Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

O şansă irosită

“Nu ştiu ce să spun. E şocant să asişti la aşa ceva! Stai şi asculţi, te uiţi la el şi te întrebi cine e el de fapt, cine a fost se află acum, dar cine e azi? Şi mai grav, te întrebi ce va însemna asta pentru ciclism, pe termen lung. Se presupunea, se ştia, dar să auzi ce făcea, ce se întâmpla, cum o făcea… Wow! El spune că azi e mai fericit decât a fost ieri. Aşa că e clar că avea nevoie de asta. Probabil vrea să trăiască într-un fel liniştit de acum încolo, nu ştiu dacă acesta este cuvântul. Împăcat? Habar nu am. La un moment dat, s-au adus în discuţie două cuvinte, <jerk> şi <humanitarian>. El e ambele. Este aproape imposibil să fii ambele, şi totuşi…”, astfel a rezumat un prieten cu care am vorbit în această dimineaţă prima parte a interviului pe care Lance Armstrong i l-a acordat lui Oprah Winfrey, şi pe cuvânt că nu există cuvinte mai bune pentru a descrie cum s-a prezentat americanul.

Nu voi trece în revistă toate declaraţiile date de fostul câştigător al Turului Franţei, care pot fi citite aici. În schimb, ce pot să spun este că pe mine nu m-a convins că îi pare rău pentru tot ce a făcut în aceşti ani, în care nu doar că s-a dopat, dar a şi distrus carierele şi vieţile multor oameni. Interviul, cel puţin această primă parte, a părut o piesă de teatru excelent pusă la punct de Mark Fabiani, unul dintre cei mai buni consilieri de PR de peste ocean, care îi e alături texanului din 2010, adică de când au apărut declaraţiile lui Floyd Landis.

Deşi a recunoscut că s-a dopat şi s-a purtat urât cu persoanele care i-au pus la îndoială performanţele, Lance Armstrong nu şi-a cerut scuze în nicio clipă şi nici nu a dat impresia că admite că a greşit în toţi aceşti ani, de-a lungul cărora a trimis ciclismul într-o gaură neagră din care acestuia îi va fi foarte dificil să iasă. Printre lucrurile spuse în interviul acordat lui Oprah, se numără şi faptul că iubeşte ciclismul şi doreşte să îl ajute, însă acest lucru nu s-a văzut nici măcar o dată în perioada în care a dominat Turul Franţei, impresia generală atunci fiind că îşi iubeşte doar performanţele şi aura de invincibilitate de care se bucura.

Nu ştiu ce a urmărit Armstrong cu această mărturisire, chiar nu îmi dau seama, din moment ce pare că tot ce a zis îi va crea mai multe probleme şi va duce la apariţia unor procese care îi vor goli conturile. Mulţi au spus că Armstrong speră să îi fie redusă suspendarea pentru a reveni în triatlon, dar prin ceea ce a zis nu a oferit nimic care să le atragă atenţia oficialilor WADA şi USADA. Degeaba a recunoscut dacă nu va aduce informaţii mai precise, cu ajutorul cărora aceste organizaţii să înţeleagă cum a funcţionat sistemul de dopaj aproape un deceniu şi jumătate.

Problema este că Lance Armstrong nu ar fi rezistat singur în această perioadă, aşa cum nici nu ar fi ajuns să se creadă deasupra tuturor, intangibil şi erou a milioane de oameni, dacă nu ar fi existat cultura americană “de a face totul pentru a fi cel mai bun din lume într-un domeniu”, care de atâtea ori a dus la multe lucruri triste, chiar deprimante.

Revenind la interviul de joi şi lăsând la o parte mimica feţei şi cuvintele folosite, care în multe rânduri au arătat că texanul a minţit sau a evitat să spună tot ceea ce ştie, trebuie remarcat cel mai sincer moment al discuţiei cu Oprah: atunci când Armstrong a spus că toate aceste lucruri din ultima vreme (mărturisirile lui Floyd Landis, Tyler Hamilton, dosarul întocmit de USADA, ştergerea rezultatelor sale din istoria Turului Franţei) nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi revenit în 2009. O declaraţie total adevărată, poate singurul lucru pe care Armstrong îl regretă în cariera sa.

O carieră care acum va cădea în penibil, fostul câştigător al Turului Franţei urmând să devină un personaj ridicol, ce îşi va mai găsi loc doar în episoade din South Park, Family Guy sau Familia Simpson. Material este destul, de la discursul ţinut pe podiumul Turului Franţei din 2005 şi cărţile scrise în perioada sa de glorie, şi până la declaraţiile date în emisiunea lui Larry King imediat după prima retragere sau textele rostite în celebra reclamă pentru Nike.

Ce nu l-a întrebat Oprah (timpul nu este pierdut, dar mă îndoiesc că se va întâmpla) este cum s-a mai putut gândi să se dopeze după ce a văzut moartea cu ochii la nici 25 de ani? Imaginile cu Lance Armstrong pe patul de spital în 1995 sunt cutremurătoare: o umbră a ciclistului care câştiga în urmă cu câţiva ani titlul mondial, un om slăbit, aproape scheletic, demn de toată compasiunea pentru situaţia în care se afla. Asta e cu adevărat greu de înţeles: de ce după ce ai primit o a doua şansă, în loc să profiţi de ea, ai ales să îţi baţi joc de tot şi să mergi pe un drum care te putea readuce oricând într-o rezervă de spital?

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: