Milano-San Remo 2014
Înfiinţată de Gazzetta dello Sport în 1907, cu doar doi ani înaintea apariţiei Turului Italiei, Milano-San Remo a oferit de-a lungul a mai bine de un secol foarte multe momente memorabile, fie că acestea au luat forma unor victorii, atacuri sau înfrângeri. Alături de Turul Flandrei, Paris-Roubaix, Liège–Bastogne–Liège şi Il Lombardia – celelalte Monumente din calendar – “La Primavera” a ajuns la un statut uriaş odată cu trecerea anilor, o victorie aici fiind suficientă pentru ca un rutier să spună că a lăsat ceva în urma sa după ce s-a retras.
La fel ca Il Giro şi Il Lombardia, Milano-San Remo a reprezentat mult timp cursa italienilor, dar situaţia s-a schimbat la jumătatea secolului al XX-lea, atunci când din ce în ce mai mulţi ciclişti din afara Peninsulei şi-au fixat-o ca obiectiv. Fără să aibă pavatele specifice Flandrei sau dealurile cu pante dure din Valonia, Milano-San Remo a devenit una dintre cursele preferate ale fanilor şi rutierilor, deoarece profilul pe care îl propune le oferă şanse tuturor tipurilor de ciclişti şi lasă mereu loc unor calcule ce se fac până în ultimul kilometru.
Traseul
Fără Le Mànie şi Pompeiana, mulţi au spus că ediţia din 2014 a Milano-San Remo (294 de kilometri) are un traseu identic cu cea din 2007, însă lucrurile nu stau chiar aşa, deoarece finalul de atunci a fost pe Via Roma, în timp ce acum se soseşte pe Lungomare Italo Calvino, ceea ce mai adaugă un kilometru la lungimea totală a clasicei din Italia. În plus, chiar dacă două cele două ascensiuni au fost scoase, asta nu le garantează sprinterilor o viaţă uşoară între Milano şi San Remo.
Startul se va da de pe Via della Chiesa Rossa, urmând ca undeva la jumătatea traseului să se ajungă pe Passo del Turchino. O căţărare importantă în urmă cu mai mult de 50 de ani, aceasta nu va avea niciun impact acum, greul fiind aşteptat să înceapă odată cu seria Capo Mele – Capo Cervo – Capo Berta, care va începe în ultimii 55 de kilometri şi va semnala venirea echipelor fără sprinteri la trena plutonului.
Când mai rămân doar 28 de kilometri, se va trece peste Cipressa (5,6 kilometri, pantă medie 4,1%), iar acolo nu ar trebui să mire pe nimeni dacă echipele cu puncheuri sau atacanţi vor duce un ritm foarte ridicat, pentru a încerca să scape de câţiva sprinteri puri. În cazul în care pe Cipressa nu vor reuşi, rămâne Poggio (3,7 kilometri, 3,7% pantă medie), unde atacurile vor fi la ordinea zilei. Pe Poggio, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în trecut, unul sau mai mulţi ciclişti vor căuta să se desprindă, iar dacă grupul va fi destul puternic, fără a fi numeros, are toate şansele să ajungă la sosire. Din vârful dealului, mai sunt doar 6,1 kilometri, ceea ce înseamnă că un rutier pregătit să rişte acolo poate avea succes.
Vremea va reprezenta şi anul acesta un factor important, deoarece prognoza meteo pentru duminică anunţă ploi, vânt şi temperaturi nu mai mari de 13 grade Celsius.
Favoriţii
Indiferent de cum ar fi arătat traseul, cu sau fără Pompeiana, tot Peter Sagan ar fi fost considerat principalul candidat la victorie. La fel ca anul trecut, slovacul este creditat cu prima şansă şi va trebui să arate că a învăţat din greşelile comise la ediţia precedentă. Nu mai e niciun secret faptul că rutierul lui Cannondale trece de dealuri şi este foarte puternic la sprint, însă trebuie să se asigure că nu va ajunge la sosire alături de sprinterii puri, astfel încât să aibă cu adevărat o şansă. Evident, pentru Sagan rămâne şi varianta de a ataca pe Poggio, însă apoi trebuie să facă o coborâre “à la Merckx” pentru a fi sigur că nu va fi prins. Înainte ca el să acţioneze, nu este deloc exclus ca echipa lui, Cannondale, să decidă să meargă la atac cu Oscar Gatto, un ciclist perfect capabil să le dea bătăi de cap adversarilor.
Venit la start după o o evoluţie mai mult decât mulţumitoare în Paris-Nisa (unde a câştigat o etapă şi tricoul verde), John Degenkolb e unul dintre marii pretendenţi la primul loc. Germanul, care la prima participare în “La Primavera” a terminat pe cinci, a crescut mult în ultima vreme şi asta îi permite să nu mai fie distanţat pe dealuri, lucru care s-ar putea întâmpla cu mulţi sprinteri în cazul unui ritm foarte ridicat pe Poggio. În plus, Degenkolb se bucură şi de o echipă solidă, ce îi poate asigura un “trenuleţ” mai mult decât decent pe Lungomare Italo Calvino.
Campion mondial de tineret în 2010, la Geelong, acolo unde l-a învins pe John Degenkolb, Michael Matthews şi-a fixat ca principal obiectiv în acest sezon Milano-San Remo, iar australianul a arătat în Paris-Nisa că nu glumeşte, fiind capabil să treacă de căţărările scurte şi dure cu o uşurinţă remarcabilă. Iniţial, Matthews trebuia să împartă rolul de lider cu Simon Gerrans, dar după ce acesta s-a retras din cauza problemelor cu alergiile, Orica-GreenEdge va miza doar pe el, deşi nu e exclus ca Simon Clarke să încerce să surprindă plutonul cu un atac dat pe Poggio.
Când vorbim despre sprinteri, nu pot fi evitaţi Mark Cavendish şi André Greipel, deşi niciunul dintre aceştia nu se află în cea mai bună formă. Britanicul – susţinut de Mark Renshaw, Alessandro Petacchi şi Zdenek Stybar (care nu ar fi deloc exclus să atace pe final) – speră să aibă ocazia să câştige din nou “La Classicissima”, la cinci ani de la precedentul succes, în timp ce germanul vrea să demonstreze că Marc Sergeant, managerul lui Lotto-Belisol, nu s-a înşelat când a spus că se poate impune într-o clasică de primăvară în 2014. Un alt om de urmărit la sprint va fi Sacha Modolo, de la Lampre, în ciuda faptului că nu a impresionat în Tirreno-Adriatico.
Cinci câştigători de Milano-San Remo se vor afla la start, iar unul dintre aceştia va fi Fabian Cancellara. După problemele de sănătate din iarnă, elveţianul a muncit mult şi pare că a ajuns aproape de cel mai ridicat nivel. Ca toată lumea, şi Cancellara ştie că trebuie să ajungă singur pe Lungomare Italo Calvino, rutierul lui Trek Factory Racing urmând să beneficieze de două oportunităţi pentru a încerca să se distanţeze de toţi adversarii săi: Poggio şi porţiunea finală din cursă, ce include o coborâre şi câţiva kilometri de plat.
Tot pe cartea atacului va miza şi BMC, cu menţiunea că echipa americană va avea două opţiuni, Philippe Gilbert şi Greg Van Avermaet, ocupantul locului secund din Omloop Het Nieuwsblad. Foarte activ în 2013, Sylvain Chavanel va fi liderul lui IAM, însă francezul nu este încă în cea mai bună formă, senzaţia fiind că se află cu gândul mai mult la clasicele pe pavate. În schimb, nu acelaşi lucru se poate spune despre Edvald Boasson Hagen, liderul lui Sky în aproape toate cursele de o zi din această primăvară, care, cu puţină şansă, poate da lovitura în San Remo.
Lista outsiderilor este foarte impresionantă, toţi cicliştii prezenţi acolo – Gerald Ciolek (deţinătorul trofeului), Arnaud Démare, Alexander Kristoff, Simone Ponzi (italianul traversează o perioadă excelentă), Luca Paolini, Jose Joaquin Rojas, Fabio Felline, Sonny Colbrelli – având o oportunitate importantă de a produce ceea ce ar fi o semi-surpriză sau o surpriză uriaşă.
Date statistice
– Eddy Merckx deţine recordul de victorii, şapte, obţinute între 1966 şi 1976
– Într-un clasament pe echipe, Bianchi a obţinut cele mai multe succese, nu mai puţin de 17
– Ierarhia pe naţiuni este condusă de Italia, care a bifat 50 de victorii până acum în “La Primavera”
– De şase ori câştigător al Milano-San Remo, Costante Girardengo are un total de 11 podiumuri
– Cel mai tânăr învingător din istorie e Ugo Agostoni, 20 de ani şi 252 de zile (1914); la polul opus se află Andrei Tchmil, care avea 36 de zile şi 57 de zile la triumful din 1999
– Wladimiro Panizza e ciclistul cu cele mai multe participări, 18
– Patru rutieri au câştigat Milano-San Remo din postura de campioni mondiali; ultimul care a reuşit asta a fost Giuseppe Saronni, în 1983
– Singurii ciclişti din afara Europei învingători în “La Classicissima” sunt australienii Matthew Goss şi Simon Gerrans
– Irlandezul Sean Kelly este ultimul câştigător de Mare Tur care s-a impus în Milano-San Remo (1992)
– În istoria sa de peste un secol, “La Primavera” nu a avut niciodată mai mult de 298 de kilometri lungime
– Cea mai ridicată medie orară a fost consemnată la ediţia din 1990, 45,806 km/h
Cafe Roubaix 