Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the month “septembrie, 2012”

Calendarul World Tour 2013

22.01-27.01 – Turul Down Under

03.03-10.03 – Paris-Nisa

06.03-12.03 – Tirreno-Adriatico

16.03 – Milano-San Remo

18.03-24.03 – Turul Cataluniei

22.03 – E3 Prijs Vlaanderen

24.03 – Gent-Wevelgem

31.03 – Turul Flandrei

01.04-06.04 – Turul Ţării Bascilor

07.04 – Paris-Roubaix

14.04 – Amstel Gold Race

17.04 – Flèche Wallonne

21.04 – Liège-Bastogne-Liège

23.04-28.04 – Turul Romandiei

04.05-26.05 – Turul Italiei

02.06-09.06 – Criteriul Dauphiné

08.06-16.06 – Turul Elveţiei

29.06- 21.07 – Turul Franţei

27.07 – Clasica San Sebastian

27.07-03.08 – Turul Poloniei

12.08-18.08 –Turul Beneluxului

24.08-15.09 – Turul Spaniei

25.08 – Clasica de la Hamburg

01.09 – Marele Premiu de la Plouay

13.09 – Marele Premiu de la Quebec

15.09 – Marele Premiu de la Montreal

05.10 – Turul Lombardiei 

09.10-13.10 – Turul Hangzhou

16.10-20.10 – Turul Beijingului

Phinney, urmaşul lui Cancellara

Pentru mine omul zilei la Valkenburg a fost Taylor Phinney, care a arătat încă o dată de ce mulţi consideră că va domina contratimpurile şi chiar clasicele pe pavate în anii următori. Casele de pariuri îi dădeau a şaptea sau a opta şansă la medalia de aur, dar evoluţia americanului a fost mult peste aşteptări, el fiind principalul adversar al unui Tony Martin care a suferit enorm şi nu a mai semănat deloc cu cel de la Copenhaga, unde a zdrobit concurenţa. Germanul a câştigat tricoul curcubeu, însă e foarte posibil ca seria lui să se oprească odată cu victoria din Olanda.

Phinney a făcut o cursă excelentă şi cu adevărat impresionantă, progresul său la contratimp fiind evident de-a lungul celor 45,7 kilometri ai traseului. Mulţi credeau că cele trei căţărări îi vor pune probleme americanului, dar nu a fost cazul, deoarece acesta şi-a gândit foarte bine strategia şi a ales să păstreze un ritm constant, spre deosebire de Martin, care a forţat în prima jumătate şi aproape că a rămas fără “benzină” pe Cauberg. Practic, tactica lui Phinney este similară cu cea avută de Oskar Svendsen şi Anton Vorobyev, învingătorii de la juniori, respectiv tineret, singura diferenţă fiind rezultatul.

Pe de altă parte, locul secund din Olanda şi înfrângerea dureroasă suferită acolo au şi o parte bună pentru american, pe care sunt sigur că acesta o va vedea. Profesionist de numai două sezoane şi în vârstă de doar 22 de ani, Taylor Phinney a devenit cel mai tânăr vice-campion mondial la contratimp din istorie, un rezultat care spune multe despre progresul vizibil din acest sezon (să nu uităm, Valkenburg a inclus trei dealuri grele, trecute fără probleme) şi despre potenţialul lui cu adevărat imens, datorită căruia poate deveni cel mai mare contratimpist din istorie.

Un pronostic pentru contratimpul masculin de la Valkenburg

Image

Fredrik Kessiakoff termină pe podium, între Tony Martin şi Alberto Contador, şi îi aduce Suediei al treilea argint în această probă, după cele obţinute de Michael Andersson (1999) şi Gustav Larsson (2009). Alte nume de urmărit miercuri sunt Taylor Phinney, Luke Durbridge şi Lieuwe Westra.

Cât de relevant este titlul de campion mondial la contratimp U 23?

Anton Vorobyev a cucerit tricoul curcubeu în cursa de contratimp rezervată tinerilor, la Campionatele Mondiale care se desfăşoară la Valkenburg. Imediat după evoluţia sa superbă, prin care nu le-a dat absolut nicio şansă adversarilor, rusul a participat la o conferinţă de presă, acolo unde Hans-Michael Holczer, managerul Katushei, a anunţat că acesta a semnat cu echipa rusă un contract valabil până în 2014. O mutare importantă pentru tânărul rutier, care a arătat la Valkenburg că poate fi unul dintre maii contratimpişti ai următorilor zece ani, sau nu, deoarece succesul din Olanda nu reprezintă o garanţie pentru viitor.

Contratimpul individual pentru cicliştii sub 23 de ani a fost introdus la Campionatele Mondiale în 1996, iar prima ediţie a fost câştigată de italianul Gianluca Sironi. De atunci, niciun rutier nu s-a impus de două ori, însă nu asta e relevant, ci faptul că niciunul dintre învingătorii de la tineret nu a devenit campion al lumii şi la seniori. Mai mult, dintre toţi cei clasaţi pe podium în 16 ediţii (2012 nu se pune la socoteală), doar doi au câştigat tricoul curcubeu mai târziu: Fabian Cancellara şi Michael Rogers.

Alţii au avut trasee total diferite, transformându-se în oameni de clasament general, de clasice sau în simple “ajutoare”, în timp ce unii au dispărut total din peisaj, arătând prin asta că victoria obţinută la Mondiale a reprezentat o sclipire de moment, venită într-o anumită conjunctură. Drept dovadă, o listă completă cu câştigătorii contratimpului sub 23 de ani şi carierele lor după succesul de la tineret, mai jos.

1996 – Gianluca Sironni – a rulat pentru echipe ca Vini Caldirola sau Liquigas, a terminat pe locul doi la naţionale, după Marco Velo (1998) şi a participat în două Mari Tururi. Nu a obţinut nicio victorie la profesionişti.

1997 – Fabio Malberti – cariera lui s-a întins pe parcursul a cinci sezoane, iar cel mai important rezultat este un succes de etapă în Turul Argentinei.

1998 – Thor Hushovd – e unul dintre cei mai realizaţi campioni mondiali de tineret, dar nu la contratimp, chiar dacă a câştigat câteva prologuri. În schimb, norvegianul s-a afirmat ca unul dintre marii sprinteri ai ultimului deceniu, în palmaresul său aflându-se 14 etape în Marile Tururi şi titlul suprem, câştigat pe şosea, în 2010. De asemenea, Hushovd a bifat multe rezultate bune şi în clasicele pe pavate, deşi marele său vis, victoria în Paris-Roubaix, nu a devenit realitate.

1999 – Ivan Gutierrez – ibericul a urcat pe podium şi la seniori, în 2005, şi a devenit de cinci ori campion naţional. Pe lângă aceste victorii, el se mai poate lăuda cu două triumfuri în Turul Beneluxului, dar senzaţia a fost mereu că ar fi putut realiza mai mult de atât.

2000 – Evgeni Petrov – rusul nu s-a impus doar la contratimp, ci şi pe şosea, devenind campion al lumii în acelaşi an. De atunci, a trecut pe la şase echipe şi s-a transformat într-un ciclist de echipă, luat în Marile Tururi pentru a duce greul şi a se implica în evadări, în speranţa unei reuşite, aşa cum s-a întâmplat în 2010, când a câştigat etapa de la L’Aquila, în Giro.

2001 – Danny Pate – un rutier talentat, americanul a avut ghinionul de a sta mult la grupări modeste din Statele Unite, după o experienţă de un an la Saeco, care s-a dovedit a fi total nereuşită. În urmă cu un deceniu, promitea enorm, nu doar la contratimp, ci şi în clasice, însă a ajuns un “ajutor”, la fel ca Petrov.

2002 – Tomas Vaitkus – spre deosebire de cei doi de mai sus, lituanianul s-a făcut ceva mai mult remarcat, dar nu a mai impresionat prin contratimpul său, aşa cum a fost cazul la Zolder, în Belgia.

2003 – Markus Fothen – mulţi au crezut că va fi un viitor câştigător de Mare Tur, însă cariera lui s-a stins incredibil după câteva clasări foarte bune (12 în Giro, 15 în Le Tour), iar germanul în vârstă de 31 de ani a ajuns acum la Team NSP, în eşalonul Continental.

2004 – Janez Brajkovic – pentru sloven, contratimpul reprezintă în continuare o “armă” care îl ajută să urce în clasamentul curselor pe etape şi chiar să se impună în câteva dintre acestea (Criteriul Dauphiné, Turul Sloveniei). Din păcate, numeroasele accidentări şi probleme de sănătate şi-au pus amprenta asupra carierei lui Brajkovic, iar acesta a fost nevoit în prea multe rânduri să o ia de la capăt.

2005 – Mikhail Ignatiev – pe lângă titlul de acum şapte ani, rusul a mai obţinut şi două medalii de argint, dar mai târziu a fost exemplul perfect pentru cei care susţin că situaţia de la tineret nu seamănă deloc cu cea de la seniori. Calităţile sale l-au ajutat nu atât pe şosea, cât pe velodrom, acolo unde a cucerit o medalie olimpică de aur.

2006 – Dominique Cornu – este suficient de amintit că belgianul a obţinut doar două succese la profesionişti: în Giro del Capo, cursă desfăşurată în Africa de Sud, şi într-o etapă din Turul Belgiei, în 2010.

2007 – Lars Boom – aici este o altă discuţie: batavul a ales o carieră în ciclo-cross şi abia mai târziu a trecut la şosea. Contratimpul a rămas un avantaj al său, de care ciclistul lui Rabobank s-a folosit în cursele pe pavate, dar şi în cursele scurte pe etape, aşa cum s-a întâmplat în Turul Beneluxului din acest an, pe care l-a câştigat în premieră.

2008 – Adriano Malori – titlul naţional, titlul continental, titlul mondial şi Chrono Champenois, toate acestea se regăsesc în palmaresul construit de italian în perioada petrecută la tineret. De când a ajuns la profesionişti, succesele îi pot fi numărate pe degetele de la o mână; între acestea se află şi o victorie la Naţionale, facilitată de absenţa lui Marco Pinotti.

2009 – Jack Bobridge – australianul are un talent imens, însă problemele de comportament şi cursele de velodrom pe care s-a concentrat după Mendrisio l-au împiedicat să arate acest lucru. Recent, a semnat cu Rabobank, unde va începe o nouă perioadă în cariera sa, dar e posibil ca nici aceasta să nu fie cea mai bună, deoarece gruparea olandeză a arătat în trecut că nu ştie să crească tinerii ciclişti.

2010 – Taylor Phinney – mulţi spun că este urmaşul lui Fabian Cancellara şi s-ar putea să nu greşească. Americanul în vârstă de 22 de ani a avut un început mai poticnit la profesionişti, însă s-a trezit la timp şi a început să arate de ce este în stare. Locul patru pe care a terminat la Jocurile Olimpice de la Londra i-a produs frustrare, dar poate fi doar începutul unei cariere superbe.

2011 – Luke Durbridge – trebuie pus pe picior de egalitate cu Phinney. Posesor al unui “motor” uriaş, australianul a confirmat din primul sezon, câştigând patru contratimpuri şi două curse pe etape – Circuit de la Sarthe şi Tour du Poitou-Charentes. Rivalitatea dintre el şi Taylor Phinney se anunţă fascinantă pentru sezoanele viitoare, mai ales că toţi marii contratimpişti de acum se apropie sau sunt săriţi de 30 de ani.

Pe scurt

Omega Pharma-Quick Step a devenit prima campioană mondială în cursa de contratimp pe echipe, după ce a învins-o pe BMC pentru o diferenţă de numai trei secunde pe solicitantul traseu de la Valkenburg. Gruparea americană ar fi putut intra în posesia medaliilor de aur, dacă Tejay van Garderen nu ar fi accelerat inexplicabil pe Cauberg, lăsându-şi în urmă colegii, pe care apoi a fost nevoit să-i aştepte. Podiumul a fost completat de Orica-GreenEdge, sosită cu o întârziere de 47 de secunde. Pentru victoria sa, Omega Pharma-Quick Step a primit şi un cec în valoare de 100 000 de euro.

Jonathan Tiernan-Locke a devenit primul reprezentant al gazdelor care s-a impus în Turul Marii Britanii şi cel dintâi britanic învingător în cursa naţională după 19 ani. Ciclistul echipei Endura Racing (care de la anul ar putea rula pentru Sky) a încheiat fără probleme ultima etapă şi a bifat al patrulea succes stagional, după cele din Turul Mediteranean, Tour du Haut Var şi Turul Alsaciei. Etapa finală a fost câştigată de un alt britanic, Mark Cavendish, care s-a aflat la ultima zi din 2012 în tricoul curcubeu. Pentru Cavendish, a fost a 15-a victorie a anului.

Mai multe curse s-au desfăşurat week-end-ul trecut: italianul Fabio Felline a câştigat Memorialul Marco Pantani, în timp ce Emanuele Sella, colegul său de la Androni Giocattoli-Venezuela, a triumfat în Gran Premio Industria e Commercio di Prato, o zi mai târziu. În Belgia, André Greipel a terminat primul în GP Impanis-Van Petegem, ajungând la 19 succese în 2012, iar în Franţa, un alt german, John Degenkolb, a câştigat Grand Prix d’Isbergues.

Încep Mondialele de la Valkenburg

Image

Din 1994, Campionatele Mondiale de Ciclism pe şosea nu au mai găzduit un contratimp pe echipe, cursă care fusese introdusă în program în urmă cu 32 de ani la acea vreme şi se se adresa cicliştilor amatori. Echipele erau naţionale şi se bazau pe patru rutieri, printre cei care au câştigat medalia de aur sau au terminat pe podium numărându-se Gösta Pettersson, Urs Zimmerman, Rolf Aldag, Michael Rich sau Christophe Moreau. Cea mai titrată naţiune este Italia, cu şapte titluri, urmată de URSS şi Suedia, alte forţe în trecut în cursele de anduranţă.

La aproape două decenii de la ultima prezenţă, contratimpul pe echipe revine la Campionatele Mondiale, dar cu câteva schimbări importante. Echipele sunt comerciale (o măsură pe care UCI se pare că a luat-o la presiunea acestora şi a sponsorilor) şi sunt formate nu din patru, ci din şase ciclişti. La final, va conta timpul celui de-al patrulea rutier, iar învingătoarea va primi nu tricouri curcubeu, ci un logo distinctiv pe care toţi membrii echipei îl pot purta în următorul sezon, în toate cursele, cu condiţia să nu plece la altă grupare. De asemenea, regulamentul UCI mai prevede ca deţinătorul titlului mondial în proba individuală să nu poarte tricoul curcubeu în contratimpurile pe echipe pe care la va disputa alături de formaţia sa.

32 de echipe din primele trei eşaloane (World Tour, Pro Continental şi Continental) se vor afla la startul de la Valkenburg: Sky, Orica-GreenEdge, BMC, Omega Pharma-Quick Step, Garmin-Sharp, RadioShack-Nissan, Rabobank, Katusha, Movistar, Saxo Bank-Tinkoff Bank, Vacansoleil, Astana, Liquigas, Lotto-Belisol, Lampre, Argos-Shimano, Rusvelo, FDJ-BigMat, AG2R, Euskaltel, Topsport Vlaanderen, Team Type 1, Acqua & Sapone, Cofidis, Rabobank Continental, Saur-Sojasun, Team Optum, Itera-Katusha, Polsat Polkowice, Adria Mobil, Caja Rural şi MTN Qhubeka (ordinea de plecare va fi inversă celei prezentate aici).

În lungime de 53,2 kilometri, traseul include trei căţărări – Lange Raarberg, Bergseweg şi Cauberg – şi doar două porţiuni de plat, una la început, iar cealaltă înainte de ultima ascensiune. Nu ştiu cine va câştiga, însă ce pot spune este că nu văd cum o altă echipă, în afară de BMC, Orica-GreenEdge şi Omega Pharma-Quick Step, poate termina pe podium. Acestea sunt cele mai puternice şi s-au pregătit intens pentru cursă (mai ales formaţia australiană, care s-a antrenat timp de o lună). În ciuda dificultăţii traseului, e foarte posibil ca diferenţele să fie mici, tocmai datorită valorii apropiate a echipelor mai sus menţionate. În fine, dacă aş vedea o grupare capabilă să producă o surpriză (iar prin asta înţeleg o clasare pe podium), aceasta ar fi Rabobank, nu doar datorită avantajului terenului propriu, dar şi pentru că a arătat o formă bună în contratimpul pe echipe din Turul Spaniei.

Umblă o vorbă prin târg

şi spune cam aşa: Il Giro 2013 s-ar putea bucura de o distribuţie de excepţie, printre rutierii prezenţi la start urmând să se afle Bradley Wiggins, Cadel Evans, Vincenzo Nibali, Alejandro Valverde, Michele Scarponi, Ivan Basso, Ryder Hesjedal şi Joaquim Rodriguez. În teorie, nu sună deloc rău – şapte câştigători de Mari Tururi – tot ce rămâne de văzut este câţi dintre aceştia vor include Turul Italiei în programul pentru sezonul viitor.

Cum se acordă licenţele World Tour

Am observat că multă lume confundă clasamentul World Tour cu cel pe baza căruia Uniunea Ciclistă Internaţională stabileşte licenţele World Tour pentru un anumit sezon, semn că lucrurile nu sunt clare în ceea ce priveşte acest aspect, poate şi pentru că UCI nu s-a grăbit să îl explice. Tocmai de aceea, am hotărât să scriu acest articol, pentru a arăta cum funcţionează sistemul pus la punct de forul din Elveţia.

Pentru început, trebuie spus că prima ierarhie este întocmită luând în considerare punctele obţinute doar în evenimentele World Tour dintr-un sezon şi nu este similară cu cealaltă, dar o condiţionează pe aceasta. Cum anume? Simplu: cicliştii primesc un anumit număr de puncte pe baza poziţiei pe care o ocupă în clasamentul World Tour, astfel: locurile 1 – 10 (100 de puncte), locurile 11 – 20 (70 de puncte), locurile 21-30 (50 de puncte), locurile 31 – 50 (30 de puncte), locurile 51 – 65 (20 de puncte), locurile 66 – 100 (10 puncte), locurile 101 – 130 (3 puncte), locurile 131 – 150 (2 puncte) şi locurile 151 – 200 (1 punct). În plus, aici contează şi rutieii care au obţinut puncte în timp ce concurau pentru grupări Pro Continentale, spre deosebire de ierarhia stagională World Tour, acolo unde sunt luaţi în calcul doar cei care provin de la echipe aflate în primul eşalon valoric.

Apoi, la “zestrea” unei echipe se pun şi punctele pe care un rutier le-a strâns în circuitele continentale – Europa, America, Asia, Oceania şi Africa – ceea ce explică de ce unele formaţii s-au orientat către ciclişti iranieni sau sloveni în ultima vreme. Puncte bune iau şi primii trei clasaţi din Marile Tururi, precum şi câştigătorii de etape, dar acestea variază în funcţie de importanţa cursei. De exemplu, Mark Cavendish a obţinut 48 de puncte din cele şase succese bifate în Il Giro şi Le Tour, deşi în ierarhia World Tour a adunat 108.

Regulamentul UCI împarte cursele în mai multe categorii: Mari Tururi, Clasa l (Paris-Nisa, Tirreno-Adriatico, Criteriul Dauphiné şi Turul Elveţiei), Clasa a ll-a (Turul Down Under, Turul Romandiei, Turul Beneluxului, etc) şi HC (Turul Californiei, Criteriul Internaţional, Scheldeprijs Vlaanderen, Turul Turciei, etc). Ca şi cum nu existau destule calcule de făcut, regulamentul prevede ca puncte să mai obţină campionii mondiali la seniori şi de tineret (o măsură prin care echipele sunt încurajate să semneze cu ciclişti tineri), dar şi campionii continentali, fie că este vorba despre cursa pe şosea sau de contratimp.

Mulţi au fost surprinşi de faptul că RadioShack-Nissan şi-a trimis constant rutieri în evadările din Turul Franţei, o strategie care i-a adus formaţiei luxemburgheze prima poziţie în ierarhia pe echipe. Teoretic, un premiu mai mult de consolare, deoarece nici expunerea mediatică nu este foarte mare, însă nu aşa au gândit şi directorii sportivi, care s-au gândit la punctele extrem de importante puse în joc. Motivul a fost simplu: în cursele pe etape din categoriile menţionate mai sus, câştigătoarele clasamentelor pe echipe, precum şi celelalte formaţii de pe podium, sunt recompensate cu puncte. Drept urmare, deşi a fost ironizată de mulţi pentru încăpăţânarea de a lupta pentru aceste succese relative mici, RadioShack-Nissan a urmat un plan bine gândit, care i-a adus un total 87 de puncte; impresionant, în condiţiile în care Bradley Wiggins şi Chris Froome au adunat 70 de puncte prin clasările finale din Turul Franţei.

Mai este ceva: tricourile distinctive aduc şi ele puncte. Mai exact, Sky a primit 15 puncte pentru tricoul galben al lui Bradley Wiggins, în timp ce Liquigas a luat 10 puncte datorită tricoului verde al lui Peter Sagan, la fel ca Europcar, echipă pentru care Thomas Voeckler a câştigat tricoul alb cu buline roşii. Tot la acest capitol, o grupare primeşte puncte pentru fiecare zi în care un rutier de-al său poartă un tricou distinctiv, diferenţa fiind făcută de importanţa acestuia. Din nou, pentru un exemplu cât mai bun, o aduc în discuţie pe RadioShack-Nissan. După victoria din prologul de la Liège, Fabian Cancellara a condus clasamentul Turului Franţei vreme de o săptămână; prin asta, el a contribuit la totalul formaţiei sale cu 21 de puncte.

Bun, şi cum se fac calculele finale? Se adună punctele primilor 15 ciclişti din sezonul precedent, la acestea se adaugă punctele celor mai bine 15 clasaţi din sezonul care se încheie, precum şi punctele adunate datorită victoriilor din clasamentele pe echipe sau tricourilor obţinute/purtate. La toate acestea, UCI a mai introdus o regulă: fiecare echipă este obligată să aibă cinci ciclişti care au punctat şi cu un sezon în urmă, în caz contrar urmând să îi fie luate câte 10 puncte pentru fiecare absenţă (asta le poate asigura rutierilor încă un an de contract).

Odată explicate toate aceste lucruri, devine mai clar de ce unele grupări cu resurse limitat, se orientează către tineri sau ciclişti la care în mod normal nu s-ar uita, din ţări oarecum exotice. Sistemul are părţi bune, deoarece un clasament pe criterii sportive face lucrurile mai clare şi nu lasă loc de interpretări, însă are o mare problemă, şi anume, transformarea perioadei de transferuri într-o continuă “vânătoare” pentru unele echipe, disperate să îşi asigure rămânerea în primul eşalon valoric. De asemenea, va duce la dispariţia unor ciclişti şi la retrogradarea lor chiar la echipe Continentale, deoarece aceştia vor deveni nesemnificativi dacă nu vor avea punctele atât de necesare la final de sezon.

Ierarhiile World Tour după Marele Premiu de la Montreal

Clasamentul individual:

1 – Bradley Wiggins – 601 puncte

2 – Joaquim Rodriguez – 592 de puncte

3 – Tom Boonen – 410 puncte

4 – Vincenzo Nibali – 400 de puncte

5 – Alejandro Valverde – 394 de puncte

6 – Simon Gerrans – 390 de puncte

7 – Chris Froome – 376 de puncte

8 – Peter Sagan – 351 de puncte

9 – Rui Costa – 309 puncte

10 – Alberto Contador – 280 de puncte

Clasamentul pe echipe:

1 – Sky – 1556 de puncte

2 – Katusha – 1073 de puncte

3 – Liquigas – 1048 de puncte

4 – Omega Pharma-Quick Step – 866 de puncte

5 – Movistar – 831 de puncte

6 – Orica-GreenEdge – 780 de puncte

7 – BMC – 747 de puncte

8 – Rabobank – 649 de puncte

9 – Lotto-Belisol – 625 de puncte

10 – Astana – 622 de puncte

Clasamentul pe naţiuni:

1 – Spania – 1699 de puncte

2 – Marea Britanie – 1163 de puncte

3 – Italia – 1115 puncte

4 – Belgia – 1014 puncte

5 – Australia – 962 de puncte

6 – Olanda – 703 puncte

7 – S.U.A. – 530 de puncte

8 – Portugalia – 401 puncte

9 – Norvegia – 373 de puncte

10 – Franţa – 367 de puncte

Contador, la al cincilea glonţ

Victoria lui Alberto Contador, născută din disperarea acestuia de a demonstra de ce este în stare, dar şi din foamea imensă de succese pe care o avea şi încă o mai are după suspendarea de şase luni, au avut darul de a demonstra încă o dată, dacă mai era nevoie, că ibericul este cel mai bun rutier de Mari Tururi al generaţiei sale. Deşi nu e un “patron” din tagma lui Fausto Coppi, Bernard Hinault sau Lance Armstrong, spaniolului nu îi pot fi negate calităţile incontestabile care i-au adus până acum şapte triumfuri în cursele de trei săptămâni (cinci, dacă luăm în considerare statisticile UCI, şi nu ceea ce s-a întâmplat pe şosea).

Este mult spus că Alberto Contador e figura principală a ciclismului, însă nu poate fi negat faptul că este unul dintre rutierii emblematici ai sportului în această perioadă, deoarece interesul pentru o cursă creşte automat atunci când el vine la start, aşa cum se întâmplă şi în cazul lui Fabian Cancellara, Mark Cavendish, Tom Boonen sau Andy Schleck (da, Andy Schleck, în ciuda faptului că luxemburghezul nu a mai făcut nimic important de peste un an; totuşi, câţi ciclişti aflaţi în activitate se mai pot lăuda cu patru podiumuri în Marile Tururi?).

Deşi nu se mai află la nivelul din trecut, lucru pe care l-am susţinut şi cu alte ocazii, Contador tot a avut puterea de a câştiga Vuelta 2012 (chiar dacă acest succes a fost condiţionat de mai mulţi factori) şi de a le transmite adversarilor un mesaj pentru sezonul următor, când şi-a fixat ca obiectiv ediţia cu numărul o sută a Turului Franţei, care se anunţă de pe acum una fastuoasă. Cum organizatorii se gândesc să “deseneze” un traseu greu, iar la start vor fi prezenţi Chris Froome şi Andy Schleck, cursa promite un spectacol pe cinste. Abia atunci, dacă va câştiga pentru a treia oară tricoul galben, revenirea lui Contador va fi completă, iar despre el se va putea spune că este stăpânul absolut al Marilor Tururi din ultimele două decenii.

Post Navigation