Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Interviu despre nimic

Este adevărat că discuţia pe care Lance Armstrong a avut-o cu Oprah Winfrey a fost destinată mai mult oamenilor obişinuiţi decât fanilor ciclismului, însă nu a oferit absolut nimic impresionant. Din contră, îndrăznesc să spun că americanul a ieşit mai prost decât dacă ar fi tăcut sau ar fi dat un simplu comunicat, deoarece prin jumătăţile de răspuns oferite tot ce a făcut a fost să creeze frustrare şi să lase senzaţia că nimic nu s-a schimbat în ceea ce îl priveşte, asta în ciuda faptului că a recunoscut că face terapie pentru a deveni un om mai bun.

Dacă am pleca de la ideea că Armstrong a fost sincer în majoritatea răspunsurilor pe care le-a dat, tot apare o întrebare: cum mai poate fi crezut după ce atâţia ani a interpretat perfect rolul pe care l-a jucat, de sportiv 100% curat (depoziţia în procesul cu SCA Promotions e doar un exemplu). Apoi, mai e ceva: toţi aşteptau nume, detalii, explicaţii, mai ales că interviul începuse promiţător, cu câteva răspunsuri sincere, la care puţini s-ar fi aşteptat în trecut, dar acestea nu au venit.

Oarecum logic, numele lui Johan Bruyneel nu a fost menţionat, în timp ce Michele Ferrari a rămas “un om bun” (deşi mai corect spus era “un doctor bun”). Numele vreunui oficial al Uniunii Cicliste Internaţionale nu a apărut în discuţie, în timp ce acuzaţiile privind testul pozitiv acoperit din Turul Elveţiei 2001 au fost catalogate ca fiind false. Mulţi s-au arătat indignaţi de faptul că Lance Armstrong nu a recunoscut că le-a spus doctorilor că s-a dopat înainte de a se îmbolnăvi, dar discuţia e alta aici şi nu stă doar în încăpăţânarea de a recunoaşte adevărul: în urmă cu câţiva ani, Stephanie McIlvain, acum o fostă prietenă a texanului, a depus o mărturie în care a spus că discuţia de la spital nu a existat, iar o eventuală confesiune a lui Armstrong ar duce acum la chemarea acesteia în instanţă, pentru sperjur.

O altă declaraţie care a surprins a fost cea potrivit căreia nu s-a dopat la revenirea din 2009, însă aceasta nu trebuie să mire, deoarece e clar care e obiectivul lui Armstrong: să obţină o reducere a suspendării, caz în care aceasta, fiind retroactivă, ar expira în 2013, adică la opt ani de la ultima cursă în care ar fi concurat dopat, Turul Franţei 2005. Asta demonstrează că Travis Tygart, şeful USADA, l-a lovit unde îl doare cel mai tare atunci când i-a interzis prezenţa în orice fel de competiţie aflată sub egida organizaţiei pe care o conduce. Mai mult decât banii pierduţi, pe american îl deranjează că nu va mai putea concura în nicio cursă de triatlon sau mountain bike, iar pentru asta pare că este dispus să facă orice, inclusiv să scoată la lumină informaţii ce păreau de neobţinut în urmă cu câţiva ani.

Momentan, el nu a oferit nici măcar 10% din ce aşteaptă USADA şi WADA, ceea ce înseamnă că uşa către o reîntoarce în sport îi e închisă. În cazul în care vorbele sale vor fi susţinute de fapte şi dovezi solide, Lance Armstrong va putea spera să revină şi să primească iertarea pe care oamenii, indiferent că au fost sau nu de partea lui de-a lungul anilor, nu sunt deloc tentaţi să i-o ofere.

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: