Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the category “Clasice 2012”

O Amstel într-o după-amiază de duminică

Este cea mai mare cursă din Olanda şi de câţiva ani deschide balul în Ardeni, chiar dacă nu se desfăşoară în acea regiune, ci înLimburg. Amstel Gold Race, căci despre aceasta e vorba, marchează startul unei noi perioade a sezonului de primăvară, una în care pavatele au dispărut, lăsând loc dealurilor şi drumurilor înguste. Pe lângă victorie, pe mulţi dintre rutierii aflaţi la start îi va interesa şi traseul, foarte similar cu cel care va fi folosit la Campionatele Mondiale din toamnă. În septembrie, câştigătorul tricoului curcubeu va fi decis pe Cauberg, deşi finalul va avea 1700 de metri în plus, pe un platou care nu se regăseşte în Amstel.

Înapoi la cursa de duminică: în lungime de 256,5 kilometri, aceasta le va servi cicliştilor şi 31 de obstacole, împachetate sub forma unor căţărări scurte, cu pantă medie de 5%. Dar “distracţia” nu se termină aici, deoarece întreaga clasică reprezintă o capcană, din cauza drumurilor întortocheate şi înguste, care duc la producerea mai multor căzături şi la eliminarea unor favoriţi din lupta pentru victorie.

Dar cine sunt favoriţii? La ce am văzut în ultimele săptămâni, Joaquim Rodriguez se află într-o formă de zile mari, iar duminică şi-ar putea trece în palmares primul triumf al carierei într-o cursă importantă de o zi. “Purito” a adunat trei victorii în 2012, este extrem de puternic şi se bucură de ajutorul unei echipe din care nu vor lipsi Daniel Moreno, Oscar Freire şi Simon Spilak. Al doilea anul trecut, când a fost învins de Philippe Gilbert, ibericul are o mare foame de succese în clasicele din Ardeni, iar duminică, în cazul în care va termina primul, va scrie istorie, deoarece niciun rutier spaniol nu a câştigat Amstel până acum.

La fel cum s-a întâmplat şi înainte de Amstel Gold Race, numele lui Peter Sagan este scos la înaintare. Recent, slovacului i-a fost prelungit cu trei ani contractul pe care îl are la Liquigas, ceea ce înseamnă că un motiv de tensiune a dispărut. Autor al unor rezultate bune în cursele de o zi din primăvară, Sagan a căzut în Brabantse Pijl, fără urmări grave, aşa că ar trebui să facă parte din grupul ce îl va da pe învingătorul de duminică, situaţie în care ar putea să îşi pună în valoare sprintul. Pe de altă parte, în echipa lui Liquigas se află şi Vincenzo Nibali, iar asta ar putea reprezenta o problemă. Aproape de fiecare dată când aceştia au concurat împreună într-o cursă importantă, ziua s-a încheiat cu polemici sau regrete privind strategia aleasă (Vuelta 2011, Tirreno-Adriatico şi Milano-San Remo 2012).

Alejandro Valverde este aşteptat să îşi ia înapoi tronul de rege al Ardenilor, şi ce ocazie mai bună ar avea decât Amstel Gold Race, singura cursă în care nu s-a impus până acum. Dublul vice-campion mondial a început sezonul la un nivel înalt, însă lucrurile au luat o altă întorsătură după căzătura suferită în Turul Cataluniei, când a fost obligat să abandoneze. De atunci, Valverde a mai concurat foarte puţin, dar tot a terminat pe locul secund în Klasika Primavera, după colegul lui, Giovanni Visconti.

Grupul favoriţilor din Spania mai cuprinde un om, Samuel Sanchez, însă acesta a spus că este mai mult interesat să verifice traseul în vederea Mondialelor de peste cinci luni. În plus, campionului olimpic de la Beijing îi lipseşte explozia necesară pe un deal precum Cauberg, acolo unde victoria e decisă în 90% dintre ediţii. Mai degrabă l-aş vedea pe ciclistul lui Euskaltel să plece pe una dintre căţărările dinainte de Cauberg şi să meargă la maximum pe coborâre şi pe plat, astfel încât să ajungă în ultimii 800 de metri cu un avans de cel puţin 30 de secunde.

Clasicele pe pavate nu au fost cu noroc pentru italieni, însă aceştia speră să se revanşeze în Ardeni, acolo unde principalul om este Damiano Cunego. Ultimul rutier peninsular învingător într-o cursă importantă de o zi, “Micul Prinţ” vine după un Tur al Ţării Bascilor bun, dar forma lui rămâne în continuare o enigmă, deoarece nu a arătat nimic impresionant în 2012, constanţa fiind singurul său atribut până acum. Câştigător al Amstel Gold Race în 2008, Cunego speră să reediteze acel succes şi să obţină ceea ce ar fi prima victorie după aproape un an.

Sunt toate şansele ca finalul de pe Cauberg să ofere un nou duel între Alejandro Valverde şi Simon Gerrans, aşa cum am avut în Turul Down Under şi în Paris-Nisa. Ibericul s-a impus de fiecare dată, dar ciclistul echipei GreenEdge a obţinut de atunci un triumf imens, în Milano-San Remo. Sosirile precum cele din Amstel îi plac australianului (Santuario di San Luca – Il Giro 2009), iar clasica din Olanda a fost mereu una dintre preferatele sale. Locul trei în 2011, Gerrans are toate şansele să îşi îmbunătăţească acel rezultat cu două poziţii, deşi va fi un om marcat duminică.

Unde se află Gilbert?

Anul trecut pe vremea asta, belgianul era invincibil şi îşi începea seria de succese spectaculoase în Ardeni. 12 luni mai târziu, Philippe Gilbert a devenit mai degrabă invizibil şi nu mai este considerat favorit la primul loc. Ce s-a întâmplat între timp? O infecţie dentară, o gripă şi o căzătură au dat peste cap pregătirea rutierului valon, care se află şi sub presiune, în condiţiile în care BMC îi plăteşte trei milioane de euro pe sezon şi aşteaptă din partea sa cât mai multe rezultate.

La conferinţa de presă organizată vineri, Gilbert a vorbit despre situaţia lui şi a insistat că a trecut peste toate problemele care l-au chinuit în ultima vreme: “În 2011 am fost sigur că o să câştig Amstel. Acum, lucrurile nu mai stau la fel. Nu mă gândesc la o nouă triplă. Important este să îmi regăsesc forma şi să bifez victorii. Am trecut peste obstacole, le-am lăsat în urmă şi important e să revin la un nivel înalt.”

Personal, nu cred că problemele din 2012 îl vor bloca din punct de vedere psihic pe Gilbert, aşa cum s-a insinuat pe unele site-uri, ci îl vor ambiţiona şi mai tare pentru a arăta că a rămas ciclistul aproape imbatabil din stagiunea precedentă. Cu toate acestea, şansele ca reacţia de orgoliu să vină mâine sunt destul de mici, deoarece forma lui încă nu e la 100%, aşa cum s-a putut vedea şi în Brabantse Pijl. Drept urmare, BMC l-ar putea folosi doar pentru a rupe plutonul, la fel ca în Turul Flandrei, acţiune care i-ar putea facilita calea spre victorie lui Greg Van Avermaet.

Alţi favoriţi

Thomas Voeckler a fost imperial în Brabanste Pijl, la jumătatea săptămânii, dar nu mizez pe un nou succes al francezului, deoarece va fi supravegheat în permanenţă de pluton. Totuşi, o clasare în top zece îi este la îndemână, asta dacă nu cumva se gândeşte să dea totul într-un atac lansat cu 10, 15 sau 20 de kilometri înainte de sosire.

Oscar Freire a avut un sezon de primăvară bun, însă i-a lipsit un succes cu adevărat important. Acesta poate veni duminică, triplul campion mondial fiind una dintre variantele de rezervă ale Katushei în cazul în care se întâmplă ceva cu Joaquim Rodriguez. Clasat pe şase în 2011, Freire visează de ani buni să se impună în Amstel Gold Race şi ediţia de duminică va fi ultima lui ocazie, deoarece se va retrage la finalul sezonului. Viteza îl va avantaja în cazul unui sprint masiv, doar dacă acolo nu se va afla şi Peter Sagan.

Jelle Vanendert – Gianni Meersman – Jurgen Van Den Broeck – îmi este greu să îi separ pe aceşti rutieri, deoarece Lotto-Belisol îmi dă impresia că le va oferi mână liberă, însă lider va fi cel mai bine plasat într-un moment sau altul al cursei. Personal, aş miza pe Vanendert sau Meersman, deoarece Van Den Broeck are un obiectiv similar cu cel al fraţilor Schleck: pregătirea pentru Turul Franţei.

Aş încheia lista outsiderilor, oameni care pot emite pretenţii la un loc între primii zece sau pot obţine un triumf memorabil, cu Ben Hermans, Ryder Hesjedal, Thomas Dekker (care a obţinut recent primul succes după cinci ani), Giovanni Visconti, Sergio Henao, Wouter Poels şi Matti Breschel. Toţi aceştia vor putea fi urmăriţi la Eurosport, duminică, de la ora 16, atunci când va începe transmisiunea celei de-a 47-a ediţii a Amstel Gold Race.

Boonen, al doilea “Monsieur Paris-Roubaix”

Timp de trei decenii, Roger De Vlaeminck s-a bucurat de un record fantastic în lumea ciclismului: patru victorii în Paris-Roubaix, performanţă pe care a reuşit-o într-o perioadă în care mai concurau Eddy Merckx şi Francesco Moser. La începutul secolului al XXl-lea, recordul său era ameninţat de un compatriot, Johan Museeuw, un rutier la adresa căruia De Vlaeminck nu a avut niciodată cuvinte de laudă, pentru simplul motiv că dorea să rămână unicul “Monsieur Paris-Roubaix”.

Museeuw s-a retras cu trei victorii, însă golul lăsat a fost imediat umplut de Tom Boonen, un ciclist născut să pedaleze pe pavate. În interval de numai câţiva ani, petrecuţi sub îndrumarea lui Patrick Lefevere, acesta l-a egalat pe Johan Museeuw, moment în care a fost atacat de Roger De Vlaeminck, care l-a criticat pentru evoluţiile din ultima vreme. Se întâmpla înainte de ediţia din 2011 a Paris-Roubaix, în care Boonen a abandonat pentru prima oară, după o serie de căzături şi probleme mecanice.

Mulţi i-au prezis atunci sfârşitul, cu atât mai mult cu cât dominaţia lui Fabian Cancellara era din ce în ce mai clară. Însă Tom Boonen a revenit fantastic, a muncit mult şi a reuşit în 2012 o performanţă unică: victorii în E3 Prijs, Gent-Wevelgem, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, record ce va fi greu egalat vreodată. Practic, a fost sezonul recordurilor pentru belgianul în vârstă de 30 de ani, care a dat o lovitură de maestru în Paris-Roubaix, cea mai spectaculoasă demonstraţie de forţă din cariera sa: parcă pentru a-i răspunde lui Roger De Vlaeminck, campionul mondial din 2005 a accelerat din grupul favoriţilor cu mai mult de 50 de kilometri înainte de final şi s-a desprins decisiv.

Mergând inteligent, Boonen şi-a economisit energia în prima parte a acţiunii sale, pentru ca apoi să dea totul, astfel încât victoria lui să fie în afara oricărei îndoieli. Ajuns pe pista care a primit de-a lungul istoriei atâţia campioni, el a arătat patru degete, simbolizând succesele obţinute în “Regina Clasicelor” şi şi-a cimentat locul în cartea de istorie a ciclismului. A fost a şaptea victorie obţinută de Tom Boonen ăntr-o clasică “Monument”, ocazie cu care belgianul l-a egalat pe Gino Bartali; următoarea ţintă este compatriotul lui, Rik Van Looy, doar unul dintre cei trei oameni careu au cucerit toate “Monumentele”.

Concluzii

– Succesul lui Tom Boonen mi-a adus aminte de perioada de glorie a lui Johan Museeuw. A fost o acţiune cum se vede o dată la numai câţiva ani, de obicei în Paris-Roubaix, cumva paradoxal, având în vedere că aceasta este considerată cea mai dură clasică din lume. Totodată, Patrick Lefevere a mai bifat un triumf aici, al 11-lea din 1995.

– M-am lămurit încă o dată, dacă mai era nevoie, de ce italienii nu au mai câştigat o clasică de trei ani. Aflaţi lângă Boonen, Alessandro Ballan şi Filippo Pozzato au preferat să nu îl urmeze pe acesta, ci să se întoarcă în grupul favoriţilor, cu speranţa că cei de acolo vor duce o trenă puternică pentru a-l prinde pe belgian, iar ei vor putea profita de eventuala oboseală a acestuia pentru a-l învinge pe velodrom.

–  Fabian Cancellara este singurul adversar adevărat al lui Tom Boonen, rutierul în funcţie de care celelalte echipe îşi stabilesc strategia la startul cursei. Absenţa lui din clasicele pe pavate a lăsat un gol important, ce a fost resimţit şi în Paris-Roubaix, unde am văzut mai puţini spectatori decât în trecut.

– Ediţia de duminică a consemnat retragerea din activitate a lui Frédéric Guesdon, ultimul francez triumfător în “Infernul Nordului”, după una dintre cele mai mari surprize din istoria cursei. Pe lângă acel succes istoric, Guesdon deţine şi recordul de cele mai multe participări în Roubaix, 17, performanţă pe care o împarte cu americanul George Hincapie.

– Mi-a plăcut rezultatul lui Taylor Phinney: dublu învingător al versiunii pentru tineret, ciclistul echipei BMC a venit pe locul 15, la patru minute şi jumătate de învingător, în condiţiile în care a stat mereu alături de Thor Hushovd, ajutându-l pe acesta să revină după ce a căzut pe o porţiune asfaltată.

– Dacă ar fi avut calităţi la sprint, Juan Antonio Flecha ar fi fost de ani buni câştigător al unui “Monument”; în ceea ce îl priveşte pe colegul său, Edvald Boasson Hagen, norvegianul a mai dezamăgit încă o dată într-o cursă de peste 200 de kilometri, deşi era una dintre “cărţile” lui Sky.

Paris-Roubaix: cursa în care se nasc eroii

Nu există clasică mai frumoasă, mai dificilă şi mai dorită decât Paris-Roubaix. Chiar dacă este contestată de unii rutieri, Paris-Roubaix trezeşte imaginaţia cicliştilor în fiecare an şi oferă decorul unei lupte fantastice, exact aşa cum se întâmpla şi în urmă cu ceva mai mult de un secol, când şi-a făcut apariţia. Paris-Roubaix e cursa ce a adunat la start şi câştigători de Mari Tururi, precum Jacques Anquetil şi Bernard Hinault, care nu concepeau să şi-o treacă în palmares. Dacă primul a ratat victoria în 1958, când a făcut pană cu 13 kilometri înainte de sosire, Hinault s-a impus în 1981, în timp ce era îmbrăcat în tricoul de campion mondial.

Ploaie, praf, căzături, transpiraţie, accidentări, nervi, disperare, bucurie şi extaz, acestea sunt doar câteva dintre ingredientele “Reginei Clasicelor”, o clasică aparent fără logică, dar care funcţionează după nişte reguli aparte. S-a spus despre Paris-Roubaix că este o cursă în care norocul contează cel mai mult, însă toţi marii câştigători au arătat că norocul ţi-l faci singur, iar dacă eşti foarte bun, atunci ştii exact pe unde să mergi astfel încât să eviţi căzăturile şi penele de cauciuc.

Deşi i se spune “Infernul Nordului”, Paris-Roubaix îi face pe rutieri să viseze, să revină în fiecare an la start, să pornească iar într-o nouă aventură, cu scopul final de a ajunge pe velodromul din Roubaix în postura de învingători. Francezul Gilbert Duclos-Lassalle, care a aşteptat până la 37 de ani pentru a se impune, a spus că “Paris-Roubaix e precum o femeie pe care încerci din greu să o seduci; după ce reuşeşti, te răsplăteşte pentru tot efortul depus”.

Anul acesta, ediţia cu numărul 110 îşi va afla câştigătorul. Date fiind caracteristicile sale, nimic nu este sigur înainte de start, chiar dacă Tom Boonen e considerat de toată lumea marele favorit. Adevărul este că la cum arată Omega Pharma-Quick Step, Patrick Lefevere are şansa să mai realizeze o triplă, aşa cum s-a întâmplat în 1996, 1998, 1999 şi 2001. Dacă Boonen va câştiga, atunci va deveni al doilea “Monsieur Paris-Roubaix”, după legendarul Roger De Vlaeminck, omul despre care se spune că nu a făcut pană niciodată.

Boonen a îmblânzit de de trei ori pavatele din nordul Franţei, pe care le cunoaşte atât de bine, încât la un moment dat s-a pus problema să nu meargă pe traseu pentru a-l inspecta. Duminică, belgianul va ţinti încă un succes şi este greu de spus cine l-ar putea împiedica să îl obţină. După cum au stat lucrurile în Turul Flandrei, Filippo Pozzato şi Alessandro Ballan sunt principalii adversari ai acestuia, deşi lista oponenţilor va fi ceva mai lungă, cu Juan Antonio Flecha, Sep Vanmarcke şi Thor Hushovd, norvegianul care visează de un deceniu şi jumătate la o victorie în Paris-Roubaix.

Personal, merg pe un rezultat bun al lui John Degenkolb; anul trecut, la prima participare din carieră în “Regina Clasicelor”, germanul a terminat pe 19. Acum, îl văd capabil la o clasare între primii zece, ceea ce ar reprezenta o performanţă fantastică pentru un ciclist în vârstă de numai 23 de ani. Degenkolb are un potenţial incredibil, iar peste câteva sezoane va fi unul dintre marii favoriţi la victorie în Milano-San Remo, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix.

Pavatele

Traseul este identic cu cel din 2011, când rutierii au avut de parcurs 257,5 kilometri între Compiègne şi Roubaix. Tot ca anul trecut, vor exista 27 de sectoare pavate, îngrijite de Asociaţia “Les Amis de Paris-Roubaix” şi inspectate de directorul sportiv al cursei, Jean-François Pescheux. Punctele-cheie sunt cinci la număr: cele patru sectoare cotate la cinci stele şi Troivilles. Deşi are doar trei stele, acesta va fi extrem de important, deoarece va duce la o primă selecţie a plutonului.

Număr sector Distanţă de la start Nume sector Lungime Dificultate
27 97,5 km Troisvilles 2200 m ***
26 104 km Viesly 1800 m ***
25 106,5 km Quievy 3700 m ****
24 111,5 km Saint-Python 1500 m **
23 119,5 km Vertain 2300 m ***
22 126 km Capelle-sur-Ecaillon – Le Buat 1700 m ***
21 142 km Aulnoy-lez-Valenciennes – Famars 2600 m *****
20 144,5 km Famars – Quérénaing 1200 m **
19 149 km Quérénaing – Maing 2500 m ***
18 152 km Monchaux-sur-Ecaillon 1600 m ***
17 163,5 km Haveluy 2500 m ****
16 172 km Trouée d’Arenberg 2400 m *****
15 178,5 km Millonfosse – Bousiginies 1400 m ***
14 183 km Brillon à Tilloy-lez-Marchiennes 1100 m **
185 km Tilloy – Sars-et-Rosières 2400 m ***
13 192 km Beuvry-la-Forêt – Orchies 1400 m ***
12 197 km Orchies 1700 m ***
11 203 km Auchy-lez-Orchies – Bersée 2600 m ****
10 208,5 km Mons-en-Pévèle 3000 m *****
9 215 km Mérignies – Avelin 700 m **
8 218 km Pont-Thibaut 1400 m ***
7 223,5 km Templeuve l’Epinette 200 m *
224 km Le Moulin de Vertain 500 m **
6 230,5 km Cysoing – Bourghelles 1300 m ****
233 km Bourghelles – Wannehain 1100 m ***
5 237,5 km Camphin-en-Pévèle 1800 m ****
4 240,5 km Le Carrefour de l’Arbre 2100 m *****
3 242,5 km Gruson 1100 m **
2 249,5 km Hern 1400 m **
1 256,5 km Roubaix 300 m *

Eurosport va transmite Paris-Roubaix, duminică, de la ora 14. În funcţie de cum vor merge rutierii, directul va începe în timpul primului sector de piatră cubică sau după terminarea acestuia. Extrem de important, s-ar putea să existe ploaie, ceva ce nu s-a mai întâmplat de ani buni; temperaturile vor fi între 3 şi 10 grade, cerul înnorat, iar şansele de a avea precipitaţii sunt de 30%.

Boonen, al cincilea “Leu al Flandrei”

  • De 1 aprilie, Tom Boonen a intrat în istorie. Belgianul a câştigat prima ediţie a noului Tur al Flandrei, încheiată la Oudenaarde, şi a devenit doar al cincilea rutier care s-a impus de trei ori în De Ronde. Ciclistul echipei Omega Pharma-Quick Step nu a fost neapărat cel mai puternic om, dar a avut cea mai bună echipă şi “a simţit” perfect momentul în care să plece din grupul favoriţilor, urmându-i pe Filippo Pozzato şi Alessandro Ballan. În ultimii kilometri, el a fost mai “italian” decât italienii, ducând foarte puţin trena şi economisindu-şi forţele pentru sprint, acolo unde l-a devansat pe Pozzato. Drept urmare, Tom Boonen a intrat în clubul rutierilor cu trei succese în Turul Flandrei, din care mai fac parte Achiel Buysse, Fiorenzo Magni, Eric Leman şi Johan Museeuw.
  • Nu îmi place deloc noul traseu din Turul Flandrei. Cursa a fost intensă şi spectaculoasă, cea mai frumoasă a primăverii, dar traseul m-a dezamăgit. Este adevărat că pe Oude Kwaremont s-a format micul grup din care s-a ales câştigătorul, însă Turul Flandrei 2012 a avut multe momente moarte. Contractul cu primăria din Oudenaarde este valabil timp de şase ani, dar există o clauză de renegociere ce se va activa la finalul lui 2013. Sper ca organizatorii să revină la finalul vechi, deoarece Muur-Kapelmuur este simbolul clasicei, o adevărată legendă într-o legendă, iar fără acea căţărare, parcursul nu oferă la fel de mult spectacol.
  • Fabian Cancellara a scăpat mult mai ieftin decât s-a văzut pe imaginile video. Elveţianul a fost transportat la spitalul din Oudenaarde, iar acolo a fost diagnosticat cu triplă fractură a claviculei drepte. Acum, Cancellara va merge la Basel, unde se va opera, urmând ca apoi să îşi reia antrenamentele. Totuşi, nu se ştie când va reveni în curse, singurul lucru concret fiind că nu va mai participa în nicio clasică de primăvară. Încă ceva despre căzătură lui Fabian Cancellara: din punctul meu de vedere, acela a fost momentul decisiv al cursei, totul schimbându-se din acea clipă.
  • Pentru prima oară în ultimii doi ani, Fabian Cancellara a avut echipă. Dacă în 2011 mulţi au pus înfrângerile sale pe lipsa susţinerii din partea colegilor, lucrurile nu au mai stat la fel şi de această dată, un motiv în plus ca elveţianul să regrete accidentarea suferită. RadioShack-Nissan a plasat trei oameni între primii 24, la doar 38 de secunde în urma învingătorului: Gregory Rast, Hayden Roulston şi Tony Gallopin. În vârstă de numai 24 de ani şi debutant în Turul Flandrei, francezul a demonstrat că are tot ce îi trebuie pentru a fi peste câteva sezoane unul dintre protagonişti.
  • Filippo Pozzato a impresionat duminică, deşi trebuie să recunosc că nu i-am înţeles tactica de final. Cum spuneam şi într-un alt articol, fractura de claviculă suferită în Turul Qatar-ului l-a ajutat pe italian, care a obţinut cel mai valoros rezultat al carierei în Turul Flandrei. M-a surprins strategia aleasă de Alessandro Ballan şi Pozzato: fiind amândoi italieni, eram convins că îl vor lăsa pe Tom Boonen să ducă trena în ultimii kilometri, astfel încât acesta să ajungă obosit la sosire, iar Filippo Pozzato să aibă o şansă la sprint. În schimb, Boonen a dus cel mai puţin trena, păstrându-şi suficientă energie pentru a triumfa. În ceea ce îl priveşte pe ciclistul lui Farnese Vini, poate că acesta ar fi trebuit să sprinteze prin dreapta belgianului, deoarece acolo ar fi fost apărat de vânt.
  • Sky a dezamăgit, iar Edvald Boasson Hagen a arătat încă o dată că are probleme atunci când vine vorba despre cursele de peste 200 de kilometri lungime. Dacă germanul John Degenkolb, un alt tânăr ciclist talentat, a fost lovit de ghinion şi a ajuns la pământ, norvegianul a părut că a rămas fără suflu în ultimii 40 de kilometri, fiindu-i imposibil nu doar să atace, dar şi să stea alături de cei mai buni. Ultima lui şansă de a se face remarcat primăvara aceasta într-o cursă de o zi este Paris-Roubaix, dar ceva îmi spune că Bernhard Eisel şi Juan Antonio Flecha vor fi oamenii lui Sky care vor ieşi în evidenţă.
  • Deşi are 22 de ani, pretenţiile din partea lui Peter Sagan sunt mari, însă slovacul a dovedit în Flandra că nu a învăţat nimic din ultimele curse. După ce în Gent-Wevelgem s-a aventurat într-o evadare în care nici măcar Fabian Cancellara nu a crezut, ciclistul lui Liquigas a plecat acum după trio-ul Boonen – Pozzato – Ballan, dar şi-a ales prea târziu momentul. Apoi, şi-a consumat energia într-o tentativă nereuşită de a-i prinde, după care a fost ajuns de grupul secund. Este adevărat că până la urmă a terminat pe cinci, însă stilul şi tactica alese în ultimele săptămâni s-au dovedit de fiecare dată neinspirate.

Cine câştigă noul Tur al Flandrei?

Au mai rămas doar două zile până la startul celei de-a 96-a ediţii a Turului Flandrei, una dintre cele mai aşteptate clasice din această primăvară. De fapt, se poate spune că fanii aşteaptă această cursă încă din aprilie 2011, de când s-a încheiat Paris-Roubaix, ultima mare clasică pe pavate. Turul Flandrei din acest an este extrem de important din mai multe puncte de vedere: pentru prima oară după aproape un sfert de secol nu va mai exista combinaţia Muur-Kapelmuur – Bosberg la final; Fabian Cancellara va dori să îşi ia revanşa după înfrângerea din stagiunea precedentă, când a pierdut din cauza crampelor musculare, iar Tom Boonen va încerca să câştige cursa din ţara natală pentru a treia oară şi să devină “Leu al Flandrei”, titlu pe care l-au mai primit Achiel Buysse, Fiorenzo Magni, Eric Leman şi Johan Museeuw, idolul său.

La cum au decurs lucrurile până acum, Tom Boonen este principalul favorit la ceea ce ar fi o victorie istorică pentru el. Belgianul se bucură de una dintre cele mai bune primăveri din carieră, cu victorii în Turul San Luis, Turul Qatar-ului, Paris-Nisa, E3 Prijs Harelbeke şi Gent-Wevelgem. Pe de altă parte, Boonen de acum nu mai seamănă cu cel din anii de apogeu, în care a obţinut primele succese în clasicele pe pavate şi tricoul curcubeu. Rutierul lui Omega Pharma-Quick Step este mai calculat, nu îşi risipeşte energia şi răspunde doar la anumite atacuri. O contribuţie importantă la această transformare o are echipa sa (Sylvain Chavanel, Niki Terpstra, Gert Steegmans), una dintre cele mai bune din pluton pentru clasice, un alt avantaj al lui Boonen în raport cu Cancellara.

După succesul din Gent-Wevelgem, campionul mondial din 2005 a ţinut să sublinieze că nu el, ci tot elveţianul rămâne principalul favorit la victorie în Turul Flandrei. Din punctul meu de vedere, aceasta este o tactică a lui Tom Boonen, care încearcă să evite repetarea situaţiei din 2010. Atunci, în Paris-Roubaix, Thor Hushovd, Filippo Pozzato şi Roger Hammond au refuzat să colaboreze cu el pentru a-l prinde pe Fabian Cancellara, conştienţi că nu au şanse la sprint. La ce a arătat în cursele pe o zi din Flandra, este clar că Tom Boonen nu are rival dacă se ajunge pe final într-un grup redus, fiind clar în avantaj. Tocmai de aceea declaraţia dată după Gent-Wevelgem are rolul de a-i determina pe ceilalţi ciclişti să îl supravegheze în permanenţă pe rivalul de la RadioShack-Nissan.

Cum poate răspunde Cancellara?

Spre deosebire de Milano-San Remo, “Spartacus” se bucură de un traseu dificil în Turul Flandrei, care îi permite să facă diferenţa şi să îşi lase adversarii în urmă. Cursa din acest an are trei treceri peste Oude Kwaremont şi Paterberg, iar Cancellara s-a declarat mulţumit de cum arată traseul şi a subliniat că acum nu vor mai exista momente moarte, precum cel dintre Tenbosse şi Muur-Kapelmuur, sau cel de după Bosberg.

Deşi considerat de mulţi cel mai puternic rutier în clasicele pe pavate, elveţianul nu se bucură şi de cea mai valoroasă echipă, chiar dacă este adevărat că RadioShack-Nissan arată mai bine decât Leopard-Trek. Daniele Bennati, Tony Gallopin, Markel Irizar, Yaroslav Popovych, Gregory Rast, Hayden Roulston şi Jesse Sergent vor îmbina experienţa cu tinereţea şi vor încerca să îl ajute pe Fabian Cancellara să devină doar al 13-lea ciclist care se impune de cel puţin două ori în Turul Flandrei. La un moment dat, pentru a le obliga pe celelalte echipe să ducă trena, Bennati ar putea fi trimis în evadare, aşa cum s-a întâmplat în Montepaschi Strade Bianche.

Personal, mă aştept la un scenariu de genul acesta, aşa cum mă aştept şi la un atac dat devreme de Cancellara, prin care să încerce fragmentarea plutonului, astfel încât să scape de unii oponenţi sau de colegii acestora. Important pentru el va fi să nu mai încerce o acţiune epică, precum cea din 2011, ci să îşi păstreze forţele şi să răspundă la atacuri în primă fază, deoarece acestea vor veni. De asemenea, pentru a-şi mări şansele la victorie şi pentru a-şi economisi forţele, Cancellara va trebui să aibă un coleg alături până în ultima parte a cursei, de preferat până după al doilea circuit peste Oude Kwaremont – Paterberg. Apoi, dacă nu va reuşi să se desprindă decisiv şi să îşi lase adversarii în urmă, rămâne de văzut ce tactică va adopta atunci când se va afla într-un grup restrâns şi ce momente va alege pentru a accelera din nou.

Ceilalţi candidaţi

Toată lumea vorbeşte despre Peter Sagan, aşa cum a fost cazul şi înainte de Milano-San Remo, dar eu nu aş miza pe slovac pentru o surpriză, în ciuda potenţialului său enorm. Deşi susţine că îi va fi mai uşor în cursă, deoarece va parcurge circuitul de final de două ori înainte de declanşarea adevăratelor atacuri, Sagan s-ar putea să nici nu mai facă parte din primul grup în acea clipă, din cauza durităţii extrem de ridicate a traseului.

În schimb, ceva îmi spune că Filippo Pozzato va realiza o cursă bună, care se poate încheia cu cel puţin o clasare între primii cinci, dacă nu chiar un loc pe podium. În Qatar, italianul şi-a fracturat clavicula şi mulţi au crezut că sezonul său de primăvară s-a încheiat, dar se poate ca acea accidentare să fie cel mai bun lucru care i se putea întâmpla în actuala stagiune, deoarece i-a schimbat programul de pregătire şi l-a ajutat să atingă vârful de formă la momentul potrivit. Într-un interviu pentru Sporza, Pozzato a spus că va răspunde la accelerările venite din partea lui Gilbert, Boonen şi Cancellara, dar şi că ia în calcul un atac la ultima trecere peste Oude Kwaremont.

Francezii aşteaptă de două decenii un câştigător în Turul Flandrei, iar acesta ar putea veni în persoana lui Sylvain Chavanel. Campionul Franţei a mers bine în E3 Prijs, a câştigat Cele Trei Zile de la De Panne (primul ciclist din Hexagon care s-a impus acolo) şi ar putea juca rolul lui Stijn Devolder din 2008, când belgianul a reprezentat varianta-surpriză a lui Quick Step. Locul secund din 2011 arată că Turul Flandrei este o clasică pe gustul lui Chavanel, iar acesta ar putea avea şansa lui dacă adversarii se vor supraveghea şi îl vor neglija, lăsându-l să plece. Patrick Lefevere nu s-ar supăra în cazul în care Chavanel va ajunge primul la final, şi nu Boonen.

Philippe Gilbert rămâne în continuare o enigmă. Campionul Belgiei a scăpat de infecţia la măsea, dar a recunoscut că nu se află la cel mai ridicat nivel, în condiţiile în care obiectivele sale vin în a doua jumătate a lunii, în Ardeni. Cu el, Alessandro Ballan, George Hincapie şi Greg Van Avermaet, BMC are mai multe cărţi de jucat şi mă gândesc dacă nu cumva a început deja cu un bluf, numit Gilbert, care ar putea ataca atunci când nimeni nu îl ia în calcule.

Stijn Devolder nu a mai bifat un succes de aproape doi ani, dar mi-a plăcut cum s-a prezentat în clasicele din martie şi în Cele Trei Zile de la De Panne. Turul Flandrei ar putea consemna revenirea ciclistului echipei Vacansoleil între cei mai buni, dar pentru asta el trebuie să treacă peste problemele mentale care îl frământă de aproape un an şi jumătate. Devolder nu este singurul rutier pe care sunt curios să îl văd la lucru: Edvald Boasson Hagen va fi liderul lui Sky şi aşteptările sunt mari din partea celui care a fost comparat de multe ori cu Sean Kelly.

Câştigător în Omloop Het, Sep Vanmarcke este un candidat la podium, cu atât mai mult cu cât se va bucura de ajutorul unei echipe puternice a lui Garmin-Barracuda. Un alt ciclist tânăr şi extrem de talentat este John Degenkolb; al cincilea în Milano-San Remo, germanul a mărturisit într-un interviu acordat pentru Cafe Roubaix că obiectivul său e să termine între primii zece în Flandra. În fine, aş încheia lista favoriţilor cu Matti Breschel. Danezul de la Rabobank a avut un 2011 de coşmar, cu multe accidentări, însă acum şi-a revenit, a obţinut clasări importante în actualul sezon şi va fi un om de luat în seamă în Turul Flandrei.

16 dealuri în 2012

255 kilometri are traseul din acest an, cu un kilometru mai scurt decât la ediţia precedentă. Vremea se anunţă relativ bună – cer înnorat, 10 grade Celsius, un vânt care nu va bate cu putere şi 20% şanse de precipitaţii – ceea ce înseamnă că diferenţele vor fi făcute strict pe şosea. Primii 115 kilometri vor fi liniştiţi, urmând ca apoi să îşi facă apariţia cel dintâi deal al zilei, Taaienberg.

Multă lume vorbeşte despre combinaţia Oude Kwaremont – Paterberg ca fiind cea mai importantă a cursei, dar nu trebuie uitat că plutonul va trece peste Koppenberg, unde mă aştept să se formeze mai multe grupuri. Dealul are doar 600 de metri lungime, este acoperit cu piatră cubică, iar panta maximă e de 22%. Plasamentul va fi extrem de important acolo, deoarece Koppenberg nu măsoară mai mult de doi metri în lăţime, iar unii rutieri se vor folosi cu siguranţă de acest decor pentru a-i lăsa pe adversari fără “locotenenţi”.

Oude Kwaremont şi Paterberg, obstacolele care se repetă de trei ori, sunt la rândul lor pavate şi au pante dure, în special Paterberg, unde se trece de 20%. Un alt aspect care diferenţiază această ascensiune de Oude Kwaremont este drumul foarte îngust şi întortocheat, ce permite atacuri atât la urcare, cât şi la coborâre. Când se va trece într-un grup numeros pe acolo, se vor da lupte serioase pentru un loc cât mai bun, iar blocajele pot apărea la tot pasul, favorizându-i pe cei aflaţi în faţă. De la ultima prezenţă a lui Paterberg până la final mai sunt doar 13 kilometri, ceea ce înseamnă că dacă un ciclist va scăpa de acolo cu un avans de 20 de secunde, are toate şansele să se impună.

Turul Flandrei va fi transmis de Eurosport, la fel ca în fiecare an, şi va putea fi urmărit în două părţi: prima începe la 12:45, iar ultima, la 16:15.

Concluzii după E3 Prijs

  • Tom Boonen se află într-o formă incredibilă, iar dacă va rămâne pe această traiectorie, atunci are toate şansele să facă dubla Turul Flandrei – Paris-Roubaix, la fel ca în 2005. Belgianul a arătat că are mare încredere în forţele sale şi că nu îi este deloc frică să lupte cu cei mai buni. Boonen a fost omul care a animat ediţia din acest an a E3 Prijs, cu două atacuri foarte bune, ce au fragmentat plutonul, pentru ca apoi, la final, să mai păstreze suficientă energie încât să îl învingă pe Oscar Freire la sprint.
  • Am mai spus-o şi după Milano-San Remo, o spun şi acum: Oscar Freire nu are motive să se retragă din activitate în această toamnă. Spaniolul a mers excelent vineri, când puţini îi dădeau şanse, şi a încheiat pe locul secund, fiind privat de victorie doar pentru că a declanşat sprintul prea târziu. Din cele 216 puncte obţinute de Katusha în ierarhia World Tour, o sută au fost aduse de veteranul iberic.
  • Fabian Cancellara poate da vina pe ghinion pentru rezultatul sub aşteptări din E3 Prijs: elveţianul spera să se impună pentru al treilea an la rând, însă două căzături şi alte două pene de cauciuc l-au împiedicat să lupte pentru victorie. Cu toate acestea, ciclistul echipei RadioShack-Nissan a avut forţa de a recupera diferenţa care îl separa de grupul lui Tom Boonen, arătând prin asta că nu trebuie exclus sub nicio formă din calcule. Din ce s-a văzut la televizor, căzăturile nu au avut urmări, ceea ce înseamnă că Fabian Cancellara îşi va reveni până duminica viitoare, când este programat Turul Flandrei.
  • John Degenkolb a continuat să impresioneze şi să mai obţină un rezultat valoros: după ce în “La Primavera” a terminat pe cinci, acum a sosit pe poziţia a şasea, la finalul unei curse dure, un Tur al Flandrei în miniatură. Risc un pronostic: sezonul acesta, germanul în vârstă de numai 23 de ani va termina între primii zece una dintre cele două mari clasice pe pavate.
  • Philippe Gilbert este ieşit din formă şi nu îi dau şanse la victorie în Turul Flandrei. Vineri, belgianul a fost primul favorit rămas în urmă, după care nici nu a mai ajuns la final, deoarece a hotărât să abandoneze când mai erau 43 de kilometri până la sosire. Sunt curios să văd dacă Gilbert îşi va intra în ritm până la startul clasicelor din Ardeni. În orice caz, spun de pe acum că va avea un sezon mult sub precedentul, când a obţinut 18 succese.
  • Senzaţia mea este că echipele vor face diferenţa în Turul Flandrei şi Paris-Roubaix. La acest capitol, Omega Pharma-Quick Step stă mult mai bine decât RadioShack-Nissan. Primul exemplu a venit în E3 Prijs: pe lângă faptul că OPQS a condus mereu plutonul, patru oameni ai grupării belgiene au venit în acelaşi timp cu Tom Boonen. De cealaltă parte, RadioShack-Nissan a avut un singur rutier, pe Fabian Cancellara.

Cu ce am rămas după Milano-San Remo

  • Fabian Cancellara a atins din nou o formă incredibilă, aşa cum s-a întâmplat şi în 2011, însă a pierdut încă o dată în faţa unui australian. Semnele nu sunt neapărat încurajatoare pentru rutierul lui RadioShack-Nissan: deşi este cel mai puternic, riscă să păţească la fel ca anul trecut, când nu a avut adversar în primele clasice ale primăverii, dar cu toate acestea nu s-a impus în niciuna.
  • Simon Gerrans nu este un câştigător meritoriu. Pe Vincenzo Nibali l-am înţeles de ce nu a dus trena, însă australianul nu avea nicio scuză pentru a nu colabora. Comportamentul lui a dat de înţeles că este interesat de victorie doar dacă este tras până la sosire de un alt rutier. Ştiu că mulţi vor spune că în ciclism contează să fii oportunist, însă pentru Gerrans se pare că doar acest aspect a fost esenţial. Nu sunt de acord cu aşa ceva, la fel cum în fotbal nu îmi plac cei care fac anti-joc. Adevărul este că nu poţi avea mari aşteptări de la un om care a scris pe contul său de Twitter, după ce Valverde a fost suspendat, “Adios Alejandro!”.
  • Peter Sagan şi John Degenkolb vor domina cursele de o zi peste câţiva ani. S-a tot spus despre Sagan că până la Milano-San Remo concurase în doar trei curse de peste 250 de kilometri lungime, dar dacă nu ar fi existat atacul de pe Poggio, atunci sunt sigur că ar fi câştigat primul “Monument” din carieră. În ceea ce îl priveşte pe german, acesta şi-a mai trecut un rezultat important în palmares: după locul 19 din Paris-Roubaix 2011, acum a venit un loc cinci în cea mai lungă cursă de o zi din calendar.
  • Oscar Freire mai poate! Dat afară de la Rabobank în toamna lui 2011, fostul campion mondial a încheiat pe şapte în clasica pe care a câştigat-o de trei ori în carieră. La 36 de ani, spaniolul aflat acum la Katusha a demonstrat că mai are un cuvânt de spus în cursele mari şi sunt sigur că nu se va opri aici, iar sezonul acesta va bifa alte victorii.
  • Ca spectacol, “La Primavera” din acest an mi s-a părut sub cea din 2011. Au lipsit multe lucruri: ploaia, o căzătură care se rupă plutonul cu 90 de kilometri înainte de final, un campion mondial care să iasă cu adevărat în evidenţă. Dar cel mai mult cred că mi-a lipsit un atac nebunesc precum al lui Michele Scarponi, care a devorat Cipressa, i-a prins pe cei din grupul fruntaş şi apoi a mai avut puterea de a termina pe locul şase.

Milano-San Remo – episodul 103

Prima clasică “Monument” a sezonului are loc sâmbătă, pe un traseu identic cu cel din 2011. Aşadar, 298 de kilometri, dintre care cei mai importanţi sunt ultimii, când îşi vor face apariţia Cipressa şi Poggio. Cu mici excepţii, toţi rutierii valoroşi sunt la start, lăsând loc multor scenarii şi calcule pentru victorie în una dintre cele mai importante curse de o zi din calendar.

În mare, specialiştii îl dau pe Mark Cavendish drept principal favorit, mai ales că purtătorul tricoului curcubeu a arătat o formă deosebită îm 2012, iar “trenuleţul” său de la Sky merge din ce în ce mai bine. Însă campionul mondial are mulţi adversari şi va trebui să fie atent atât la ceilalţi sprinteri, cât şi la atacanţii care vor încerca să profite de Poggio pentru a se desprinde. Ultima căţărare a zilei are doar 3,7 kilometri lungime şi o pantă medie de 3,7%, însă după 288 de kilometri parcurşi, rutierii pot simţi plumb în picioare acolo.

Prima porţiune din Poggio este cea mai dificilă şi de obicei acolo se dau atacurile celor care nu doresc să se ajungă la sprint. Asta înseamnă că Sky va trebui să aibă cel puţin trei oameni alături de Cavendish, pentru a anihila acţiunile puncheurilor, care vor forţa pentru a-i da britanicului planurile peste cap, evitând astfel un sprint masiv. Dar care este lista favoriţilor pentru a 103-a ediţie din Milano-San Remo?

– Edvald Boasson Hagen – 2012 ar putea fi anul în care norvegianul să îşi demonstreze potenţialul imens în clasice, iar Milano-San Remo este prima sa ocazie. Unul dintre cei mai importanţi oameni din angrenajul creat de Sky pentru Mark Cavendish, Boasson Hagen va fi şi a doua variantă a echipei britanice, fiind de aşteptat să devină liderul acesteia în cazul în care colegul său va ceda pe Cipressa sau pe Poggio.

– Tom Boonen – 2007 şi 2010 sunt anii în care belgianul a terminat pe podium în “La Primavera”, o clasică ce nu este  pe gustul său, mai ales că se află în perioada de pregătire pentru Turul Flandrei şi Paris-Roubaix. Rutierul echipei Omega Pharma-Quick Step a adunat deja cinci victorii sezonul acesta, dar niciuna nu a fost obţinută împotriva unui sprinter redutabil. Şansa sa ar fi să ajungă la finiş cu un grup redus, din care să fie cel mai puternic.

– Fabian Cancellara – “Am revenit cu picioarele pe pământ după Campionatele Mondiale de la Copenhaga şi acum ştiu ce am de făcut pentru a câştiga din nou”. Asta a declarat elveţianul în urmă cu câteva săptămâni, făcând referire la un 2011 în care nu s-a impus în nicio clasică “Monument”. Cancellara este ultimul rutier care a câştigat Milano-San Remo după un atac şi poate repeta succesul din 2008, deoarece a arătat o formă excelentă până acum, triumfând în Montepaschi Strade Bianche în urma unui atac la care nimeni nu a avut răspuns. Ajutat şi de un Daniele Bennati din ce în ce mai puternic în rolul de “locotenent” pentru clasice, Cancellara va avea o motivaţie suplimentară: o victorie ar însemna un cadou perfect pentru a 31-a aniversare a sa, la o zi după cursă.

– Mark Cavendish – În Kuurne-Bruxelles-Kuurne, campionul mondial a arătat că se caţără bine pe dealuri, nivelul la care se află acum fiind similar cu cel din 2009, când a câştigat “La Primavera”. Sky tinde să se transforme într-o maşinărie comparabilă cu cea a lui HTC-Highroad, iar britanicul este determinat să devină primul campion al lumii din ultimii 29 de ani care câştigă Milano-San Remo. Doar Alfredo Binda, Felice Gimondi, Eddy Merckx şi Giuseppe Saronni au mai realizat această performanţă.

– Oscar Freire – Spaniolul doreşte să îi demonstreze lui Rabobank că a făcut o greşeală imensă la finalul stagiunii precedente, când a decis să renunţe la el. Triplu câştigător al clasicei din Italia, fostul campion mondial ţinteşte un nou succes, iar semnele de până acum sunt încurajatoare. Sezonul său seamănă izbitor cu ce s-a întâmplat în 2004, 2007 şi 2010, anii în care s-a impus în “La Classicissima”. Unul dintre cei mai titraţi ciclişti din istoria cursei, Freire are ce îi trebuie pentru a ajunge cu primul grup la finiş. Acolo, dacă va avea picioarele din etapa secundă a Tirreno-Adriatico, poate da lovitura.

– Matthew Goss – Primul rutier din afara Europei care a câştigat Milano-San Remo, australianul pare ieşit din formă în 2012, deşi el susţine contrariul. Spre deosebire de anul trecut, când avea deja două victorii în această perioadă, actualul ciclist al lui GreenEdge nu a fost deloc vizibil la sprinturi. Totuşi, Goss trebuie luat în seamă, măcar pentru faptul că Mark Cavendish a declarat în urmă cu ceva vreme că este singurul sprinter de care îi este frică din plutonul profesionist.

– André Greipel – De ce să nu fie germanul considerat un favorit la victorie? Este adevărat că nu a înregistrat niciun rezultat semnificativ într-o mare clasică, dar forma din 2012 îi dă speranţe că poate schimba statistică de până acum. Bronz mondial la Copenhaga, ciclistul echipei Lotto-Belisol are cinci succese la activ în acest an şi o echipă care a demonstrat că se descurcă excelent atunci când vine vorba de formarea unui “trenuleţ”. În aceste condiţii, Greipel poate fi primul german de la Erik Zabel, în 2001, care câştigă Milano-San Remo.

– Vincenzo Nibali – Un atac pe Poggio şi o coborâre nebunească, precum cea a lui Sean Kelly în 1992, acestea sunt mutările care îi pot aduce lui Nibali cea mai mare victorie a carierei într-o cursă de o zi. Italienii aşteaptă de şase ani un succes în “La Primavera”, iar rutierul lui Liquigas este îndreptăţit să spere că el va fi cel care va reuşi acest lucru. Clasat pe opt anul trecut, ciclistul peninsular îşi va încerca şansa sâmbătă, deoarece nu are nimic de pierdut.

– Alessandro Petacchi – Zece luni au trecut de la ultimul succes obţinut de rutierul echipei Lampre, care a avut de suferit atât din cauza unor probleme de sănătate, cât şi a vârstei, ce apăsă din ce în ce mai mult. Totuşi, deşi a ajuns la 38 de ani, Petacchi nu poate fi exclus de pe lista favoriţilor, deoarece este inteligent, viclean şi trece bine dealurile. Câştigător al Milano-San Remo în 2005, italianul visează de mult la o nouă victorie, o performanţă ce nu a fost atinsă de compatrioţi celebri, ca Giuseppe Saronni, Francesco Moser sau Mario Cipollini.

– Peter Sagan – Este unul dintre cicliştii despre care s-a vorbit foarte mult în săptămâna premergătoare clasicei, însă problema sa e că nu a rulat decât de trei ori până acum în curse de peste 250 de kilometri lungime. Slovacul în vârstă de 22 de ani nu are experienţa de partea sa, un aspect des menţionat, dar compensează prin felul în care se caţără şi sprintează. Împreună cu Vincenzo Nibali, va forma un parteneriat similar cu cel al lui Sky şi va încerca să profite şi de cea mai mică şansă pentru a obţine un succes istoric.

S-a întors “Spartacus”

În 2008, Fabian Cancellara a câştigat în premieră Milano-San Remo, la exact două săptămâni după ce s-a impus în Montepaschi Strade Bianche. Patru ani mai târziu, elveţianul a triumfat încă o dată pe străzile albe ale Toscanei şi le-a transmis un avertisment adversarilor săi din cursele de o zi: “Spartacus” a revenit.

După un 2011 dezamăgitor, cu doar un succes important – E3 Prijs Harelbeke – Cancellara şi-a regăsit motivaţia şi are o foame mare de succese. Primul din acest sezon a venit sâmbătă, după o nouă demonstraţie de forţă, chiar dacă nu la nivelul celor din clasicele pe pavate de acum doi ani. De altfel, rutierul lui RadioShack-Nissan nici nu şi-a propus ca acum să fie la 100%, dorind să atingă forma maximă pentru finalul lunii martie – începutul lui aprilie.

Istoria celei de-a şasea ediţii a Montepaschi Strade Bianche a fost scrisă în doar un minut: atât a trecut între atacul dat de Greg Van Avermaet pe ultima porţiune neasfaltată a zilei (unde drumul avea o pantă de 18%) şi accelerarea lui Fabian Cancellara, care s-a desprins înainte de coborâre şi a pornit într-un contratimp individual valonat, desfăşurat pe lungimea de aproximativ 12 kilometri. Pe lângă puterea dezvoltată pe şosea, el şi-a dominat adversarii şi la nivel mental, aceştia resemnându-se după câţiva kilometri şi mulţumindu-se să lupte pentru celelalte locuri de pe podium.

Astfel, elveţianul în vârstă de 30 de ani a ajuns la final cu peste 40 de secunde în faţa următorilor clasaţi – Maxim Iglinsky şi Oscar Gatto – şi şi-a trecut din nou numele pe lista învingătorilor din Montepaschi Strade Bianche. Un succes clar, ce a coincis cu prima victorie a lui RadioShack-Nissan în 2012, grupare care până acum câştigase doar ierarhia pe echipe în Turul Down Under, Turul Omanului şi Turul Andaluziei.

“Sunt foarte fericit pentru această victorie frumoasă. Strade Bianche este o cursă care creşte de la an la an şi oferă un traseu spectaculos. Echipa a avut o tactică bine pusă la punct şi totul a mers aşa cum am dorit. Montepaschi e asemănătoare cu Paris-Roubaix, iar asta înseamnă că trebuie să rămâi mereu în faţă. Nu am atacat propriu-zis pe ultima căţărare, ci doar am decis să nu mă opresc şi să merg în regim de contratimp. Motivul: am vrut să am un avans mare în Siena, din cauza străzilor de acolo, care sunt abrupte. Astăzi m-am impus pentru că sunt la 100% din punct de vedere mental”, a spus după cursă Cancellara, care i-a dedicat succesul unchiului său, decedat în urmă cu câteva zile.

În final, nu trebuie uitată contribuţia extrem de importantă pe care Daniele Bennati a avut-o la victoria elveţianului: ciclistul italian a atacat cu mai puţin de 40 de kilometri înainte de sosire, forţându-i pe rutierii lui BMC – Alessandro Ballan şi Greg Van Avermaet – să îşi consume energia pentru a-l prinde. Deşi nu se poate compara cu alte echipe de clasice (BMC, Garmin-Barracuda), RadioShack-Nissan îi oferă lui Fabian Cancellara mai multă variante decât a avut în 2011, la Leopard-Trek, şi ar putea fi factorul decisiv pentru noi triumfuri ale acestuia în Turul Flandrei şi Paris-Roubaix.

Montepaschi Strade Bianche – spectacol în Toscana

Înfiinţată în 2007, cursa din Italia a devenit rapid una dintre favoritele rutierilor, fiind aleasă de mulţi drept încălzire pentru Tirreno-Adriatico. Iniţial, aceasta s-a numit Montepaschi Eroica şi s-a desfăşurat în luna octombrie, însă RCS Sport, aceeaşi companie care organizează Il Giro, a mutat-o în luna martie şi decizia s-a dovedit a fi una extrem de inspirată.

Odată cu această schimbare, nume din ce în ce mai mari au venit la start, făcând din Montepaschi o clasică, deşi cursa din peninsulă nu se poate compara ca vechime cu Turul Flandrei sau Paris-Roubaix. Totuşi, traseul este unul atractiv şi dificil, drept dovadă fiind faptul că învingătorul nu a fost decis niciodată după un sprint masiv.

Cursa porneşte din Gaiole in Chianti, o superbă localitate aflată în apropiere de Siena, care a fost inclusă de Forbes în topul celor mai idilice oraşe din lume. De acolo, plutonul va urma un traseu în lungime de 190 de kilometri, dintre care 57,2 sunt de “strade bianche”, porţiunile neasfaltate care le vor crea atât de multe probleme cicliştilor. Ca şi cum acestea nu ar fi fost suficiente pentru a se realiza selecţia, organizatorii au introdus mai multe dealuri, nu mai lungi de câţiva kilometri, dar cu o pantă care ajunge şi la 18%. 

Amintiri din anii ‘50

Cu mult înainte ca RCS Sport să înfiinţeze Montepaschi Strade Bianche, drumurile albe au fost folosite în Turul Italiei. Unul dintre cele mai celebre episoade desfăşurate pe aceste porţiuni a avut loc în Il Giro din 1955, chiar în penultima etapă, care urma să decidă învingătorul de la general. Lider era Gastone Nencini, rutierul echipei Leo-Chlorodont, însă acesta nu se bucura de un avans liniştitor în faţa compatriotului său, Fiorenzo Magni.

Mult mai experimentat, aflat în penultimul sezon ca profesionist, Magni a ales cauciucuri groase, deoarece a ştiut că plutonul va trece peste o bucată de “strade bianche” în lungime de cinci kilometri. El a fost “imitat” de un singur alt ciclist, Fausto Coppi, cvintuplul câştigător al trofeului. Startul s-a dat din Trento, într-o zi cu condiţii atmosferice dificile, acest aspect contribuind şi mai mult la problemele care au apărut în pluton: nu mai puţin de 96 de ciclişti au spart, între aceştia fiind şi Gastone Nencini.

În clipa în care a primit această veste, Fiorenzo Magni s-a desprins împreună cu Fausto Coppi şi cei doi au mers într-un ritm de-a dreptul nebun timp de patru ore. În ciuda eforturilor disperate ale lui Nencini, care a organizat urmărirea, aceştia nu au mai fost prinşi. Coppi a câştigat etapa încheiată la San Pellegrino Terme (ultima sa victorie în Il Giro), iar Magni a îmbrăcat tricoul roz şi l-a dus până la Milano.

Favoriţii

Câştigătorul ediţiei precedente, Philippe Gilbert, a spus că va porni motivat cursa, deşi nu se află la forma pe care o avea anul trecut în această perioadă. Mai mult, potrivit declaraţiilor date de belgian (în cazul în care acesta nu blufează), liderul echipei va fi Alessandro Ballan. De două ori clasat pe podium în Montepaschi, ultima dată în 2011, italianul în vârstă de 31 de ani reprezintă o variantă demnă de luat în seamă, cu atât mai mult cu cât va fi susţinut de o echipă din care mai fac parte George Hincapie şi Cadel Evans.

Autor al unei evoluţii foarte bune în Turul Omanului, Fabian Cancellara va fi un alt om de urmărit; elveţianul, învingător pe străzile albe ale Toscanei în 2008, va avea la rândul său colegi puternici, care îl pot ajuta să se plaseze cât mai bine înaintea finalului. Însă Cancellara nu va fi singurul rutier al lui RadioShack-Nissan care va beneficia de şansa lui. Dacă va fi cazul unui sprint, Daniele Bennati va intra în scenă, iar italianul pare pregătit, deoarece s-a antrenat săptămâna aceasta pe traseu timp de mai multe ore.

Un alt fost câştigător, Maxim Iglinskiy, va veni la start, acolo unde şi-au mai anunţat prezenţa Vincenzo Nibali, Peter Sagan, Enrico Battaglin şi Giovanni Visconti, cu toţii ciclişti importanţi. Vremea se anunţă excelentă, cu temperaturi de 19 grade Celsius şi mult soare, ceea ce înseamnă că rutierii nu vor trece prin calvarul îndurat de plutonul Turului Italiei din 2010, în etapa încheiată la Montalcino. O înregistrare a celei de-a şasea ediţii a Montepaschi Strade Bianche va putea fi urmărită la Eurosport 2, sâmbătă seară, cu începere de la ora 22:30.

Post Navigation