imens, însă problemele de comportament şi cursele de velodrom pe care s-a concentrat după Mendrisio l-au împiedicat să arate acest lucru. Recent, a semnat cu Rabobank, unde va începe o nouă perioadă în cariera sa, dar e posibil ca nici aceasta să nu fie cea mai bună, deoarece gruparea olandeză a arătat în trecut că nu ştie să crească tinerii ciclişti.

2010 – Taylor Phinney – mulţi spun că este urmaşul lui Fabian Cancellara şi s-ar putea să nu greşească. Americanul în vârstă de 22 de ani a avut un început mai poticnit la profesionişti, însă s-a trezit la timp şi a început să arate de ce este în stare. Locul patru pe care a terminat la Jocurile Olimpice de la Londra i-a produs frustrare, dar poate fi doar începutul unei cariere superbe.

2011 – Luke Durbridge – trebuie pus pe picior de egalitate cu Phinney. Posesor al unui “motor” uriaş, australianul a confirmat din primul sezon, câştigând patru contratimpuri şi două curse pe etape – Circuit de la Sarthe şi Tour du Poitou-Charentes. Rivalitatea dintre el şi Taylor Phinney se anunţă fascinantă pentru sezoanele viitoare, mai ales că toţi marii contratimpişti de acum se apropie sau sunt săriţi de 30 de ani.

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: