Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the category “Rutierul săptămânii”

Rutierul săptămânii

Cum sezonul se apropie de final, nu multe s-au întâmplat în zilele precedente: Philippe Gilbert s-a impus în ultima ediţie a Turului Beijingului, Nathan Haas şi-a adjudecat Cupa Japoniei, în timp ce Sylvain Chavanel a devenit primul ciclist francez după 19 ani triumfător în Chrono des Nations. Totuşi, alegerea pentru săptămâna trecută nu este unul dintre aceştia, ci un rutier care nu a câştigat nicio cursă. Numele său e Tom Van Asbroeck, şi chiar dacă nu a bifat recent o victorie, s-a făcut remarcat prin altceva: a terminat pe locul întâi în clasamentul Europe Tour, care îl recompensează pe cel mai constant ciclist de pe continent în afara competiţiilor World Tour.

Medaliat cu bronz pe şosea la Campionatele Mondiale din 2012, desfăşurate la Valkenburg, belgianul de la Topsport Vlaanderen s-a bucurat de un sezon 2013 solid, însă a arătat de ce este cu adevărat în stare abia anul acesta, când progresele sale s-au dovedit remarcabile, atât în cursele pe etape, cât şi în clasice. Van Asbroeck nu se descurcă bine doar pe pavate, ci şi atunci când terenul devine valonat, ducând la o selecţie mai serioasă în pluton, ceea ce îl ajută la final să îşi pună în valoare sprintul.

Astfel, în 2014, ciclistul în vârstă de 24 de ani a adunat două victorii (Cholet-Pays De Loire şi o etapă din Turul Valoniei), plus alte 38 de clasări între primii zece. Toate aceste rezultate i-au adus nu doar victoria în clasamentul Europe Tour, dar şi un binemeritat contract în World Tour, alături de Belkin (viitoarea LottoNL). Acolo, deşi va porni la drum ca un “locotenent”, Tom Van Asbroeck are toate şansele să se transforme într-una dintre revelaţiile sezonului 2015.

Rutierul săptămânii

Dacă există o echipă recunoscută pentru interesul acordat tinerilor ciclişti, descoperirea, dezvoltarea şi promovarea lor, atunci aceasta este Topsport Vlaanderen. De două decenii, de când a apărut, gruparea belgiană i-a lansat pe Tom Steels, Leif Hoste, Bjorn Leukemans, Thomas De Gendt sau Sep Vanmarcke. Mai recent, Topsport i-a crescut pe Tom Van Asbroeck, Kenneth Vanbilsen şi Yves Lampaert, cu toţii găsindu-şi, datorită rezultatelor din 2014, contracte mai bune pentru sezonul viitor. Nu şi Jelle Wallays, care a fost afectat probleme de sănătate, ce l-au împiedicat să îşi pună în valoare potenţialul arătat la tineret.

Asta până duminică, atunci când rutierul originar din Flandra a plecat într-o evadare formată la puţin timp de la startul clasicei Paris-Tours şi a rezistat până la capăt, alături de Thomas Voeckler, pe care l-a învins la sprint. Ce a impresionat la Wallays a fost nu doar că a stat în frunte mai bine de 200 de kilometri, dar că nu a cedat jocurilor psihologice ale mult mai experimentatului său adversar, evitând să treacă la trenă atunci când acesta i-a cerut-o şi asigurându-se că astfel va putea sprinta din cea mai bună poziţie.

La 25 de ani, Jelle Wallays a devenit nu doar cel dintâi rutier al unei echipe Pro Continentale triumfător în Paris-Tours, dar şi primul ciclist care a câştigat cursa din Hexagon atât ca amator, cât şi ca profesionist. Practic, victoria de săptămâna trecută reprezintă un nou start în cariera belgianului, datorită căruia visul său, de a concura pentru o echipă de World Tour, poate deveni realitate mai repede decât s-ar fi aşteptat.

Rutierul săptămânii

Turul Lombardiei 2013, Liège-Bastogne-Liège, Turul Italiei, Turul Spaniei şi Campionatele Mondiale (toate în 2014) nu sunt cursele în care Daniel Martin a obţinut un rezultat notabil, ci în care acesta a căzut de fiecare dată, irlandezul aflându-se parcă într-o spirală a ghinionului ce părea să nu se mai oprească. Ca o ironie, ciclistul lui Garmin-Sharp a pus punct acestei perioade chiar în cursa în care începuse seria sa nefastă – Turul Lombardiei – acolo unde doar un irlandez se mai impusese până acum, Sean Kelly.

Mai degrabă un outsider la start, ciclistul în vârstă de 28 de ani a profitat din plin de acest statut, care i-a permis să stea la cutie într-o cursă din care au lipsit “artificiile” şi să declanşeze un atac năucitor în kilometrul de final, atunci când marii favoriţi erau preocupaţi să se supravegheze. Imediat cum a luat un avans de zece metri, a devenit clar că nu va mai fi prins până la linia de sosire din Piazza Matteotti, acolo unde şi-a salvat sezonul cu un nou succes de colecţie, foarte asemănător cu cel din “La Doyenne” 2013.

În mai multe rânduri, Martin a declarat că preferă clasicele în detrimentul curselor pe etape şi că doreşte să mai obţină alte victorii în acestea până la finalul carierei. Cu Liège-Bastogne-Liège şi Turul Lombardiei în palmares, irlandezul mai are un obiectiv major: victoria în Flèche Wallonne. Având în vedere că ultimele trei clasări ale sale acolo au fost 6, 4 şi 2, nu ar exclus ca mult doritul succes să vină în 2015.

Rutierul săptămânii

Michal Kwiatkowski a început sezonul într-un ritm fabulos, cu nu mai puţin de patru victorii în interval de două săptămâni. În primăvară, a fost unul dintre cei mai constanţi rutieri, atât în cursele clasice, cât şi în cele pe etape, cu un total de şase şase succese şi cu clasări pe podium în Turul Ţării Bascilor, Flèche Wallonne şi Liège–Bastogne–Liège. Tocmai de aceea, polonezul era îndreptăţit să spere la o evoluţie bună în Turul Franţei, mai ales că în 2013, la debut, fusese al 11-lea. Însă lucrurile nu s-au legat pentru el în Hexagon, evoluţia lui Kwiatkowski, una dezamăgitoare, concretizându-se într-un loc 28.

Asta nu l-a afectat pe rutierul echipei Omega Pharma Quick Step, care a luat o pauză de mai bine de o lună după Marea Buclă şi a început să îşi construiască forma pentru ultima treime a sezonului. Astfel, după un Tur al Marii Britanii reuşit, încheiat cu o victorie şi un loc doi la general, polonezul a venit la Ponferrada cu statutul unui favorit ce nu avea nimic de pierdut, spre deosebire de alţi oameni, pentru care rendez-vous-ul iberic reprezenta o ţintă uriaşă.

În Spania, datorită tacticii excelente, dar şi curajului său – poate dat de tinereţe, poate de felul său de a fi – Michal Kwiatkowski a atacat atunci când mulţi încă îşi mai făceau calcule pentru final şi a luat un avans care s-a dovedit suficient pentru a celebra cea mai mare victorie a carierei. La doar 24 de ani, Kwiatkowski şi-a completat sezonul de vis cu tricoul curcubeu, devenind cel mai tânăr campion mondial din ultimul deceniu şi jumătate şi arătând că va fi unul dintre cicliştii de referinţă ai următorilor ani.

Rutierul săptămânii

La 43 de ani şi o zi, Jens Voigt şi-a încheiat socotelile cu ciclismul în stil mare, părăsind sportul după ce a doborât recordul orei. Atunci când şi-a anunţat intenţia de a încerca să fixeze un nou reper, germanul a fost privit cu scepticism, iar toată această acţiune a fost catalogată ca fiind o campanie de PR a lui Trek. Nici măcar atunci când s-a aflat că Voigt a făcut câteva teste în primăvară, dublate de aproape trei săptămâni de antrenament în luna septembrie, acestuia nu i s-au acordat prea multe şanse de a deveni primul rutier care doboară recordul orei, de când Uniunea Ciclistă Internaţională a unificat precedentele rezultate şi a stabilit un regulament mult mai permisiv decât cel din trecut.

Cu toate acestea, şi în ciuda unor mici probleme întâmpinate la 20-25 de minute de la start, Jens Voigt şi-a dovedit încă o dată tăria mentală şi psihică şi a scris istorie pe velodromul din Grenchen, la capătul unei evoluţii mult peste aşteptări, care l-a transformat în noul recordman al orei, în ultima cursă din carieră. 51,110 km a fost rezultatul rutierului german, acesta sărbătorindu-şi retragerea din activitate în faţa familiei, colegilor şi a peste 1600 de fani, veniţi să celebreze una dintre performanţele de referinţă ale anului 2014 în ciclism.

Pe lângă faptul că a avut parte de o retragere minunată, una de care foarte puţini rutieri se bucură, Voigt a şi revitalizat recordul orei, o probă ce era moartă de mai bine de un deceniu, deoarece dispăruse din aria de interes a marilor rutieri din pluton. Odată cu rezultatul de săptămâna trecută, germanul s-a asigurat că va avea un loc solid în istoria sportului, dar le-a şi aruncat mănuşa specialiştilor din pluton: Fabian Cancellara, Tony Martin, Taylor Phinney şi Bradley Wiggins. Rămâne de văzut cine o va ridica primul anul viitor.

Rutierul săptămânii

De fapt, titlul este greşit, “Rutierul anului” fiind mult mai potrivit, în condiţiile în care Alberto Contador, cel ce primeşte această distincţie, a avut un sezon fabulos: din februarie şi până acum, spaniolul a terminat pe podium toate cursele pe etape încheiate, a obţinut un total de nouă victorii şi a câştigat trei competiţii prestigioase: Tirreno-Adriatico, Turul Ţării Bascilor şi Turul Spaniei, ultimul succes venind la exact două luni de la abandonul din Turul Franţei, cauzat de o accidentare la tibie.

Unul dintre cei mai mari ciclişti ai tuturor timpurilor, Contador şi-a păstrat imaculată istoria participărilor în Vuelta, pe care a câştigat-o de fiecare dată când a luat startul (2008, 2012, 2014). Triumful său, venit la doi ani de la precedentul într-un Mare Tur, a confirmat că ibericul are aceeaşi foame uriaşă de victorii ca în tinereţe, dar şi că acesta nu trebuie nesocotit niciodată, indiferent de forma afişată sau de problemele de sănătate întâmpinate înainte de a aborda un obiectiv major al stagiunii.

Cu un total de 18 triumfuri în cursele pe etape, dintre care o treime în Marile Tururi, Alberto Contador poate fi numit, fără probleme, o legendă a sportului. Singurul gol important din palmaresul său impresionant apare în dreptul victoriilor din Monumente, însă acest lucru s-ar putea schimba pe cinci octombrie, când, potrivit unor informaţii momentan neconfirmate, rutierul lui Tinkoff-Saxo se va afla în Italia, ţară în care iubeşte atât de mult să concureze, pentru a lua startul în cea de-a 108-a ediţie a Turului Lombardiei.

Rutierul săptămânii

Marţi, 2 septembrie, Alberto Contador a făcut un contratimp individual excelent între Monasterio de Santa Maria de Veruela şi Borja şi a îmbrăcat tricoul roşu în Vuelta, mai important decât asta fiind că le-a luat secunde preţioase tuturor adversarilor. De atunci au trecut cinci etape, iar ibericul şi-a păstrat locul întâi, ajungând la 20 de zile în tunica distinctivă, performanţă cu care se mai pot lăuda doar 15 ciclişti în istoria de aproape opt decenii a Turului Spaniei. Singurul lucru ce îi lipseşte până acum liderului clasamentului general este o victorie, însă timpul nu e pierdut.

Prezent în Vuelta la 40 de zile după abandonul din Turul Franţei, Contador a impresionat pe toată lumea cu forma sa foarte bună şi cu acelaşi spirit agresiv, care i-a adus, de-a lungul anilor, laude şi mulţi fani. Deşi cu o echipă slabă alături şi conştient că statutul de principal favorit va aduce o presiune în plus, spaniolul a avut grijă să întoarcă situaţia în favoarea sa şi să îşi facă toate calculele în aşa fel încât să îşi domine adversarii şi să nu le ofere prea mult spaţiu de manevră.

Chiar dacă acum conduce Vuelta cu un avans bunicel, tricoul roşu se joacă în continuare, deoarece ultima săptămână va aduce trei teste importante în calea lui Alberto Contador – Lagos de Somiedo, Puerto de Ancares şi Santiago de Compostela – dar şi nişte adversari mult mai puternici şi vicleni, care simt că îl pot detrona pe spaniol. Tocmai de aceea, această treime finală a Vueltei s-ar putea dovedi cea mai dificilă din cariera sa. Pe de altă parte, dacă va trece cu bine de ea şi va ajunge la Santiago de Compostela triumfător, atunci statutul său de legendă a ciclismului va căpăta noi dimensiuni.

Rutierul săptămânii

La fel ca data trecuta, alegerea nu vine din Turul Spaniei, asta şi pentru că nu a existat până acum un ciclist care să arate că este cu o clasă peste ceilalţi, fie că vorbim despre sprinteri sau despre oameni de clasament general. Astfel, cel mai bun rutier al săptămânii trecute vine din Franţa, acolo unde a şi obţinut trei victorii. Este vorba despre Sylvain Chavanel, liderul lui IAM, care, după o primă jumătate de sezon mai degrabă nereuşită, cu multe dezamăgiri în clasice şi în Le Tour, şi-a intrat în formă odată cu a doua parte a anului, confirmând că echipa elveţiană nu a greşit când a decis să îl transfere la finalul stagiunii precedente şi să îi ofere rolul de lider pentru marile curse.

Revirimentul lui Chavanel a început în Tour du Poitou-Charentes, la jumătatea săptămânii. Mai întâi, ciclistul din Hexagon s-a impus în contratimpul individual de acolo, iar apoi, datorită avansului substanţial luat, a câştigat clasamentul general pentru a treia oară în carieră, stabilind un nou record al competiţiei. La doar două zile de la acel succes, francezul în vârstă de 35 de ani a luat startul în Marele Premiu de la Plouay, cursă de o zi aflată la cea de-a 78-a ediţie. În ciuda faptului că traversa o formă bună, ciclistul lui IAM nu pornea ca favorit, ci mai degrabă ca un outsider, este adevarăt, unul periculos.

Profitând de vasta sa experienţă, dar şi de faptul că ştia bine traseul, Sylvain Chavanel a răspuns unui atac dat în ultimii kilometri, când s-a format un grup de şapte rutieri ce a luat prin surprindere plutonul, care se pregătea de un sprint masiv. Simţind că acea mişcare ar putea avea succes, francezul şi-a făcut foarte bine calculele pe final, nu şi-a irosit energia şi a sprintat cu 150 de metri înainte de sosire, câştigând în premieră Marele Premiu de la Plouay, cursă în care, până la el, nu se mai impusese niciun alt rutier de la o echipă Pro Continentală. Nu a fost singura bornă fixată de Chavanel: datorită succesului de duminică, ciclistul lui IAM a devenit cel mai vârstnic câştigâtor al cursei din Bretania, de la Eloi Tassin, în 1948.

Rutierul săptămânii

Alexander Kristoff nu este doar ciclistul săptămânii, dar şi unul dintre cei mai buni din această stagiune. Norvegianul, la care BMC a renunţat atât de uşor în urmă cu trei ani, a avut o evoluţie fantastică încă din primăvară, impresionând nu doar prin rezultatele sale, dar şi prin constanţa arătată, aprilie fiind singura lună în care nu a bifat un succes de când a început sezonul. Pe lângă victoria istorică din Milano-San Remo, prima a unui norvegian, ciclistul Katushei a mai fixat o bornă importantă şi în Turul Franţei, acolo unde a obţinut două victorii, care l-au propulsat în elita sprintului mondial.

Un ciclist ce merită apreciat şi pentru că are mereu un calendar plin, prezentându-se în curse nu pentru a le folosi ca antrenament, ci pentru a obţine victorii, Kristoff nu a luat o pauză după Le Tour, ci a continuat să adune succese. Mai întâi, pe teren propriu, în Cursa Arctică a Norvegiei, unde doar patru secunde l-au despărţit de un triumf la general. Apoi, cu un moral solid după acele rezultate, în penultima săptămână a lui august s-a aliniat la startul Clasicii de la Hamburg, cu obiectivul declarat de a se impune, după ce în urmă cu un an terminase pe locul al treilea.

De departe cel mai în formă rutier din cursă, Alexander Kristoff a avut o evoluţie impecabilă, fără să se precipite în vreun fel nici măcar atunci când atacurile au venit la foc automat în ultimii 20 de kilometri. Având alături o echipă solidă, care a controlat perfect finalul, scandinavul a aşteptat răbdător să intre în scenă şi a accelerat când mai erau aproximativ 300 de metri, sprintul său fiind atât de puternic, încât adversarii nu l-au putut depăşi, în ciuda faptului că au stat la plasă. Astfel, Alexander Kristoff a bifat a 14-a victorie a sezonului şi a devenit doar al treilea rutier din istorie care a câştigat Milano-San Remo şi Clasica de la Hamburg în acelaşi an, după Erik Zabel (2001) şi Paolo Bettini (2003). La cum merg lucrurile, nu ar fi exclus ca un nou succes să vină duminică, în Marele Premiu de la Plouay.

Rutierul săptămânii

În anii ’70-’80, trei fraţi belgieni şi-au construit un palmares solid în ciclism: Leo, Johan şi Paul au câştigat, împreună, o etapă în Turul Cataluniei, o alta în Turul Ţării Bascilor, Bruxelles–Ingooigem, mai multe etape în Turul Franţei, dar şi Turul Elveţiei. Ce legătură au aceştia cu alegerea pentru săptămâna ce tocmai a trecut? Simplu: cei trei sunt tatăl (Leo) şi unchii (Johan şi Paul) lui Tim Wellens, primul belgian care s-a impus în Turul Beneluxului, la cea de-a zecea ediţie a cursei apărute în 2005.

Venit, la fel ca mulţi alţi rutieri aflaţi în plutonul actual, din mountain bike, Tim Wellens a fost un amator cu rezultate impresionante în curse de şosea ca Tour des Pays de Savoie, Toscana-Terra di ciclismo, Le Triptyque des Monts et Châteaux şi Tour de l’Avenir, toate aceste clasări aducându-l în atenţia lui Lotto-Belisol, cu care a şi semnat la jumătatea lui 2012. Odată parafată această înţelegere, flamandul a beneficiat de şansa de a participa în competiţii de World Tour, arătându-şi în câteva ocazii potenţialul, în ciuda faptului că progresul său a fost mai lent.

În 2014, al doilea său sezon întreg ca profesionist, Tim Wellens a impresionat încă din primăvară, când a bifat două podiumuri de etapă în Il Giro, mult timp fiind în cărţi şi pentru câştigarea tricoului albastru. În acel moment, a devenit evident că o victorie va veni curând, iar ciclistul lui Lotto-Belisol a fost foarte aproape să o obţină în Ster ZLM Toer, acolo unde doar 12 secunde l-au despărţit de câştigarea clasamentului general, adjudecat de compatriotul său, Philippe Gilbert.

De atunci au trecut două luni şi alte patru curse, ultima dintre acestea, Turul Beneluxului, aducându-l pe Wellens pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Un bun căţărător, indiferent de teren (dealuri, munte mediu sau înalt), dar şi un rutier solid la contratimp, belgianul a dat un atac devastator în penultima etapă a cursei de World Tour, pe un traseu similar celui din Liège–Bastogne–Liège, iar acţiunea sa curajoasă şi, în acelaşi timp, subestimată de adversari, i-a adus nu doar victoria de etapă, ci şi tricoul de lider, pe care apoi l-a apărat fără probleme, câştigând la general şi confirmând că poate fi unul dintre cicliştii importanţi ai următorilor ani.

Până la a face planuri pentru sezoanele viitoare, Tim Wellens mai are câteva curse de disputat în actuala stagiune, cum ar fi Marele Premiu de la Plouay şi Turul Lombardiei. Între acestea, având în vedere evoluţia din ultima vreme, este foarte posibil să se infiltreze şi o prezenţă la Campionatele Mondiale de la Ponferrada, acolo unde Belgia va putea trimite o echipă formată din nouă oameni.

Post Navigation