Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the month “aprilie, 2012”

Un kilometru şi jumătate pentru glorie

Flèche Wallonne nu este o clasică cu un traseu senzaţional şi spectaculos la tot pasul, însă finalul merită aşteptarea de până atunci. Celebrul Mur de Huy e locul unde este decis învingătorul, unul care trebuie să aibă şi o strategie bine pusă la punct, nu doar picioare puternice. În mod normal, scenariul va fi cel clasic, cu o evadare formată devreme, neutralizată cu aproximativ 35 de kilometri înainte de sosire, apoi un atac la penultima trecere peste Mur de Huy, şi bătălia decisivă, care va începe cu 1300 de metri rămaşi până la final, pe pantele ce ating şi 26%.

Poate tocmai din această cauză, Flèche Wallonne nu este un “Monument” şi nici nu e una dintre cele mai aşteptate clasice ale anului, dar cu toate astea, nu îi poate fi negată frumuseţea, chiar dacă aceasta se dezvăluie târziu. Drept dovadă interesul pe care îl trezeşte, e suficientă o scurtă privire în cartea sa de istorie: Marcel Kint, Fausto Coppi, Eddy Merckx, Francesco Moser, Moreno Argentin, Lance Armstrong şi Philippe Gilbert sunt doar câţiva dintre rutierii care au câştigat cursa din Belgia.

Miercuri, sunt toate şansele ca pe această listă să ajungă un nume nou. Cum învingătorul de anul trecut a recunoscut că încă nu se simte excelent, aşa cum spera, Joaquim Rodriguez va porni cu prima şansă într-o clasică în care în mod normal nu ar trebui să aibă adversar. “Purito” se bucură de toate atuurile pentru a câştiga: are explozie pe pantele dificile, se află într-o formă foarte bună şi se bazează pe o echipă puternică, ce îl va susţine tot timpul. Logica spune că miercuri va fi ziua lui Joaquim Rodriguez, asta dacă nu cumva Jelle Vanendert sau Alejandro Valverde vor avea un cuvânt important de spus.

Belgianul a mers bine în Amstel Gold Race şi doar sprintul slab l-a făcut să termine pe poziţia secundă, după italianul Enrico Gasparotto. În ceea ce îl priveşte pe Valverde, acesta a lăsat impresia în ultima vreme că se află într-un uşor regres faţă de primele luni ale stagiunii, însă va încerca să arate că şi-a regăsit forma care i-a adus patru victorii în 2012. În ceea ce îl priveşte pe Philippe Gilbert, este de aşteptat ca rutierul echipei BMC să îşi testeze condiţia fizică pe Mur de Huy şi chiar să prindă un loc pe podium, ce l-ar transforma în favorit pentru Liège–Bastogne–Liège.

Pentru producerea unor surprize, merg pe mâna columbienilor Fabio Duarte şi Rigoberto Uran. Ambii sunt pe un drum ascendent, au un moral ridicat după ultimele săptămâni, traseul li se potriveşte şi nu ar fi deloc de mirare ca unul dintre ei să vină în top cinci, ceea ce ar fi un rezultat valoros. Povestea ediţiei cu numărul 76 a Flèche Wallonne va putea fi urmărită la Eurosport, miercuri, de la ora 15:15.

Gianni Savio: “Vrem să terminăm pe podium Turul Trentino”

Androni Giocattoli, una dintre echipele de tradiţie din ciclism, va participa săptămâna aceasta în cea de-a 36-a ediţie a Turului Trentino. Cursa din nordul peninsulei se mulează perfect pe caracteristicile rutierilor formaţiei Pro Continentale, deoarece va avea trei finişuri în căţărare, unul mai dificil decât celălalt. Fost câştigător al tricoului verde în Il Giro, venezueleanul Jose Rujano va fi unul dintre oamenii pe care Androni va miza pentru un rezultat bun la general, care să confirme pretenţiile pentru Corsa Rosa. Despre obiectivul din Turul Trentino şi startul de sezon al echipei, managerul Gianni Savio a vorbit într-un interviu acordat pentru Cafe Roubaix.

– Domule Savio, sunteţi mulţumit de cum au mers lucrurile pentru Androni Giocattoli în primele luni ale lui 2012?

Da, sunt foarte fericit, deoarece am obţinut şapte victorii în întreaga lume. În Malaezia am bifat trei succese, incluzând aici şi clasamentul general, prin Jose Serpa. Apoi, Roberto Ferrari a adus o victorie în Turul Taiwanului. Tot el s-a clasat pe primul loc în două curse de o zi din Franţa: Route Adélie şi Flèche d’Emeraude. Iar duminică, într-o importantă cursă de o zi din Italia, Giro dell’Appennino, Fabio Felline s-a impus. În plus, am fost protagonişti în Turul San Luis, unde am câştigat clasamentul pe echipe şi cel al căţărătorilor.

– L-am urmărit în câteva curse pe Fabio Felline, este un rutier foarte talentat.

Într-adevăr, aşa e, şi sunt fericit pentru că mai are contract cu noi şi în 2013. Sunt convins că îl voi convinge să rămână la Androni şi după acel sezon.

– Ştiu că în anii trecuţi, Campionatul Italian era principalul obiectiv al lui Androni Giocattoli, însă în 2012, din câte am înţeles, ar fi ceva probleme.

Exact, nu se ştie dacă va mai porni la drum Campionatul Italian, şi aşteptăm să vedem ce se va decide. Astfel, obiectivul nostru suprem va fi Il Giro.

– În aceste condiţii, nu vă este teamă că anul viitor s-ar putea să nu mai primiţi o invitaţie pentru Turul Italiei?

Noi întotdeauna am onorat această cursă, am fost protagonişti, am câştigat etape montane importante şi am cucerit tricoul verde, Cima Coppi sau Trofeul Fair-Play. Mereu am contat în Il Giro şi sunt convins că pentru asta vom fi chemaţi şi la startul ediţiei din 2013.

– Turul Trentino urmează acum pentru Androni. Care este obiectivul şi pe cine mizaţi?

Vrem să terminăm pe podium la general şi pentru asta ne bazăm pe Jose Rujano şi Jose Serpa, dar ştim că nu va fi uşor, deoarece vor fi prezenţi aici mulţi rutieri puternici. Unul dintre ei este Michele Scarponi, care a concurat pentru Androni în trecut. În Giro dell’Appennino, el a făcut parte din evadarea câştigătoare, iar după cursă mi-a spus că nu a avut nicio şansă, deoarece cicliştii mei au fost foarte puternici. A fost un compliment cu adevărat frumos din partea lui, Michele este şi un om bun, nu doar un rutier valoros.

– Ce îmi puteţi spune despre profilul Turului Trentino? Va fi Punta Veleno decisivă?

Nu cunosc această căţărare, deoarece este nouă, dar mai mulţi oameni mi-au zis că e extrem de dificilă; tocmai de aceea va fi atât de interesantă. Ultimele două etape, cu Punta Veleno şi Passo Pordoi, vor fi cele mai importante.

Pe scurt

  • Suspendat până la începutul lunii august, Alberto Contador va reveni în competiţii odată cu Turul Beneluxului, cursă ce va putea fi urmărită la Eurosport 2. Anunţul a fost făcut chiar de ciclistul iberic, care a mai spus că va participa şi în Clasica San Sebastian, înainte de a lua startul în Vuelta, pentru prima oară după patru ani. De asemenea, Contador şi-a exprimat dorinţa de a fi selecţionat în echipa Spaniei pentru Campionatele Mondiale din Olanda.
  • Denis Galimzyanov a fost depistat pozitiv cu eritropoetină, în urma unui test care i-a fost efectuat în afara competiţiilor, pe 22 martie. Rutierul în vârstă de 25 de ani, profesionist din 2006,  a început să îşi facă un nume din sezonul trecut, când a obţinut victorii la sprint în Cele Trei Zile de la De Panne, Turul Luxemburgului şi Turul Beijingului, dar şi în Paris-Bruxelles. În mod normal, el va cere analiza probei B, caz în care va mai dura o săptămână pentru a afla dacă este vinovat sau nu. Dacă şi al doilea eşantion va fi pozitiv, atunci Galimzyanov riscă să fie suspendat doi ani. Contactat de Velonews, germanul Hans-Michael Holczer, managerul Katushei, s-a delimitat de ciclist şi a spus că echipa nu este implicată în acest scandal de dopaj.
  • Anul trecut au apărut mai multe informaţii potrivit cărora GP Soci ar urma să ajungă în calendarul World Tour, începând cu 2013. Acum, Federaţia de Ciclism de la Moscova se gândeşte la înfiinţarea unei curse pe etape asemănătoare cu Turul Franţei, dar mult mai scurtă. Alexander Gusyatnikov, membru al Federaţiei Ruse: “Este un proiect ambiţios, pentru care avem nevoie de bani şi drumuri bune. S-ar numi Turul Rusiei, iar rutierii ar urma să plece din Sankt Petersburg, ar continua cu Moscova, iar ultimele patru zile le-ar petrece la Soci, în munţii Caucaz. Vrem să avem această cursă până în 2014”.
  • O sinuzită îl va împiedica pe Cadel Evans să mai participe în Flèche Wallonne şi în Liège–Bastogne–Liège, aşa cum stabilise iniţial împreună cu directorul sportiv al lui BMC, John Lelangue. Australianul, învingător sezonul acesta în Criteriul Internaţional, ar fi trebuit să meargă acolo pentru a-i ajuta pe colegii săi, belgienii Greg Van Avermaet şi Philippe Gilbert. În schimb, el se va întoarce la casa din Elveţia, unde se va recupera şi antrena pentru Turul Romandiei, cursă în care s-a impus anul trecut. Ediţia din 2012 a Turului Romandiei va debuta pe 24 aprilie şi va reprezenta un pas important în pregătirea lui Evans pentru Le Tour, care doreşte să aibă din nou un program lejer până la startul Marii Bucle.
  • A fost prezentat tricoul roz al Turului Italiei 2012: acesta are inscripţionate mai multe mesaje, trimise de fani şi rutieri pe Twitter, o iniţiativă la care organizatorii cursei s-au gândit anul trecut. Însă marea noutate o reprezintă schimbarea tricoului acordat celui mai valoros căţărător. De la apariţia acestuia, în 1974, nuanţa a fost întotdeauna de verde, însă pentru ediţia din 2012 culoarea aleasă este albastru, urmare a venirii unui nou sponsor, Banco Mediolanum. Aceasta se află la a doua experienţă în Corsa Rosa, după ce a mai apărut pe tricoul acordat în clasamentul InterGiro (al sprinturilor intermediare), care a figurat în Turul Italiei între 1989 şi 2006.

În sfârşit, un italian!

  • Enrico Gasparotto a produs una dintre surprizele primăverii şi a câştigat Amstel Gold Race, dar mai important de menţionat este faptul că italienii au bifat în cele din urmă un succes într-o clasică. Până duminică, ultimul ciclist peninsular care s-a impus într-o cursă importantă de o zi a fost Davide Rebellin, în Flèche Wallonne din 2009. Ce este de apreciat la Gasparotto e cum a gândit finalul, faptul că şi-a păstrat calmul şi a ales momentul potrivit pentru a sprinta în ultimii 20 de metri de pe Cauberg. Astfel, rutierul italian şi-a trecut în palmares cea mai mare victorie a carierei. Ar mai fi ceva de spus: Astana trăieşte, iar licenţa pentru 2013 nu mai pare un obiectiv atât de îndepărtat.
  • Oscar Freire rămâne fabulos şi la 36 de ani şi merită toate aprecierile pentru ceea ce face. De altfel, atacul dat de triplul campion mondial cu şapte kilometri înainte de final a fost cel mai frumos şi interesant moment al cursei. Plecat iniţial pentru a-l ajuta pe Joaquim Rodriguez, Freire a început să creadă în şansa lui la intrarea în ultimul kilometru, când se bucura de un avans de zece secunde. Din păcate, forcingul lui Gilbert şi panta dură de pe Cauberg au dus la prinderea spaniolului, însă acesta tot a terminat pe locul patru. Risc un pronostic: la Mondiale, peste cinci luni, Oscar Freire ia medalie.
  • Romain Bardet. Câţi au auzit de acest nume până duminică, atunci când ciclistul lui AG2R a plecat într-o evadare formată la kilometrul 60? Profesionist din actualul sezon, francezul a impresionat prin tăria arătată şi prin încăpăţânarea de a rămâne în frunte, deşi un grup puternic al favoriţilor era pe urmele sale. La final, el a sosit pe 25 şi a demonstrat că are potenţial pentru a fi unul dintre oamenii importanţi în Ardeni peste câteva sezoane. În plus, a confirmat locul secund obţinut anul trecut în Liège-Bastogne-Liège, versiunea pentru tineret.
  • Pentru că tot a vorba despre “La Doyenne”, vreau să remarc revenirea lui Philippe Gilbert. Deşi nu a terminat nici măcar pe podium, belgianul în vârstă de 29 de ani a fost cel care a schimbat învingătorul, deoarece fără atacul său, Oscar Freire s-ar fi impus. Treptat-treptat, rutierul echipei BMC se apropie de forma din sezonul precedent, iar nivelul de vârf va fi atins cu siguranţă duminica viitoare, în Liège-Bastogne-Liège, cursa lui preferată. Un succes în ultimul “Monument” al primăverii ar face uitate problemele de până acum.
  • Până la finalul carierei, Peter Sagan are toate şansele să câştige cele cinci clasice “Monument”, performanţă pe care au mai realizat-o doar trei oameni. Campionul Slovaciei şi-a demostrat încă o dată potenţialul, dar trebuie să înveţe să gândească mai mult cu mintea, şi mai puţin cu picioarele. Şi aceasta, deoarece o nouă eroare de tactică l-a costat victoria în Amstel Gold Race.

O Amstel într-o după-amiază de duminică

Este cea mai mare cursă din Olanda şi de câţiva ani deschide balul în Ardeni, chiar dacă nu se desfăşoară în acea regiune, ci înLimburg. Amstel Gold Race, căci despre aceasta e vorba, marchează startul unei noi perioade a sezonului de primăvară, una în care pavatele au dispărut, lăsând loc dealurilor şi drumurilor înguste. Pe lângă victorie, pe mulţi dintre rutierii aflaţi la start îi va interesa şi traseul, foarte similar cu cel care va fi folosit la Campionatele Mondiale din toamnă. În septembrie, câştigătorul tricoului curcubeu va fi decis pe Cauberg, deşi finalul va avea 1700 de metri în plus, pe un platou care nu se regăseşte în Amstel.

Înapoi la cursa de duminică: în lungime de 256,5 kilometri, aceasta le va servi cicliştilor şi 31 de obstacole, împachetate sub forma unor căţărări scurte, cu pantă medie de 5%. Dar “distracţia” nu se termină aici, deoarece întreaga clasică reprezintă o capcană, din cauza drumurilor întortocheate şi înguste, care duc la producerea mai multor căzături şi la eliminarea unor favoriţi din lupta pentru victorie.

Dar cine sunt favoriţii? La ce am văzut în ultimele săptămâni, Joaquim Rodriguez se află într-o formă de zile mari, iar duminică şi-ar putea trece în palmares primul triumf al carierei într-o cursă importantă de o zi. “Purito” a adunat trei victorii în 2012, este extrem de puternic şi se bucură de ajutorul unei echipe din care nu vor lipsi Daniel Moreno, Oscar Freire şi Simon Spilak. Al doilea anul trecut, când a fost învins de Philippe Gilbert, ibericul are o mare foame de succese în clasicele din Ardeni, iar duminică, în cazul în care va termina primul, va scrie istorie, deoarece niciun rutier spaniol nu a câştigat Amstel până acum.

La fel cum s-a întâmplat şi înainte de Amstel Gold Race, numele lui Peter Sagan este scos la înaintare. Recent, slovacului i-a fost prelungit cu trei ani contractul pe care îl are la Liquigas, ceea ce înseamnă că un motiv de tensiune a dispărut. Autor al unor rezultate bune în cursele de o zi din primăvară, Sagan a căzut în Brabantse Pijl, fără urmări grave, aşa că ar trebui să facă parte din grupul ce îl va da pe învingătorul de duminică, situaţie în care ar putea să îşi pună în valoare sprintul. Pe de altă parte, în echipa lui Liquigas se află şi Vincenzo Nibali, iar asta ar putea reprezenta o problemă. Aproape de fiecare dată când aceştia au concurat împreună într-o cursă importantă, ziua s-a încheiat cu polemici sau regrete privind strategia aleasă (Vuelta 2011, Tirreno-Adriatico şi Milano-San Remo 2012).

Alejandro Valverde este aşteptat să îşi ia înapoi tronul de rege al Ardenilor, şi ce ocazie mai bună ar avea decât Amstel Gold Race, singura cursă în care nu s-a impus până acum. Dublul vice-campion mondial a început sezonul la un nivel înalt, însă lucrurile au luat o altă întorsătură după căzătura suferită în Turul Cataluniei, când a fost obligat să abandoneze. De atunci, Valverde a mai concurat foarte puţin, dar tot a terminat pe locul secund în Klasika Primavera, după colegul lui, Giovanni Visconti.

Grupul favoriţilor din Spania mai cuprinde un om, Samuel Sanchez, însă acesta a spus că este mai mult interesat să verifice traseul în vederea Mondialelor de peste cinci luni. În plus, campionului olimpic de la Beijing îi lipseşte explozia necesară pe un deal precum Cauberg, acolo unde victoria e decisă în 90% dintre ediţii. Mai degrabă l-aş vedea pe ciclistul lui Euskaltel să plece pe una dintre căţărările dinainte de Cauberg şi să meargă la maximum pe coborâre şi pe plat, astfel încât să ajungă în ultimii 800 de metri cu un avans de cel puţin 30 de secunde.

Clasicele pe pavate nu au fost cu noroc pentru italieni, însă aceştia speră să se revanşeze în Ardeni, acolo unde principalul om este Damiano Cunego. Ultimul rutier peninsular învingător într-o cursă importantă de o zi, “Micul Prinţ” vine după un Tur al Ţării Bascilor bun, dar forma lui rămâne în continuare o enigmă, deoarece nu a arătat nimic impresionant în 2012, constanţa fiind singurul său atribut până acum. Câştigător al Amstel Gold Race în 2008, Cunego speră să reediteze acel succes şi să obţină ceea ce ar fi prima victorie după aproape un an.

Sunt toate şansele ca finalul de pe Cauberg să ofere un nou duel între Alejandro Valverde şi Simon Gerrans, aşa cum am avut în Turul Down Under şi în Paris-Nisa. Ibericul s-a impus de fiecare dată, dar ciclistul echipei GreenEdge a obţinut de atunci un triumf imens, în Milano-San Remo. Sosirile precum cele din Amstel îi plac australianului (Santuario di San Luca – Il Giro 2009), iar clasica din Olanda a fost mereu una dintre preferatele sale. Locul trei în 2011, Gerrans are toate şansele să îşi îmbunătăţească acel rezultat cu două poziţii, deşi va fi un om marcat duminică.

Unde se află Gilbert?

Anul trecut pe vremea asta, belgianul era invincibil şi îşi începea seria de succese spectaculoase în Ardeni. 12 luni mai târziu, Philippe Gilbert a devenit mai degrabă invizibil şi nu mai este considerat favorit la primul loc. Ce s-a întâmplat între timp? O infecţie dentară, o gripă şi o căzătură au dat peste cap pregătirea rutierului valon, care se află şi sub presiune, în condiţiile în care BMC îi plăteşte trei milioane de euro pe sezon şi aşteaptă din partea sa cât mai multe rezultate.

La conferinţa de presă organizată vineri, Gilbert a vorbit despre situaţia lui şi a insistat că a trecut peste toate problemele care l-au chinuit în ultima vreme: “În 2011 am fost sigur că o să câştig Amstel. Acum, lucrurile nu mai stau la fel. Nu mă gândesc la o nouă triplă. Important este să îmi regăsesc forma şi să bifez victorii. Am trecut peste obstacole, le-am lăsat în urmă şi important e să revin la un nivel înalt.”

Personal, nu cred că problemele din 2012 îl vor bloca din punct de vedere psihic pe Gilbert, aşa cum s-a insinuat pe unele site-uri, ci îl vor ambiţiona şi mai tare pentru a arăta că a rămas ciclistul aproape imbatabil din stagiunea precedentă. Cu toate acestea, şansele ca reacţia de orgoliu să vină mâine sunt destul de mici, deoarece forma lui încă nu e la 100%, aşa cum s-a putut vedea şi în Brabantse Pijl. Drept urmare, BMC l-ar putea folosi doar pentru a rupe plutonul, la fel ca în Turul Flandrei, acţiune care i-ar putea facilita calea spre victorie lui Greg Van Avermaet.

Alţi favoriţi

Thomas Voeckler a fost imperial în Brabanste Pijl, la jumătatea săptămânii, dar nu mizez pe un nou succes al francezului, deoarece va fi supravegheat în permanenţă de pluton. Totuşi, o clasare în top zece îi este la îndemână, asta dacă nu cumva se gândeşte să dea totul într-un atac lansat cu 10, 15 sau 20 de kilometri înainte de sosire.

Oscar Freire a avut un sezon de primăvară bun, însă i-a lipsit un succes cu adevărat important. Acesta poate veni duminică, triplul campion mondial fiind una dintre variantele de rezervă ale Katushei în cazul în care se întâmplă ceva cu Joaquim Rodriguez. Clasat pe şase în 2011, Freire visează de ani buni să se impună în Amstel Gold Race şi ediţia de duminică va fi ultima lui ocazie, deoarece se va retrage la finalul sezonului. Viteza îl va avantaja în cazul unui sprint masiv, doar dacă acolo nu se va afla şi Peter Sagan.

Jelle Vanendert – Gianni Meersman – Jurgen Van Den Broeck – îmi este greu să îi separ pe aceşti rutieri, deoarece Lotto-Belisol îmi dă impresia că le va oferi mână liberă, însă lider va fi cel mai bine plasat într-un moment sau altul al cursei. Personal, aş miza pe Vanendert sau Meersman, deoarece Van Den Broeck are un obiectiv similar cu cel al fraţilor Schleck: pregătirea pentru Turul Franţei.

Aş încheia lista outsiderilor, oameni care pot emite pretenţii la un loc între primii zece sau pot obţine un triumf memorabil, cu Ben Hermans, Ryder Hesjedal, Thomas Dekker (care a obţinut recent primul succes după cinci ani), Giovanni Visconti, Sergio Henao, Wouter Poels şi Matti Breschel. Toţi aceştia vor putea fi urmăriţi la Eurosport, duminică, de la ora 16, atunci când va începe transmisiunea celei de-a 47-a ediţii a Amstel Gold Race.

Walkowiak

Turul Franţei din 1956 a intrat în istorie, dar nu pentru francezi, care nu au găsit nimic remarcabil în victoria lui Roger Walkowiak. Motivele par să fi fost diverse: era fiul unor imigranţi polonezi, se afla la cea mai slabă echipă înscrisă la start, iar numele său nu a vândut ziare şi nici nu a adus bani din publicitate, deşi a terminat înaintea unor oameni ca Charly Gaul sau Federico Bahamontes.

La mai mult de jumătate de acel triumf ce i-a creat neplăceri, în loc să îi ofere recunoaşterea unei naţiuni, Walkowiak a acordat un interviu pentru Bicycling.com, în care a vorbit despre succesul său şi decizia de a ieşi din lumina reflectoarelor  odată cu retragerea din activitate. Ce a avut de spus francezul, aici: http://www.bicycling.com/news/featured-stories/lamentation.

Ierarhiile World Tour după Paris-Roubaix

Clasamentul individual:

1 – Tom Boonen – 366 de puncte

2 – Simon Gerrans – 210 puncte

3 – Samuel Sanchez – 208 puncte

4 – Vincenzo Nibali – 182 de puncte

5 – Peter Sagan – 179 de puncte

6 – Alejandro Valverde – 167 de puncte

7 – Alessandro Ballan – 166 de puncte

8 – Joaquim Rodriguez – 142 de puncte

9 – Oscar Freire – 140 de puncte

10 – Michael Albasini – 112 de puncte

Clasamentul pe echipe:

1 – Omega Pharma-Quick Step – 547 de puncte

2 – Katusha – 382 de puncte

3 – Liquigas – 376 de puncte

4 – Sky – 366 de puncte

5 – GreenEdge – 342 de puncte

6 – RadioShack-Nissan – 327 de puncte

7 – BMC – 279 de puncte

8 – Euskaltel – 208 puncte

9 – Movistar – 205 puncte

10 – Vacansoleil – 202 puncte

Clasamentul pe naţiuni:

1 – Spania – 717 de puncte

2 – Belgia – 567 de puncte

3 – Italia – 566 de puncte

4 – Olanda – 282 de puncte

5 – Australia – 315 puncte

6 – Elveţia – 198 de puncte

7 – Slovacia – 179 de puncte

8 – Statele Unite – 153 de puncte

9 – Franţa – 120 de puncte

10 – Marea Britanie – 118 puncte

Boonen, al doilea “Monsieur Paris-Roubaix”

Timp de trei decenii, Roger De Vlaeminck s-a bucurat de un record fantastic în lumea ciclismului: patru victorii în Paris-Roubaix, performanţă pe care a reuşit-o într-o perioadă în care mai concurau Eddy Merckx şi Francesco Moser. La începutul secolului al XXl-lea, recordul său era ameninţat de un compatriot, Johan Museeuw, un rutier la adresa căruia De Vlaeminck nu a avut niciodată cuvinte de laudă, pentru simplul motiv că dorea să rămână unicul “Monsieur Paris-Roubaix”.

Museeuw s-a retras cu trei victorii, însă golul lăsat a fost imediat umplut de Tom Boonen, un ciclist născut să pedaleze pe pavate. În interval de numai câţiva ani, petrecuţi sub îndrumarea lui Patrick Lefevere, acesta l-a egalat pe Johan Museeuw, moment în care a fost atacat de Roger De Vlaeminck, care l-a criticat pentru evoluţiile din ultima vreme. Se întâmpla înainte de ediţia din 2011 a Paris-Roubaix, în care Boonen a abandonat pentru prima oară, după o serie de căzături şi probleme mecanice.

Mulţi i-au prezis atunci sfârşitul, cu atât mai mult cu cât dominaţia lui Fabian Cancellara era din ce în ce mai clară. Însă Tom Boonen a revenit fantastic, a muncit mult şi a reuşit în 2012 o performanţă unică: victorii în E3 Prijs, Gent-Wevelgem, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, record ce va fi greu egalat vreodată. Practic, a fost sezonul recordurilor pentru belgianul în vârstă de 30 de ani, care a dat o lovitură de maestru în Paris-Roubaix, cea mai spectaculoasă demonstraţie de forţă din cariera sa: parcă pentru a-i răspunde lui Roger De Vlaeminck, campionul mondial din 2005 a accelerat din grupul favoriţilor cu mai mult de 50 de kilometri înainte de final şi s-a desprins decisiv.

Mergând inteligent, Boonen şi-a economisit energia în prima parte a acţiunii sale, pentru ca apoi să dea totul, astfel încât victoria lui să fie în afara oricărei îndoieli. Ajuns pe pista care a primit de-a lungul istoriei atâţia campioni, el a arătat patru degete, simbolizând succesele obţinute în “Regina Clasicelor” şi şi-a cimentat locul în cartea de istorie a ciclismului. A fost a şaptea victorie obţinută de Tom Boonen ăntr-o clasică “Monument”, ocazie cu care belgianul l-a egalat pe Gino Bartali; următoarea ţintă este compatriotul lui, Rik Van Looy, doar unul dintre cei trei oameni careu au cucerit toate “Monumentele”.

Concluzii

– Succesul lui Tom Boonen mi-a adus aminte de perioada de glorie a lui Johan Museeuw. A fost o acţiune cum se vede o dată la numai câţiva ani, de obicei în Paris-Roubaix, cumva paradoxal, având în vedere că aceasta este considerată cea mai dură clasică din lume. Totodată, Patrick Lefevere a mai bifat un triumf aici, al 11-lea din 1995.

– M-am lămurit încă o dată, dacă mai era nevoie, de ce italienii nu au mai câştigat o clasică de trei ani. Aflaţi lângă Boonen, Alessandro Ballan şi Filippo Pozzato au preferat să nu îl urmeze pe acesta, ci să se întoarcă în grupul favoriţilor, cu speranţa că cei de acolo vor duce o trenă puternică pentru a-l prinde pe belgian, iar ei vor putea profita de eventuala oboseală a acestuia pentru a-l învinge pe velodrom.

–  Fabian Cancellara este singurul adversar adevărat al lui Tom Boonen, rutierul în funcţie de care celelalte echipe îşi stabilesc strategia la startul cursei. Absenţa lui din clasicele pe pavate a lăsat un gol important, ce a fost resimţit şi în Paris-Roubaix, unde am văzut mai puţini spectatori decât în trecut.

– Ediţia de duminică a consemnat retragerea din activitate a lui Frédéric Guesdon, ultimul francez triumfător în “Infernul Nordului”, după una dintre cele mai mari surprize din istoria cursei. Pe lângă acel succes istoric, Guesdon deţine şi recordul de cele mai multe participări în Roubaix, 17, performanţă pe care o împarte cu americanul George Hincapie.

– Mi-a plăcut rezultatul lui Taylor Phinney: dublu învingător al versiunii pentru tineret, ciclistul echipei BMC a venit pe locul 15, la patru minute şi jumătate de învingător, în condiţiile în care a stat mereu alături de Thor Hushovd, ajutându-l pe acesta să revină după ce a căzut pe o porţiune asfaltată.

– Dacă ar fi avut calităţi la sprint, Juan Antonio Flecha ar fi fost de ani buni câştigător al unui “Monument”; în ceea ce îl priveşte pe colegul său, Edvald Boasson Hagen, norvegianul a mai dezamăgit încă o dată într-o cursă de peste 200 de kilometri, deşi era una dintre “cărţile” lui Sky.

Paris-Roubaix: cursa în care se nasc eroii

Nu există clasică mai frumoasă, mai dificilă şi mai dorită decât Paris-Roubaix. Chiar dacă este contestată de unii rutieri, Paris-Roubaix trezeşte imaginaţia cicliştilor în fiecare an şi oferă decorul unei lupte fantastice, exact aşa cum se întâmpla şi în urmă cu ceva mai mult de un secol, când şi-a făcut apariţia. Paris-Roubaix e cursa ce a adunat la start şi câştigători de Mari Tururi, precum Jacques Anquetil şi Bernard Hinault, care nu concepeau să şi-o treacă în palmares. Dacă primul a ratat victoria în 1958, când a făcut pană cu 13 kilometri înainte de sosire, Hinault s-a impus în 1981, în timp ce era îmbrăcat în tricoul de campion mondial.

Ploaie, praf, căzături, transpiraţie, accidentări, nervi, disperare, bucurie şi extaz, acestea sunt doar câteva dintre ingredientele “Reginei Clasicelor”, o clasică aparent fără logică, dar care funcţionează după nişte reguli aparte. S-a spus despre Paris-Roubaix că este o cursă în care norocul contează cel mai mult, însă toţi marii câştigători au arătat că norocul ţi-l faci singur, iar dacă eşti foarte bun, atunci ştii exact pe unde să mergi astfel încât să eviţi căzăturile şi penele de cauciuc.

Deşi i se spune “Infernul Nordului”, Paris-Roubaix îi face pe rutieri să viseze, să revină în fiecare an la start, să pornească iar într-o nouă aventură, cu scopul final de a ajunge pe velodromul din Roubaix în postura de învingători. Francezul Gilbert Duclos-Lassalle, care a aşteptat până la 37 de ani pentru a se impune, a spus că “Paris-Roubaix e precum o femeie pe care încerci din greu să o seduci; după ce reuşeşti, te răsplăteşte pentru tot efortul depus”.

Anul acesta, ediţia cu numărul 110 îşi va afla câştigătorul. Date fiind caracteristicile sale, nimic nu este sigur înainte de start, chiar dacă Tom Boonen e considerat de toată lumea marele favorit. Adevărul este că la cum arată Omega Pharma-Quick Step, Patrick Lefevere are şansa să mai realizeze o triplă, aşa cum s-a întâmplat în 1996, 1998, 1999 şi 2001. Dacă Boonen va câştiga, atunci va deveni al doilea “Monsieur Paris-Roubaix”, după legendarul Roger De Vlaeminck, omul despre care se spune că nu a făcut pană niciodată.

Boonen a îmblânzit de de trei ori pavatele din nordul Franţei, pe care le cunoaşte atât de bine, încât la un moment dat s-a pus problema să nu meargă pe traseu pentru a-l inspecta. Duminică, belgianul va ţinti încă un succes şi este greu de spus cine l-ar putea împiedica să îl obţină. După cum au stat lucrurile în Turul Flandrei, Filippo Pozzato şi Alessandro Ballan sunt principalii adversari ai acestuia, deşi lista oponenţilor va fi ceva mai lungă, cu Juan Antonio Flecha, Sep Vanmarcke şi Thor Hushovd, norvegianul care visează de un deceniu şi jumătate la o victorie în Paris-Roubaix.

Personal, merg pe un rezultat bun al lui John Degenkolb; anul trecut, la prima participare din carieră în “Regina Clasicelor”, germanul a terminat pe 19. Acum, îl văd capabil la o clasare între primii zece, ceea ce ar reprezenta o performanţă fantastică pentru un ciclist în vârstă de numai 23 de ani. Degenkolb are un potenţial incredibil, iar peste câteva sezoane va fi unul dintre marii favoriţi la victorie în Milano-San Remo, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix.

Pavatele

Traseul este identic cu cel din 2011, când rutierii au avut de parcurs 257,5 kilometri între Compiègne şi Roubaix. Tot ca anul trecut, vor exista 27 de sectoare pavate, îngrijite de Asociaţia “Les Amis de Paris-Roubaix” şi inspectate de directorul sportiv al cursei, Jean-François Pescheux. Punctele-cheie sunt cinci la număr: cele patru sectoare cotate la cinci stele şi Troivilles. Deşi are doar trei stele, acesta va fi extrem de important, deoarece va duce la o primă selecţie a plutonului.

Număr sector Distanţă de la start Nume sector Lungime Dificultate
27 97,5 km Troisvilles 2200 m ***
26 104 km Viesly 1800 m ***
25 106,5 km Quievy 3700 m ****
24 111,5 km Saint-Python 1500 m **
23 119,5 km Vertain 2300 m ***
22 126 km Capelle-sur-Ecaillon – Le Buat 1700 m ***
21 142 km Aulnoy-lez-Valenciennes – Famars 2600 m *****
20 144,5 km Famars – Quérénaing 1200 m **
19 149 km Quérénaing – Maing 2500 m ***
18 152 km Monchaux-sur-Ecaillon 1600 m ***
17 163,5 km Haveluy 2500 m ****
16 172 km Trouée d’Arenberg 2400 m *****
15 178,5 km Millonfosse – Bousiginies 1400 m ***
14 183 km Brillon à Tilloy-lez-Marchiennes 1100 m **
185 km Tilloy – Sars-et-Rosières 2400 m ***
13 192 km Beuvry-la-Forêt – Orchies 1400 m ***
12 197 km Orchies 1700 m ***
11 203 km Auchy-lez-Orchies – Bersée 2600 m ****
10 208,5 km Mons-en-Pévèle 3000 m *****
9 215 km Mérignies – Avelin 700 m **
8 218 km Pont-Thibaut 1400 m ***
7 223,5 km Templeuve l’Epinette 200 m *
224 km Le Moulin de Vertain 500 m **
6 230,5 km Cysoing – Bourghelles 1300 m ****
233 km Bourghelles – Wannehain 1100 m ***
5 237,5 km Camphin-en-Pévèle 1800 m ****
4 240,5 km Le Carrefour de l’Arbre 2100 m *****
3 242,5 km Gruson 1100 m **
2 249,5 km Hern 1400 m **
1 256,5 km Roubaix 300 m *

Eurosport va transmite Paris-Roubaix, duminică, de la ora 14. În funcţie de cum vor merge rutierii, directul va începe în timpul primului sector de piatră cubică sau după terminarea acestuia. Extrem de important, s-ar putea să existe ploaie, ceva ce nu s-a mai întâmplat de ani buni; temperaturile vor fi între 3 şi 10 grade, cerul înnorat, iar şansele de a avea precipitaţii sunt de 30%.

Paris-Roubaix 1996: 1-2-3 pentru Mapei

Fiecare ediţie din “Infernul Nordului” este deosebită în felul ei, însă cursa de acum 16 ani a fost cu adevărat aparte, intrând pentru totdeauna în istoria ciclismului, datorită finişului său neaşteptat, dar şi controverselor iscate apoi . La start s-a aflat poate cea mai puternică echipă văzută vreodată pe piatra cubică din nordul Franţei, Mapei, care propunea patru mari favoriţi la victorie: Gianluca Bortolami, Franco Ballerini, Johan Museeuw şi Andrea Tafi. Gruparea italiană, manageriată de Patrick Lefevere, omul aflat acum în spatele lui Omega Pharma-Quick Step, nu concepea să rateze primul loc, cu atât mai mult cu cât era ediţia ce marca un secol de la înfiinţarea Paris-Roubaix.

Ca de obicei, Pădurea Arenberg a fost sectorul care a dus la dezintegrarea plutonului, astfel încât în frunte au mai rămas doar 12 ciclişti: jumătate dintre aceştia erau de la Mapei, alături de ei mai aflându-se rutieri precum Andrei Tchmil (învingătorul din 1994), Fabio Baldato şi Viatcheslav Ekimov. Apoi, după câţiva kilometri, a intrat în funcţiune maşinăria lui Mapei, care a impus un ritm fantastic, ce a dus la o nouă rupere. Astfel, Andrea Tafi, Johan Museeuw şi Gianluca Bortolami s-au trezit singuri în faţă, cu 75 de kilometri înainte de sosire.

Acolo ar fi trebuit să fie şi Franco Ballerini, însă câştigătorul ediţiei din 1995 a avut un ghinion incredibil, făcând pană de trei ori pe o distanţă de doar zece kilometri. Cu toate acestea, italianul nu a renunţat şi a început o cursă nebună de urmărire, pentru a-i ajunge pe colegii săi. Însă acţiunea lui Ballerini nu a durat foarte mult, deoarece Patrick Lefevere i-a transmis să încetinească, în condiţiile în care lângă el era Stefano Zanini, ciclist foarte bun la sprint.

Telefon de la Milano

Odată cu parcurgerea kilometrilor, a devenit din ce în ce mai clar că învingătorul se va alege dintre cei trei de la Mapei, iar fanii aşteptau un deznodământ epic, potrivit pentru centenarul clasicei. Într-adevăr, finalul a fost memorabil, dar nu s-a ridicat la nivelul speranţelor pe care şi le făcuseră suporterii. Un prim indiciu a venit cu doar opt kilometri rămaşi până la sosire, când Johan Museeuw a făcut pană, iar italienii l-au aşteptat, în loc să meargă mai departe.

Între timp, cât belgianului i se schimba roata, maşina în care se afla Lefevere a venit lângă ceilalţi doi şi acesta le-a spus să respecte planul şi să nu atace. Conversaţia dintre ei a fost făcută publică de postul TV Italia Uno, care “a prins” totul cu ajutorul satelitului: “Trebuie să îl convingi pe Andrea să rămână calm, altfel îşi caută altă echipă”, i-a spus Lefevere lui Bortolami, care a mers la compatriotul său să îi transmită acest mesaj. “Nu vreau să câştig, îmi doresc locul doi, dar tu nu vrei să mi-l dai”, a venit răspunsul unui Tafi extrem de trist, care dorea să îi dea îi dedice acel rezultat fiicei sale, ce urma să vină pe lume peste doar câteva zile.

Trio-ul lui Mapei şi-a făcut o intrare triumfală pe velodromul din Roubaix, însă aplauzele cu care au fost primiţi de public s-au transformat în rumoare după câteva secunde, când fanii şi-au dat seama că nimeni nu va sprinta. Johan Museeuw, aflat în faţă, s-a uitat de câteva ori peste umăr, parcă pentru a se asigura că înţelegerea va fi respectată. Apoi, când a văzut că nu vor apărea surprize nedorite, belgianul a făcut un gest cu mâna pentru a le mulţumi italienilor pentru ajutorul lor şi a obţinut prima victorie din carieră în Paris-Roubaix, intrând pentru totdeauna în legendă.

Nu toată lumea a fost la fel de bucuroasă: Andrea Tafi şi-a exprimat tristeţea pentru scenariul gândit de managerul lui Mapei, în timp ce ziarele din ţara sa i-au acuzat pe italieni de trădare şi au denunţat farsa din Paris-Roubaix. Chestionat de ziarişti după cursă, Patrick Lefevere a apărat victoria lui Museeuw: “Succesul de astăzi este o mărturie a forţei echipei noastre şi a susţinerii pe care am primit-o din partea sponsorului. Italienii ştiau cât de important este Johan pentru noi, el e figura principală a echipei din 1993. Nu ar fi fost corect să sprintăm, mai ales fupă efortul depus de toţi”.

Totodată, belgianul a lăsat de înţeles că Giorgio Squinzi, patronul lui Mapei, a decis învingătorul şi i l-a comunicat printr-un telefon scurt, dat de la sediul companiei. De cealaltă parte, Squinzi a spus că hotărârea a fost doar a membrilor echipei şi a ţinut să sublinieze că şi-ar fi dorit un sprint între cei trei, însă telefonul din maşina lui Lefevere era închis când l-a sunat pe acesta. Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc, însă peste toate aceste controverse rămâne demonstraţia extraordinară de forţă a lui Mapei, care a stăpânit “Infernul Nordului” ca nicio altă echipă în istoria de peste un veac a cursei.

Post Navigation