Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the category “Concluzii 2014”

Concluzii după Turul Flandrei

Fabian Cancellara a respectat calculele hârtiei şi a câştigat clasica din Belgia, confirmându-i lui Trek că nu a greşit atunci când a decis să construiască echipa în jurul lui. Doar al doilea rutier străin care s-a impus de trei ori în De Ronde (după Fiorenzo Magni, între 1949 şi 1951), elveţianul a ajuns la şapte succese în Monumente, egalându-i pe Gino Bartali şi Tom Boonen, şi a arătat (din nou, după Paris-Roubaix 2013) că poate obţine victorii şi într-un mod calculat, fără a fi nevoit să atace de departe pentru a scăpa de toţi adversarii. Un alt lucru care merită remarcat este că Fabian Cancellara s-a impus la Oudenaarde deşi nu a mai beneficiat de ajutorul unui coleg în ultimii 50 de kilometri, când mulţi dintre oponenţii săi mai aveau cel puţin un coechipier la dispoziţie.

Greg Van Avermaet a impresionat prin evoluţia sa curajoasă, care i-a adus la final cel mai bun rezultat al carierei în Turul Flandrei. Belgianul în vârstă de 28 de ani a atacat cu aproximativ 30 de kilometri înainte de sosire, aplicând tactica adoptată şi de conaţionalul său, Jurgen Roelandts, în 2013, şi a rezistat în faţă şi după ce a fost prins, dar efortul depus l-a costat la sprint. Cel mai agresiv ciclist în cursa de duminică (dar şi unul dintre cei mai puternici), Van Avermaet a avut regrete după ce a încheiat pe podium pentru a patra oară într-o clasică de primăvară, însă a oferit destule indicii că o victorie într-un Monument nu este departe.

Învingător în Milano-San Remo, Alexander Kristoff a terminat pe locul cinci Turul Flandrei, cu o poziţie mai jos decât anul trecut, dar a avut o evoluţie mult mai convingătoare acum, norvegianul fiind primul rutier care a decis să plece după cei patru oameni aflaţi în frunte, la un moment dat chiar oferind senzaţia că îi poate ajunge. Ciclistul Katushei a demonstrat că nu este doar un sprinter, ci şi un ciclist care poate ataca, iar rezultatul de duminică vine ca o nouă confirmare a calităţilor sale pentru cursele de o zi. Cum Kristoff este în continuare tânăr (26 de ani), în următoarele trei-patru sezoane va fi categoric un rutier cu un impact important asupra clasicelor de primăvară.

Pe lângă Cancellara, Van Avermaet, Vanmarcke sau Kristoff, au mai existat câţiva rutieri care au impresionat duminică. Unul dintre aceştia a fost Stijn Devolder, dublul câştigător al cursei, care a luat startul din postura unui outsider capabil să obţină victoria, dar a ajuns să plătească pentru plasamentul defectuos din pluton. Totuşi, Devolder, deşi lovit serios la cotul stâng, a tras puternic de mai multe ori şi a ajuns la Oudenaarde, însă cu siguranţă a rămas cu un gust amar şi cu întrebarea “ce-ar fi fost dacă?”. Un alt belgian care a mers bine şi a avut grijă ca asta să se reflecte în locul ocupat a fost Bjorn Leukemans, de la Wanty-Groupe Gobert, care a venit pe nouă, cel mai valoros rezultat al unei echipe Pro Continentale. În continuare, chiar dacă Leukemans are 36 de ani, pare de neînţeles cum de o grupare de World Tour nu i-a oferit un contract. Nici Nicki Sørensen nu trebuie omis; la 39 de ani fără o lună, danezul a debutat în Turul Flandrei, a atacat şi a terminat pe 13, înaintea lui John Degenkolb, Peter Sagan, Filippo Pozzato sau Sylvain Chavanel. În fine, Taylor Phinney trebuie şi el menţionat, deoarece a arătat bine în acea evadare în care a fost prezent şi a adunat kilometri importanţi pentru Paris-Roubaix.

Omega Pharma-Quick Step este marea pierzătoare a zilei, după ce nu a plasat nici măcar un om pe podium, deşi avea patru ciclişti în grupul de frunte când mai erau 40 de kilometri. Echipa belgiană a mizat prea mult pe Tom Boonen, fiind încrezătoare că fostul campion mondial poate lupta pentru victorie (chiar dacă acesta nu s-a aflat în cea mai bună formă) şi a fost incapabilă să schimbe strategia din mers. Drept dovadă, atunci când Greg Van Avermaet a atacat, Omega Pharma-Quick Step l-a trimis în faţă pe Stijn Vandenbergh, un ciclist masiv, care nu ar fi avut nicio şansă la sprint. Dacă Niki Terpstra ar fi fost cel ales să plece după rutierul lui BMC, sunt toate şansele ca istoria acestui Tur al Flandrei să se fi scris altfel pentru gruparea manageriată de Patrick Lefevere.

Tom Boonen a terminat doar pe locul şapte, dar Belgia poate sta liniştită, pentru că are un viitor frumos în clasicele pe pavate. Momentan, steagul este purtat de Greg Van Avermaet şi Sep Vanmarcke, cu un plus pentru acesta din urmă, deoarece are doar 25 de ani şi devine mai bun de la sezon la sezon. Totodată, cei doi vor asigura şi o necesară perioadă de tranziţie pentru belgieni, înainte ca Tom Van Asbroeck, Kenneth Vanbilsen (doi ciclişti extrem de talentaţi, despre care Sporza a spus că ar fi semnat deja cu Lotto-Belisol) şi Jasper Stuyven vor ajunge la un nivel ce le va permite să fie tot timpul printre protagonişti în Turul Flandrei şi Paris-Roubaix.

Peter Sagan a fost una dintre marile dezamăgiri ale zilei de duminică, colapsul său fiind total, atât la nivel fizic, cât şi mental. Slovacul, considerat de mulţi unul dintre primii trei favoriţi la victorie, şi-a pierdut luciditatea când s-a trezit singur la intrarea în ultimii 30 de kilometri, cu trei colegi de la Cannondale aflaţi într-un grup ce avea o întârziere de 20 de secunde. Până la urmă, aceştia au venit alături de el şi au tras pentru a reduce din avansul rutierilor aflaţi la conducerea cursei, dar asta nu l-a ajutat cu nimic pe Sagan, care a clacat pe Oude Kwaremont, atunci când Fabian Cancellara a atacat. Ciclistul în vârstă de 24 de ani a încheiat aproape în anonimat, pe locul 16, şi va mai fi nevoit să aştepte cel puţin un sezon pentru a încerca să câştige Turul Flandrei, o clasică ce se poate transforma într-o adevărată obsesie odată cu trecerea timpului.

Ediţia cu numărul 98 a Turului Flandrei a fost una dintre cele mai reuşite din ultima vreme, cu suspans din plin, iar cicliştii au confirmat acea veche zicală care spune că ei fac o cursă, nu traseul. Oude Kwaremont şi Paterberg sunt două dealuri dure, oferă spectacol, duc la crearea unor diferenţe şi au un impact important asupra clasicei, dar absenţa lui Muur-Kapelmuur, cu a sa capelă Ouderberg, se simte în continuare.

Concluzii după E3 Harelbeke şi Gent-Wevelgem

Fabian Cancellara şi Tom Boonen rămân în continuare oamenii de învins în Monumentele pe pavate, dar generaţia tânără vine puternic din urmă, iar reprezentanţii ei sunt din ce în ce mai impresionanţi. John Degenkolb, Peter Sagan, Arnaud Démare, Sep Vanmarcke, Ian Stannard, Alexander Kristoff şi Florian Senechal (chiar dacă e neo-profesionist) au crescut mult şi au arătat că viitorul le aparţine. Poate anul acesta, experienţa şi forţa lui Cancellara şi Boonen vor fi decisive, dar începând cu 2015, este foarte posibil ca schimbul de generaţii să se producă în totalitate, iar clasicele de primăvară să aibă alţi patroni.

O menţiune aparte merită un alt tânăr, Tom Van Asbroeck. Belgianul în vârstă de 23 de ani, autor al unui sezon 2013 relativ slab, a crescut enorm între timp şi are o primăvară foarte bună până acum: victorie în Cholet-Pays de Loire, un loc secund în Nokere Koerse şi clasări între primii zece în Dwars door Vlaanderen şi Gent-Wevelgem. Una dintre cele trei “perle” ale lui Topsport Vlaanderen, alături de Edward Theuns şi Kenneth Vanbilsen, Van Asbroeck are un potenţial foarte mare, care îl recomandă pentru un viitor foarte frumos în cursele pe pavate. Tocmai de aceea, e greu de crezut că 2015 nu îl va găsi în lotul unei echipe de World Tour.

Făcând abstracţie de adversarii săi, un nou succes al lui Fabian Cancellara în Turul Flandrei sau Paris-Roubaix depinde de trei elemente: forma lui, tactica pe care o va alege şi Stijn Devolder. Campionul Belgiei se află la cel mai ridicat nivel din ultimii cinci ani, iar week-end-ul trecut a arătat că va juca un rol foarte important în campania de clasice a lui Cancellara. Dacă elveţianul îl va păstra pe Devolder cât mai mult timp alături de el, ceilalţi rutieri vor avea dificultăţi în a-i pune probleme. Pe de altă parte, nu este deloc exclus ca Devolder să primească mână liberă la un moment dat, în funcţie de cum va decurge cursa, şi să îşi încerce şansa, la fel cum a făcut-o în Gent-Wevelgem.

În cele două curse din Belgia, Omega Pharma-Quick Step a oferit indicii privind strategia pe care o va adopta în Turul Flandrei. Echipa belgiană va încerca să îl protejeze pe Tom Boonen, liderul său, dar şi să îşi economisească forţele, iar pentru asta va trimite rutieri la atac, scopul fiind să le facă pe celelalte formaţii să conducă urmărirea şi astfel să obosească. În plus, Omega mai are un avantaj important, prezenţa lui Zdenek Stybar în echipă. Chiar dacă cehul a părut să nu fie la un nivel ridicat în E3 Harelbeke, asta nu înseamnă că nu este pregătit să intre în rolul de lider, dacă situaţia din cursă o va cere.

Au mai rămas doar câteva zile până la startul primului Monument pe pavate, iar câţiva oameni care emit pretenţii la victorie, un top trei sau un top zece în Turul Flandrei sau Paris-Roubaix nu s-au făcut deloc remarcaţi. Printre aceştia, Filippo Pozzato, Sebastian Langeveld, Bjorn Leukemans, Nick Nuyens, Sebastien Turgot, Damien Gaudin sau Jens Keukeleire. Dacă este să ne luăm după o declaraţie mai veche a lui Juan Antonio Flecha, care a spus că forma unui rutier la finalul Paris-Nisa sau Tirreno-Adriatico e cea cu care va ajunge în clasice, aceştia nu ar trebui să fie protagonişti în Flandra şi Roubaix. Totuşi, la cât de imprevizibil este ciclismul, cei menţionaţi mai sus nu trebuie excluşi din calcule.

Concluzii după Milano-San Remo

Victoria obţinută de Alexander Kristoff i-a uimit pe mulţi, dar nu este o surpriză uriaşă, deoarece rutierul Katushei a arătat încă de anul trecut, când a terminat între primii zece Milano-San Remo, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, că un succes într-un Monument nu se află departe. Echipa sa, Katusha, a muncit mult duminică, iar ajutorul dat de Luca Paolini, unul dintre veteranii formaţiei ruse, a contat enorm pe final, atunci când Kristoff a fost unul dintre puţinii ciclişti care s-au putut baza pe un coleg. Pe Lungomare Italo Calvino, rutierul în vârstă de 27 de ani a executat un sprint perfect, cum “La Primavera” nu a mai văzut de la Oscar Freire, în 2010, şi a devenit primul norvegian din istorie triumfător în Milano-San Remo.

Clasat pe locul secund, Fabian Cancellara a răbufnit atunci când Alexander Kristoff a trecut linia de sosire înaintea sa, dar gestul nu a părut îndreptat către deznodământul de duminică, ci către frustrarea acumulată în ultimii patru ani, când a fost de fiecare dată aproape să câştige Milano-San Remo, dar a pierdut în faţa unui ciclist aflat cu acea ocazie la cel mai mare succes al carierei. Având alături o echipă foarte solidă, elveţianul a făcut o cursă tactică perfectă şi nu a mai atacat, conştient că adversarii săi asta urmăreau. În schimb, Cancellara a avut o strategie mai defensivă, care a fost aproape să îi aducă primul succes după şase ani în cursa încheiată pe Riviera Italiană. Constanţa sa remarcabilă l-a ajutat să mai bifeze un record, după ce a devenit primul rutier din toate timpurile care a încheiat pe podium ultimele zece clasice Monument pe care le-a terminat.

Peter Sagan nu şi-a ascuns dorinţa de a câştiga Milano-San Remo, dar slovacul a ratat pentru al doilea an consecutiv un succes aici, deşi Cannondale a fost printre cele mai active echipe. Este adevărat, Sagan a fost blocat în momentul declanşării sprintului, însă nici până atunci nu a arătat foarte bine, senzaţia fiind că se simţea la fel ca în Strade Bianche, atunci când Michal Kwiatkowski l-a distanţat pe Via Santa Caterina. Mulţi au speculat că rutierul în vârstă de 24 de ani se gândeşte deja la următoarea destinaţie, fiind dornic să o părăsească pe Cannondale, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Mai degrabă, Peter Sagan se află sub presiunea de a obţine rezultate, conştient că este cel mai dorit ciclist de pe piaţă, iar asta îl blochează la nivel mental. În plus, judecând după cum a mers până acum, e foarte posibil ca pregătirea sa de iarnă să nu fi fost foarte reuşită.

Mark Cavendish s-a arătat dezamăgit după finalul de pe Lungomare Italo Calvino, conştient că aceasta s-ar putea să fi fost ultima sa ocazie de a-şi adjudeca din nou Milano-San Remo, în condiţiile în care organizatorii doresc un traseu mai dificil pentru sezoanele următoare. Deşi a fost nevoit să se descurce fără mulţi colegi pe final, britanicul a impresionat pe căţărări, dar efortul depus acolo l-a costat la sprint, unde a rămas fără suflu şi nu a putut încheia mai sus de locul cinci. Partea bună pentru Cavendish după evoluţia de duminică este că felul cum s-a descurcat îi permite să spere că va avea o şansă la victorie în Gent-Wevelgem, la sfârşitul acestei săptămâni.

Chiar dacă nu s-a aflat în cea mai bună formă şi mai are de lucrat pentru a ajunge la un nivel ridicat, Vincenzo Nibali a animat cursa cu atacul dat pe Cipressa. Italianul, clasat pe locul trei la ediţia din 2012, rămâne unul dintre cei mai agresivi rutieri din pluton, iar pentru asta nu are cum să nu fie apreciat. Evident, Nibali şi-ar fi dorit ca acţiunea lui să îi determine pe mai mulţi ciclişti să vină alături de el şi chiar s-a plâns de lipsa de reacţie a acestora, însă era greu de crezut că alţi oameni ar fi fost dispuşi să îşi asume riscuri, având în vedere că în pluton se aflau mulţi sprinteri, iar aceştia beneficiau de ajutorul colegilor pentru a organiza urmărirea.

Încă o dată, Milano-San Remo a oferit un final entuziasmant, numele învingătorului fiind incert până pe ultimii metri, atunci când Alexander Kristoff s-a distanţat de Fabian Cancellara. Tocmai de aceea, organizatorii ar trebui să renunţe la Pompeiana, pe care doresc în continuare să o folosească începând cu 2015, deoarece căţărarea ar strica din farmecul pe care îl are Milano-San Remo şi ar reduce considerabil numărul cicliştilor ce pot lupta pentru victorie. Mulţi sunt de părere că ultimii 30 de kilometri ai clasicei italiene sunt cei mai spectaculoşi şi mai încărcaţi de acţiune dintr-o cursă de o zi. Până la urmă, aceasta este o chestiune de gust, însă cert e că dacă Pompeiana ar figura de anul viitor pe traseu, “La Primavera” ar ridica la patru numărul clasicelor din Ardeni.

Concluzii după Tirreno-Adriatico

Aflat la al 16-lea succes al carierei într-o cursă pe etape, Alberto Contador a demonstrat că evoluţia slabă din 2013 nu tinde să devină ceva obişnuit şi a dominat Tirreno-Adriatico de o manieră rar întâlnită în istoria de jumătate de secol a “Cursei celor Două Mări”. Impresionant din nou pe munţi şi dornic să facă legea în permanenţă, Contador – doar al patrulea spaniol care a triumfat în Tirreno-Adriatico – a arătat că în 2014 va fi unul dintre marii favoriţi la câştigarea Turului Franţei, după cinci ani de la ultimul succes acolo. Pe lângă forma sa, ibericul are motive să fie mulţumit şi de cehul Roman Kreuziger, un “locotenent” extrem de puternic şi inteligent, cum puţini candidaţi la tricoul galben se mai pot lăuda că au.

Considerat un favorit la tricoul albastru, Michal Kwiatkowski s-a văzut nevoit să renunţe la orice pretenţie privind clasamentul general după etapa a cincea, în care a arătat ceea ce se ştia deja, şi anume, că are probleme pe căţărările lungi. Deşi a suferit o înfrângere categorică, asta nu va afecta moralul său, deoarece rutierul echipei Omega Pharma-Quick Step este conştient că poate face în continuare progrese uriaşe, care să îl ajute să se impună în cursele pe etape din calendarul World Tour. Până atunci, Kwiatkowski se va concentra pe clasicele din Ardeni, acolo unde are toate şansele să devină primul polonez ce obţine o victorie.

Sky lasă impresia că stă într-un singur om pentru clasamentul general al curselor pe etape – Chris Froome – iar atunci când britanicul nu se află la start, echipa sa pare incapabilă să ofere o variantă de rezervă care să suplinească absenţa acestuia, fie că este vorba despre Richie Porte, Mikel Nieve sau Bradley Wiggins. Această lipsă de idei vine ca o consecinţă a dorinţei lui Sky de a se concentra pe un singur rutier pentru ierarhia generală şi de a nu miza pe alţi ciclişti tineri, deşi are destui în lot. În plus, senzaţia e că celelalte formaţii puternice de World Tour au redus considerabil ecartul faţă de gruparea britanică, iar aceasta încă nu a realizat asta. Dacă nu o va face curând, 2014 s-ar putea transforma într-un an complet ratat la nivelul curselor pe etape. Un prim răspuns, peste o săptămână, în Turul Cataluniei.

Deşi a câştigat o etapă, Mark Cavendish încă nu se află în cea mai bună formă, care să îi permită să fie unul dintre marii favoriţi în Milano-San Remo. Aflat la ceea ce probabil va fi ultima ocazie a carierei de a se impune din nou în “La Primavera”, britanicul are în continuare câteva kilograme în plus, ce pot cântări mult atunci când se vor declanşa atacurile pe Poggio. În plus, Omega Pharma-Quick Step are mai multe opţiuni pentru Milano-San Remo, fiind capabilă să îşi muleze strategia pe toate scenariile posibile, iar asta înseamnă că fostul campion mondial nu va fi singurul rutier protejat al echipei belgiene. Partea bună pentru Cavendish este că “trenuleţul” îi merge din ce în ce mai bine, iar până la startul Turului Franţei va deveni extrem de omogen.

Considerat un mare talent încă de când câştiga titlul mondial la contratimp în cursa de tineret, în urmă cu cinci ani, Adriano Malori nu a avut explozia aşteptată de compatrioţi, progresul său la profesionişti fiind mai lent. După patru sezoane petrecute alături de Lampre, italianul a decis la finalul lui 2013 să plece la Movistar, iar decizia sa, care i-a luat pe mulţi prin surprindere, a fost motivată de dorinţa de a beneficia de şanse în cursele mari. În noua stagiune, Malori a răsplătit încrederea acordată de echipa italiană, aducându-i două victorii până acum, dintre care una de World Tour. Mai important este că rutierul originar din Emilia-Romagna a crescut mult la contratimp şi s-a apropiat de numele mari ale disciplinei, iar la cum merge, cu siguranţă nu va rămâne în acest sezon cu aceste două succese.

Concluzii după Paris-Nisa

Carlos Betancur a devenit primul columbian din istorie triumfător în “Cursa către Soare” şi a bifat cel mai important succes al carierei, în ciuda faptului că nu s-a prezentat la start în cea mai bună formă fizică, aspect subliniat şi de managerul lui AG2R, Vincent Lavenu. De la Lucho Herrera, în Vuelta 1987, Columbia nu a mai obţinut o victorie atât de mare într-o cursă pe etape, rezultatul lui Betancur confirmând renaşterea ciclismului din ţara sud-americană, începută în urmă cu câţiva ani. Pentru mulţi, un triumf în Paris-Nisa reprezintă un rezultat de pe urma căruia pot trăi tot sezonul, însă pentru Carlos Betancur e doar punctul de pornire într-un an în care speră să câştige o clasică din Ardeni şi tricoul alb în Turul Franţei.

Şapte clasări pe podium a adunat Rui Costa până acum în 2014, dar nu a bifat încă niciun succes. Mai mult, în etapa finală din Paris-Nisa, portughezul a căzut în timp ce sprinta şi a ratat şansa de a lupta pentru victorie. Poate ciclistul lui Lampre-Merida nu se consideră afectat de celebrul blestem al tricoului curcubeu, însă dacă lucrurile vor continua la fel şi cursele vor trece fără să se impună în vreuna dintre acestea, sunt şanse ca Rui Costa să se gândească din ce în ce mult că a fost atins de ghinion, ceea ce ar pune o presiune suplimentară pe el. Aprilie, cu Turul Ţării Bascilor şi clasicele din Ardeni, se poate dovedi o lună crucială pentru lusitan în acest sezon.

Doi sprinteri au impresionat în Paris-Nisa, ambii fiind aşteptaţi să se numere printre protagonişti în Milano-San Remo. Primul este John Degenkolb, care a ajuns la o maturitate remarcabilă pentru cei 25 de ani ai săi, câştigând în Franţa o etapă, dar şi tricoul verde. Celălalt sprinter e australianul Michael Matthews, fostul adversar al lui Degenkolb de pe vremea când concurau în cursele de tineret. Cei doi au viteza de partea lor, dar şi felul cum se descurcă pe căţărările scurte şi trec de acestea, ceea ce le va permite să reziste în cazul unor atacuri date pe Poggio şi să ajungă proaspeţi la finalul de pe Lungomare Italo Calvino.

Un mare talent la categoria sub 23 de ani, cu victorii la Campionatele Naţionale şi în Thüringen-Rundfahrt, Stefan Denifl nu a avut deloc un traseu uşor la profesionişti, la un moment dat apărând indicii că nu va avea o carieră prea lungă. Însă austriacul a cunoscut un nou început odată cu transferul la IAM, realizat la începutul lui 2013, iar după un prim sezon mai timid alături de echipa elveţiană, Denifl este pregătit să treacă la un cu totul alt nivel, podiumul de pe Mont Faron şi locul şapte din ierarhia generală a Paris-Nisa fiind două rezultate relevante în acest sens. După “Cursa către Soare”, IAM se pare că şi-a găsit nu doar un rutier pe care să se bazeze în competiţiile scurte pe etape cu traseu valonat, dar şi pentru clasicele din Ardeni.

Traseul desenat de ASO pentru a 72-a ediţie a fost unul deschis şi a menţinut până în ultima zi iluzia că învingătorul nu va fi aflat decât la finalul din Nisa, însă lucrurile nu au stat chiar aşa, iar Christian Prudhomme, din dorinţa de a inova sau de a le oferi francezilor oportunitatea de a câştiga cursa din Hexagon, i-a determinat pe aproape toţi rutierii mari ai momentului să aleagă Tirreno-Adriatico. Astfel, RCS Sport s-a bucurat pentru al doilea an consecutiv de o listă de start mult mai impresionantă decât cea a rivalilor din Franţa, iar Prudhomme, dacă nu doreşte ca Tirreno-Adriatico să facă un hat-trick anul viitor, trebuie să readucă în Paris-Nisa contratimpul individual şi un finiş în căţărare cel puţin decent.

Concluzii după cursele de la Golful Persic

Anul acesta, pentru prima dată, plutonul a avut parte de trei curse în Orientul Mijlociu: Turul Dubaiului, Turul Qatarului şi Turul Omanului. În total, au fost 16 zile petrecute de caravană în acea zonă a lumii, rutierii aflaţi acolo prezentându-se la start pentru a pregăti primele obiective ale sezonului, deoarece cele trei competiţii au oferit de toate pentru toţi: etape de contratimp, de sprint, dar şi etape rezervate puncheurilor şi căţărătorilor.

Taylor Phinney, Niki Terpstra şi Chris Froome au fost câştigătorii la general în Dubai/Qatar/Oman, însă nu doar despre aceştia se pot trage concluzii după cursele de la Golful Persic, ci şi despre alţi ciclişti, care începând cu luna martie vor avea rolul de actori principali în cursele pe etape şi în cele de o zi.

– Una dintre cele mai impresionante evoluţii i-a aparţinut lui Tom Boonen, care s-a impus în două etape din Turul Qatarului şi a terminat pe locul secund la general. Belgianul se află deja într-o formă excelentă, e extrem de motivat după un 2013 mai mult decât dezamăgitor, iar Omega Pharma-Quick Step este deja o “maşinărie” bine sudată, pregătită pentru a da totul în clasicele pe pavate. O primă ocazie pentru Boonen va veni la sfârşitul acestei săptămâni, în Omloop Het Nieuwsblad, cursă de o zi care nu se află în palmaresul său.

– La finalul Turului Dubaiului, mulţi au spus că Marcel Kittel e cel mai rapid ciclist din pluton, însă compatriotul acestuia, André Greipel, a ţinut să îi contrazică şi a arătat că este sprinterul momentului. În vârstă de 31 de ani, germanul a adunat deja şase victorii, punctând în toate cursele în care a participat. Mai mult, Greipel a arătat că a făcut progrese evidente pe căţărări, fără ca asta să îi afecteze viteza dezvoltată la sprinturi. Dacă Pompeiana va fi scoasă din Milano-San Remo, rutierul lui Lotto-Belisol va fi unul dintre marii favoriţi la victorie.

– BMC a semnat cu şapte noi rutieri pentru 2014, dar cel mai important transfer este Allan Peiper, care ocupă de câteva luni funcţia de director sportiv, în locul lui John Lelangue. Acesta a schimbat în bine faţa echipei nord-americane, iar BMC a obţinut în primele săptămâni ale stagiunii şase victorii, aproape un sfert din totalul de anul trecut. Mai important decât succesele de până acum e că australianul, ajutat de Valerio Piva şi Bobby Julich, a resuscitat câţiva ciclişti care se aflau de mult într-un con de umbră sau păreau să nu mai progreseze. Dacă următorul care va trece prin acest proces va fi Philippe Gilbert, atunci Andy Rihs va avea toate motivele să se felicite pentru alegerea făcută.

– Sam Bennett şi-a început timid aventura la profesionişti, dar apoi a început să se facă remarcat, doar în Turul Qatarului adunând trei clasări între primii zece. În Turul Omanului, irlandezul a obţinut un singur rezultat important, însă acesta a fost suficient ca să-i dea încredere pentru cursele care urmează. În ultima etapă, la Muscat Corniche, Bennett a venit pe trei, după André Greipel şi Nacer Bouhanni, bifând primul podium pentru NetApp-Endura şi confirmând că îl aşteaptă un viitor frumos, strâng legat nu doar de sprinturi, ci şi de clasice.

– Chris Froome a început sezonul la fel cum a făcut-o în 2013, cu o victorie de etapă şi un succes la general în Turul Omanului, devenind astfel primul ciclist care s-a impus de două ori acolo. Deşi e încă devreme, britanicul trebuie considerat principalul favorit la victorie în Turul Franţei, mai ales că în Oman au fost indicii că poate ajunge la un nivel mai ridicat decât anul trecut. Partea bună pentru adversarii lui Froome la tricoul galben este că au la dispoziţie patru luni pentru a încerca să afle cum să îl învingă. Partea proastă e că o eventuală soluţie nu pare să ţină de forma fizică, ci doar de o strategie impecabilă.

– Dacă tot vorbim despre oamenii de clasament general, Andy Schleck nu trebuie trecut cu vederea. Aflat în Turul Omanului la prima cursă a anului, luxemburghezul a spus că ţinteşte o clasare în top zece şi declaraţia sa nu a fost considerată îndrăzneaţă după ce a terminat în acelaşi timp cu favoriţii în etapa a treia, una cu un profil accidentat şi un ritm foarte ridicat. Din păcate pentru el, totul s-a năruit o zi mai târziu, atunci când a sosit cu o întârziere de 17 minute. Până la urmă, Schleck a fost al 72-lea la general, iar forma arătată îl apropie mai mult de 2013 decât de sezoanele în care lupta pentru victorie în Turul Franţei. Singurul alibi (dacă mai are voie să aibă unul) este că a fost prima cursă a stagiunii, iar rezultatele sale vor fi judecate doar la finalul lunii aprilie.

Post Navigation