Cafe Roubaix

Glosarul clasicelor de primăvară din 2013

Alejandro Valverde – a mai trecut un an de la revenirea sa în pluton şi spaniolul de la Movistar a părăsit din nou Ardenii fără niciun succes, deşi la startul curselor de acolo era unul dintre marii favoriţi. Impresia lăsată de Valverde a fost că mereu i-a lipsit foarte puţin pentru a bifa o victorie, acel ceva fiind fie câteva procente la nivel fizic, fie asumarea mai multor riscuri. Ibericul s-a declarat mulţumit de podiumurile din Amstel Gold Race şi Liège–Bastogne–Liège, însă este conştient că şansele sale la o victorie în Ardeni se vor micşora de acum înainte, nu doar din cauza vârstei, ci şi a apariţiei cicliştilor din noul val.

BMC – este adevărat că echipei nord-americane i-a lipsit un om important, Alessandro Ballan, dar la lotul pe care îl are, ar fi trebuit să domine cursele de o zi din perioada februarie-aprilie. În schimb, BMC a obţinut câteva podiumuri şi a avut în Greg Van Avermaet, un “locotenent”, cel mai constant rutier al primăverii. Cu un Thor Hushovd invizibil şi  blazat şi un Philippe Gilbert parcă împovărat de tricoul curcubeu pe care îl poartă, gruparea manageriată de John Lelangue a suferit din greu în clasice, şi dacă a învăţat din tot ce s-a întâmplat, atunci ar trebui să realizeze câteva transferuri în toamnă şi să schimbe ierarhia în cadrul echipei.

Columbia – anunţată de câţiva ani, revenirea cicliştilor din ţara sud-americană în prim-plan a mai făcut câţiva paşi extrem de importanţi odată cu clasicele din Ardeni, acolo unde Sergio Henao şi Carlos Betancur s-au remarcat prin două podiumuri şi alte două clasări în top zece. Rezultatele bune ale acestora au arătat că raportul de putere a început să se schimbe în clasice, care în curând nu vor mai reprezenta doar apanajul naţiunilor cu tradiţie.

Daniel Martin – a fost nevoie de 21 de ani pentru ca un irlandez să se impună din nou într-un “Monument”, dar victoria obţinută de rutierul lui Garmin-Sharp în Liège–Bastogne–Liège a făcut ca aşteptarea să merite. Nepotul mult mai celebrului Stephen Roche şi-a făcut deja un nume respectat în pluton prin succesul obţinut în faţa unor adversari mult mai titraţi şi promite să nu se oprească aici, senzaţia fiind că până în 2021 (când se va retrage, conform propriei declaraţii) va mai aduna câteva victorii în clasicele din Ardeni, dar şi în cele care se desfăşoară toamna, în Italia

Fabian Cancellara – după un 2012 cu mai multe dezamăgiri decât bucurii, elveţianul a revenit la cel mai înalt nivel şi a reuşit o nouă “triplă”, la fel ca în 2010, chiar dacă, pe alocuri, nu a lăsat aceeaşi impresie de invincibilitate. Însă asta contează mai puţin, singurul lucru important pentru Cancellara fiind cele trei victorii obţinute în clasicele pe pavate, dintre care două au venit în “Monumente”, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix. Pe lângă reafimarea sa ca unul dintre cei mai mari ciclişti de clasice din toate timpurile, rutierul lui RadioShack-Leopard a avut grijă ca prin aceste triumfuri să devină unul dintre cei mai doriţi oameni la finalul sezonului, atunci când îi expiră contractul cu gruparea luxemburgheză.

Gerald Ciolek – odată cu succesul din Milano-San Remo, germanul în vârstă de 26 de ani şi-a rupt eticheta de eternă speranţă şi a semnalat întoarcerea ciclistului care la doar 18 ani câştiga titlul naţional în faţa lui Erik Zabel. Un outsider la startul primei mari clasice din 2013, rutierul echipei MTN-Qhubeka a făcut o cursă excelentă din punct de vedere tactic şi i-a asigurat formaţiei sale un succes memorabil, la debutul într-o clasică “Monument”.

Katusha – victoriile din Omloop Het Nieuwsblad şi Flèche Wallonne, dublate de clasări în top zece în toate “Monumentele” primăverii au făcut din gruparea rusă una dintre cele mai de succes din aceste luni. Pe lângă certitudinile numite Luca Paolini, Daniel Moreno şi Joaquim Rodriguez, Katusha a descoperit că în viitor va avea în norvegianul Alexander Kristoff un candidat serios la victorie în Turul Flandrei şi Paris-Roubaix.

Omega Pharma-Quick Step – echipa manageriată de Patrick Lefevere poate da vina pe ghinion pentru parcursul slab din clasice, dar trebuie să se uite şi în propria curte, deoarece rutierii aşteptaţi să iasă în evidenţă în absenţa lui Tom Boonen au clacat. Singurele aspecte pozitive se numesc Zdenek Stybar şi Michal Kwiatkowski, doi rutieri cu un potenţial uriaş, care dacă vor primi şanse destule în viitor, vor răsplăti încrederea arătată cu multe victorii în cursele de o zi.

Peter Sagan – la ce a arătat în 2013, un lucru e clar: slovacul va domina clasicele în următorii ani, singura întrebare care se pune fiind câte succese poate să obţină. Excelent pe căţărările scurte şi cu un sprint năucitor, Sagan are tot ce îi trebuie pentru a face din cursele de primăvară o proprietate privată, calităţile sale incredibile permiţându-i să fie favorit indiferent de traseu. Totuşi, ciclistul echipei Cannondale trebuie să înveţe un lucru, şi anume că îi va fi imposibil să aibă acelaşi nivel ridicat timp de două luni (martie şi aprilie), fiind indicat pentru viitor să se concentreze pe o anumită perioadă şi să nu se obosească inutil din dorinţa de a fi prezent la startul tutoror clasicelor, deoarece asta îl va costa cu timpul.

Philippe Gilbert – nimeni nu i-a cerut campionul mondial să repete “tripla” fantastică din 2011, însă acesta era aşteptat să câştige măcar o clasică din Ardeni, cu atât mai mult cu cât a sacrificat Turul Flandrei pentru a ajunge la jumătatea lunii aprilie în cea mai bună formă. Din păcate pentru el şi fanii săi, Gilbert nu a atins nivelul dorit, fiind mereu cu unul sau doi paşi în urma adversarilor. Mulţi pun parcursul foarte slab pe seama faptului că i-a lipsit susţinerea avută în trecut la Omega Pharma-Lotto şi nu este deloc exclus ca Gilbert să gândească la fel, caz în care ar putea lua în calcul o revenire în Belgia, mai ales că zvonurile privind un transfer al lui Peter Sagan la BMC se înmulţesc pe zi ce trece.

Sep Vanmarcke – nu a câştigat Paris-Roubaix, însă a arătat că are ce îi trebuie pentru a fi un protagonist acolo în următorul deceniu. Cum Tom Boonen se apropie de finalul carierei, Vanmarcke îi poate lua locul în inimile suporterilor belgieni, care aşteaptă pe cineva pentru a prelua ştafeta şi a aduce în continuare victorii în clasicele pe pavate. Deşi dureroasă, înfrângerea din “Infernul Nordului” îl va ajuta mult pe rutierul lui Blanco, atât ca experienţă, cât şi ca motivaţie pentru viitor.

Sky – nu mai este niciun secret că pregătirea pentru clasice aleasă de echipa britanică a reprezentat un fiasco, cantonamentul din Tenerife neputându-le oferi rutierilor de clasice ai lui Sky condiţiile pe care le-ar fi întâlnit în Paris-Nisa şi Tirreno-Adriatico. Fără să aibă o vedetă pentru cursele de o zi, Sky s-a putut baza pe mulţi rutieri talentaţi, cu un potenţial mare, dar aceştia nu au fost capabili să aducă nici măcar un podium într-un “Monument”. Anul viitor, sunt şanse mari să se renunţe la antrenamentele din Spania, însă acesta ar fi doar un pas pentru campania de primăvară; celălalt ar trebui să fie stabilirea unor strategii şi ierarhii interne clare, astfel încât echipa să tragă pentru un singur lider, şi nu să mai meargă la mai multe capete, în speranţa că astfel va da lovitura.

Anul surprizelor în Ardeni

Dacă pavatele au fost dominate de un singur om în 2013 (Fabian Cancellara), nu acelaşi lucru se poate spune despre clasicele din Ardeni, care au oferit surprize pe bandă rulantă. După Roman Kreuziger în Amstel Gold Race şi Daniel Moreno în Flèche Wallonne, a venit rândul lui Daniel Martin să dea lovitura, de această dată în cea mai veche clasică din calendar, Liège–Bastogne–Liège, cursă aflată la ediţia cu numărul 99.

Victoria irlandezului în vârstă de 26 de ani nu a reprezentat în totalitate o surpriză, ci şi o confirmare a rezultatelor foarte bune din ultimele săptămâni, clasamentul general în Turul Cataluniei şi locul patru în Flèche Wallonne, clasică în care Martin ar fi putut obţine mai mult dacă nu ar fi avut un plasament greşit la baza lui Mur de Huy. Triumful lui Martin a venit şi ca o consecinţă a unei excelente tactici puse în scenă de Garmin-Sharp, care l-a folosit pe Ryder Hesjedal să destabilizeze plutonul, la fel ca în Turul Cataluniei, o strategie ce i-a luat prin surprindere pe aproape toţi favoriţii. Apoi, rutierul irlandez a încheiat munca colegului său cu un atac la care nimeni nu se aştepta, cu atât mai puţin Joaquim Rodriguez, surprins de felul cum a accelerat adversarul său pe finalul din Ans.

După acest succes, Garmin şi-a salvat primăvara, una săracă până acum în clasice, fără nicio clasare pe podium, iar Daniel Martin a arătat că a ajuns la nivelul necesar (atât din punct de vedere fizic, cât şi mental) pentru a fi un ciclist cu adevărat important în cursele de o zi şi în Marile Tururi. Totodată, succesul său a pus punct unei perioade de 21 de ani fără victorie pentru Irlanda în clasicele majore, precedentul triumf într-un “Monument” aparţinându-i lui Sean Kelly, la ediţia din 1992 a Paris-Roubaix (o coincidenţă: în 1984, cu câteva săptămâni înainte de prima sa victorie în “La Doyenne”, Kelly s-a impus în Turul Cataluniei, la fel ca Martin, în acest sezon).

Cine a mai fost pe plus duminică

Joaquim Rodriguez – chiar dacă a terminat pe locul secund, spaniolul merită remarcat pentru că s-a descurcat foarte bine la doar o săptămână de la căzătura suferită în Amstel Gold Race, unde s-a accidentat la genunchi. Spre deosebire de anul trecut, “Purito” a încheiat săptămâna Ardenilor fără victorie, însă a demonstrat că se află pe drumul cel bun pentru a atinge vârful de formă în Turul Franţei.

Carlos Betancur – AG2R trebuie felicitată pentru că a renunţat la “implanturile de puncte” numite Gregor Gazvoda şi Amir Zargari, reorientându-se către un rutier tânăr şi cu un potenţial fantastic, aşa cum este Carlos Betancur, care i-a adus echipei franceze două rezultate solide la interval de doar patru zile. Nu doar că rutierul columbian obţine puncte importante în cursele World Tour, dar îi asigură lui AG2R şi o vizibilitate de care aceasta s-a bucurat rar în ultimii ani. La cum a mers în primăvara lui 2012, Betancur nu va mai trebui să aştepte mult până să obţină un mare succes.

Michele Scarponi – ultimele luni au fost cu multe probleme pentru ciclistul lui Lampre, însă clasările recente (locul trei în Turul Cataluniei şi locul cinci în Liège–Bastogne–Liège) îi dau acestuia dreptul să spere că va termina pe podium Il Giro. Ajuns la 35 de ani, Scarponi şi-a calculat bine paşii în actuala stagiune, conştient că a 96-a ediţie a Turului Italiei va reprezenta ultima sa oportunitate pentru un rezultat important în faţa propriilor suporteri.

Andy Schleck – oricât de ciudat ar părea, luxemburghezul merită să se afle aici, nu doar datorită faptului că a terminat cursa, dar şi pentru că a venit pe un loc rezonabil, având în vedere condiţia fizică şi mentală la care se află. Schleck a terminat pe 41, la un minut şi 20 de secunde în urma învingătorului, un rezultat care va avea darul de a-i da mai multă încredere pentru a doua jumătate a sezonului.

Cine a fost pe minus

Belgia – pentru prima oară în ultimii 95 de ani, niciun rutier din această ţară nu a câştigat o clasică sau o semi-clasică, un rezultat dezastruos pentru o naţiune obişnuită cu victoriile în cursele de o zi. Unii ciclişti au fost accidentaţi, alţii ieşiţi din formă, însă acestea nu au fost singurele motive pentru parcursul foarte slab al belgienilor în lunile martie şi aprilie. O altă problemă e că în absenţa marilor nume nu a apărut nimeni din urmă, fiind foarte posibil ca la un moment dat, în viitorul apropiat, să existe un gol important între generaţii.

Philippe Gilbert – în proporţie de 90%, campionul mondial şi-a ratat sezonul. După ce nu a terminat pe podium în niciuna dintre clasicele din Ardeni, ciclistului echipei BMC îi mai rămân foarte puţine lucruri la care să spere în 2013 (în principal, succese de etapă în Turul Franţei şi Vuelta). Seria sa fără victorie în tricoul curcubeu a ajuns la şapte luni, iar singurul mod prin care ar putea şterge impresia proastă lăsată până acum ar fi ca în toamnă să câştige din nou titlul mondial şi să dubleze acea performanţă şi cu un succes într-o clasică (de preferat, Turul Lombardiei).

Sky, BMC şi Omega Pharma-Quick Step – toate aceste echipe au ce să îşi reproşeze după clasicele de primăvară. La startul lui martie, se vorbea despre o dominare clară a celor trei grupări în cursele de o zi pe pavate şi din Ardeni, dar nu a fost cazul, iar acestea au încheiat şi ultima mare clasică “Monument” din prima parte a sezonului fără să impresioneze prin evoluţia lor.

Damiano Cunego – “Micul Prinţ” a declarat în mai multe rânduri că Liège–Bastogne–Liège este marele său obiectiv al primăverii, însă a dezamăgit din nou, asta după ce la un moment dat a lăsat senzaţia că poate să aibă un rol important pe final. Până la urmă, fostul câştigător din Il Giro a sosit doar pe 30, iar Italia a ajuns la aproape cinci ani fără o victorie într-o clasică majoră.

Liège–Bastogne–Liège 2013

O cursă pentru amatori la început, Liège–Bastogne–Liège a apărut din acelaşi motiv care a dus la înfiinţarea tuturor competiţiilor de la final de secol XlX, început de secol XX: pentru a ajuta la creşterea vânzărilor unui ziar, în acest caz, L’Expresse. Modelul, patentat de Le Vélocipède Illustré, în 1869, cu Paris-Rouen, a fost urmat de toate publicaţiile de la acea vreme, care au avut de gând nu atât să le ofere oamenilor ceva nou, cât să se salveze de la faliment şi să le dea lovitura de graţie ziarelor cu care se aflau în competiţie directă.

La început o cursă rezervată amatorilor, Liège–Bastogne–Liège i-a primit după scurt timp şi pe profesionişti şi s-a bucurat de un debut excelent în lumea ciclismului, cel puţin pentru organizatori, deoarece primele trei ediţii au fost câştgate de un valon, Léon Houa. Chiar dacă până în ziua de azi a rămas “proprietatea” belgienilor, “La Doyenne” a crescut în amploare şi a devenit una dintre cele mai importante clasice din calendar, adunând întotdeauna la start nume mari, prestigiul fiindu-i conferit şi de faptul că printre participanţi s-au numărat mereu câştigători de Mari Tururi.

Astfel, pe lista câştigătorilor au apărut oameni ca Ferdi Kübler, Jacques Anquetil, Eddy Merckx sau Bernard Hinault. Mai recent, rutierii de clasice s-au aflat în prim-plan, însă cicliştii de curse pe etape tot s-au făcut remarcaţi (Alexandre Vinokourov, Danilo Di Luca, Alejandro Valverde, Andy Schleck). Ediţia de anul acesta, poate mai mult decât în sezoanele precedente, se anunţă o luptă intensă între ciclişti provenind din ambele categorii.

Traseul din 2013

11 căţărări va avea ediţia cu numărul 99 a Liège–Bastogne–Liège, iar nouă dintre acestea vor fi grupate în a doua jumătate a cursei. Spre deosebire de Flèche Wallonne, dealurile din “La Doyenne” sunt mult mai lungi şi dure, diferenţele putând fi realizate mult mai uşor. La acestea se adaugă şi coborârile, întortocheate şi tehnice, care vor necesita din plin concentrarea rutierilor, o scurtă clipă de neatenţie putând echivala cu pierderea cursei.

Treptat-treptat, căţărările de pe traseu îi vor solicita din ce în ce mai mult pe ciclişti, dar vor realiza şi o selecţie, iar plutonul va ajunge să numere undeva la 50-60 de oameni. Asta până când se va ajunge pe Côte de La Redoute, care este pentru Liège–Bastogne–Liège ceea ce e Pădurea Arenberg pentru Paris-Roubaix: un simbol, un loc în care nu neapărat se poate câştiga cursa, cât se poate pierde. De acolo vor mai rămâne 36 de kilometri până la sosire şi două căţărări repertoriate, dintre care una trebuie neapărat menţionată.

Este vorba despre penultima, Côte de Colonster, care o înlocuieşte pe Côte de la Roche aux Faucons, absentă din cauza lucrărilor de reparaţie întreprinse în zonă. De ce va fi atât de importantă Colonster? Pentru simplul motiv că va schimba dramatic cursul evenimentelor şi va duce, cel mai probabil, la o sosire ce va avea în prim-plan un grup numeros din care se va alege învingătorul. Mai lungă decât Roche aux Faucons, noua ascensiune are însă o pantă medie mult mai uşoară (doar 6%), care nu are cum să creeze diferenţele văzute în ediţiile precedente. Un motiv în plus pentru ca “La Doyenne”, care se va termina din nou pe drumul în urcare din Ans, să aibă un finiş similar cu cel al lui Amstel Gold Race în anii anteriori, când totul se decidea pe ultimii metri ai lui Cauberg.

Nu doar datorită traseului schimbat pe final se remarcă ediţia din 2013, ci şi lipsei unui favorit clar la victorie, o situaţie oarecum neobişnuită pentru o cursă de nivelul lui Liège–Bastogne–Liège.

Favoriţii din 2013  

Alejandro Valverde – de două câştigător al Liège–Bastogne–Liège, spaniolul pare cel mai solid candidat la victorie. Clasat pe doi în Amstel Gold Race şi pe şapte în Flèche Wallonne, rutierul echipei Movistar are calităţile şi şiretenia necesare pentru a da din nou lovitura în suburbia Ans. Un alt avantaj al lui Valverde îl reprezintă faptul că nu trebuie să atace, fiind unul dintre puţinii rutieri care se pot impune la sprint.

Philippe Gilbert – se află înaintea ultimei ocazii de a-şi salva sezonul. Poate părea mult spus, având în vedere că este doar luna aprilie, dar tot ce va urma de acum înainte (Campionate Naţionale, curse de o zi, Mari Tururi) nu va fi o miză la fel de mare pentru campionul mondial, care şi-a construit toată pregătirea de iarnă în jurul clasicelor din Ardeni, şi mai ales, cu gândul la Liège–Bastogne–Liège, o cursă ale cărei drumuri şi obstacole le cunoaşte mai bine decât oricine altcineva din actualul pluton.

Simon Gerrans – australianul “a sărit” peste Flèche Wallonne pentru a ajunge cât mai odihnit şi pregătit la startul din Liège, iar dacă va fi măcar la nivelul din Amstel Gold Race, atunci va putea emite pretenţii serioase într-o cursă care a avut până acum un singur învingător vorbitor de limbă engleză, pe Tyler Hamilton, în 2003. La fel ca în cazul lui Valverde, sprintul foarte bun va fi una dintre “armele” lui Gerrans în faţa unor adversari mult mai titraţi.

Joaquim Rodriguez – în ciuda unor probleme la genunchi, spaniolul a terminat pe şase Flèche Wallonne, un rezultat care ar trebui să îi pună pe gânduri pe oponenţii săi. Cu un Dani Moreno pregătit să revină în rolul de “locotenent”, dar şi cu o condiţie fizică mai bună, “Purito” va încerca să îşi împlinească visul şi să se impună în “La Doyenne”. Pentru asta va avea nevoie nu doar de o cursă ferită de ghinion, ci şi de un atac dat relativ departe de final, prin care să îi surprindă pe ceilalţi.

Vincenzo Nibali – anul trecut, italianul a fost prins de Maxim Iglisnkiy, cu doar 1200 de metri înainte de final, dar acea înfrângere nu l-a descurajat, iar acum se va prezenta în cursă cu dorinţa de a-şi lua revanşa. Chiar dacă e obosit după succesul din Turul Trentino, “Rechinul” are toate şansele să fie din nou unul dintre protagonişti, mai ales că face parte din categoria rutierilor care dau absolut totul de fiecare dată, indiferent de situaţie.

Sky – pentru echipa britanică, la fel ca pentru BMC sau Omega Pharma-Quick Step, va fi ultima ocazie de a salva o campanie de primăvară mult sub aşteptări în clasice. Sky propune mulţi oameni interesanţi, ca Sergio Henao, Chris Froome sau Rigoberto Uran, însă victoria va depinde, într-o bună măsură, de capacitatea acestora de a controla o cursă căreia nu îi place să fie controlată. Toţi cei enumeraţi mai sus au un minus, sprintul, ceea ce înseamnă că primul loc poate fi obţinut după o acţiune solitară. Rămâne de văzut de unde va porni aceasta.

Alţi oameni de urmărit – după evoluţia bună de la mijlocul săptămânii, Daniel Martin nu trebuie trecut cu vederea, la fel ca Michal Kwiatkowski, care a declarat că Liège–Bastogne–Liège este clasica sa preferată din Ardeni. Damiano Cunego va încerca să demonstreze că încă mai are un cuvânt de spus în cursele de o zi, în timp ce Carlos Betancur va trebui să confime locul al treilea din Flèche Wallonne. Chiar dacă obiectivul lui e Il Giro, asta nu înseamnă că Samuel Sanchez nu ar putea fi un factor duminică, la fel ca Rui Costa, Daniel Moreno, Ryder Hesjedal,  Enrico Gasparotto, Bauke Mollema sau Jelle Vanendert, care vor veni din linia a treia a favoriţilor.

Date statistice:

– cele mai multe victorii au fost obţinute de Eddy Merckx, cinci, între 1969 şi 1975.

– 13 ţări se pot lăuda cu cel puţin un succes în Liège–Bastogne–Liège, primul loc al acestui clasament fiind ocupat de Belgia, cu 59 de victorii.

– ultimul campion mondial care s-a impus în “La Doyenne” a fost italianul Moreno Argentin, în 1987.

– în ultimii 15 ani, cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat s-a înregistrat în 2009, atunci când Andy Schleck l-a învins pe Joaquim Rodriguez pentru un minut şi 16 secunde.