Cum se acordă licenţele World Tour
Am observat că multă lume confundă clasamentul World Tour cu cel pe baza căruia Uniunea Ciclistă Internaţională stabileşte licenţele World Tour pentru un anumit sezon, semn că lucrurile nu sunt clare în ceea ce priveşte acest aspect, poate şi pentru că UCI nu s-a grăbit să îl explice. Tocmai de aceea, am hotărât să scriu acest articol, pentru a arăta cum funcţionează sistemul pus la punct de forul din Elveţia.
Pentru început, trebuie spus că prima ierarhie este întocmită luând în considerare punctele obţinute doar în evenimentele World Tour dintr-un sezon şi nu este similară cu cealaltă, dar o condiţionează pe aceasta. Cum anume? Simplu: cicliştii primesc un anumit număr de puncte pe baza poziţiei pe care o ocupă în clasamentul World Tour, astfel: locurile 1 – 10 (100 de puncte), locurile 11 – 20 (70 de puncte), locurile 21-30 (50 de puncte), locurile 31 – 50 (30 de puncte), locurile 51 – 65 (20 de puncte), locurile 66 – 100 (10 puncte), locurile 101 – 130 (3 puncte), locurile 131 – 150 (2 puncte) şi locurile 151 – 200 (1 punct). În plus, aici contează şi rutieii care au obţinut puncte în timp ce concurau pentru grupări Pro Continentale, spre deosebire de ierarhia stagională World Tour, acolo unde sunt luaţi în calcul doar cei care provin de la echipe aflate în primul eşalon valoric.
Apoi, la “zestrea” unei echipe se pun şi punctele pe care un rutier le-a strâns în circuitele continentale – Europa, America, Asia, Oceania şi Africa – ceea ce explică de ce unele formaţii s-au orientat către ciclişti iranieni sau sloveni în ultima vreme. Puncte bune iau şi primii trei clasaţi din Marile Tururi, precum şi câştigătorii de etape, dar acestea variază în funcţie de importanţa cursei. De exemplu, Mark Cavendish a obţinut 48 de puncte din cele şase succese bifate în Il Giro şi Le Tour, deşi în ierarhia World Tour a adunat 108.
Regulamentul UCI împarte cursele în mai multe categorii: Mari Tururi, Clasa l (Paris-Nisa, Tirreno-Adriatico, Criteriul Dauphiné şi Turul Elveţiei), Clasa a ll-a (Turul Down Under, Turul Romandiei, Turul Beneluxului, etc) şi HC (Turul Californiei, Criteriul Internaţional, Scheldeprijs Vlaanderen, Turul Turciei, etc). Ca şi cum nu existau destule calcule de făcut, regulamentul prevede ca puncte să mai obţină campionii mondiali la seniori şi de tineret (o măsură prin care echipele sunt încurajate să semneze cu ciclişti tineri), dar şi campionii continentali, fie că este vorba despre cursa pe şosea sau de contratimp.
Mulţi au fost surprinşi de faptul că RadioShack-Nissan şi-a trimis constant rutieri în evadările din Turul Franţei, o strategie care i-a adus formaţiei luxemburgheze prima poziţie în ierarhia pe echipe. Teoretic, un premiu mai mult de consolare, deoarece nici expunerea mediatică nu este foarte mare, însă nu aşa au gândit şi directorii sportivi, care s-au gândit la punctele extrem de importante puse în joc. Motivul a fost simplu: în cursele pe etape din categoriile menţionate mai sus, câştigătoarele clasamentelor pe echipe, precum şi celelalte formaţii de pe podium, sunt recompensate cu puncte. Drept urmare, deşi a fost ironizată de mulţi pentru încăpăţânarea de a lupta pentru aceste succese relative mici, RadioShack-Nissan a urmat un plan bine gândit, care i-a adus un total 87 de puncte; impresionant, în condiţiile în care Bradley Wiggins şi Chris Froome au adunat 70 de puncte prin clasările finale din Turul Franţei.
Mai este ceva: tricourile distinctive aduc şi ele puncte. Mai exact, Sky a primit 15 puncte pentru tricoul galben al lui Bradley Wiggins, în timp ce Liquigas a luat 10 puncte datorită tricoului verde al lui Peter Sagan, la fel ca Europcar, echipă pentru care Thomas Voeckler a câştigat tricoul alb cu buline roşii. Tot la acest capitol, o grupare primeşte puncte pentru fiecare zi în care un rutier de-al său poartă un tricou distinctiv, diferenţa fiind făcută de importanţa acestuia. Din nou, pentru un exemplu cât mai bun, o aduc în discuţie pe RadioShack-Nissan. După victoria din prologul de la Liège, Fabian Cancellara a condus clasamentul Turului Franţei vreme de o săptămână; prin asta, el a contribuit la totalul formaţiei sale cu 21 de puncte.
Bun, şi cum se fac calculele finale? Se adună punctele primilor 15 ciclişti din sezonul precedent, la acestea se adaugă punctele celor mai bine 15 clasaţi din sezonul care se încheie, precum şi punctele adunate datorită victoriilor din clasamentele pe echipe sau tricourilor obţinute/purtate. La toate acestea, UCI a mai introdus o regulă: fiecare echipă este obligată să aibă cinci ciclişti care au punctat şi cu un sezon în urmă, în caz contrar urmând să îi fie luate câte 10 puncte pentru fiecare absenţă (asta le poate asigura rutierilor încă un an de contract).
Odată explicate toate aceste lucruri, devine mai clar de ce unele grupări cu resurse limitat, se orientează către tineri sau ciclişti la care în mod normal nu s-ar uita, din ţări oarecum exotice. Sistemul are părţi bune, deoarece un clasament pe criterii sportive face lucrurile mai clare şi nu lasă loc de interpretări, însă are o mare problemă, şi anume, transformarea perioadei de transferuri într-o continuă “vânătoare” pentru unele echipe, disperate să îşi asigure rămânerea în primul eşalon valoric. De asemenea, va duce la dispariţia unor ciclişti şi la retrogradarea lor chiar la echipe Continentale, deoarece aceştia vor deveni nesemnificativi dacă nu vor avea punctele atât de necesare la final de sezon.
Cafe Roubaix 