Cafe Roubaix

Cavendish, egalul lui Darrigade şi Armstrong

Mark Cavendish se gândea la a 22-a victorie a carierei în Turul Franţei încă dinainte de a o obţine pe a 21-a, la Tournai. Britanicul este un om al recordurilor şi al numerelor, iar vineri a mai bifat o bornă majoră în cariera sa. Mai importantă decât performanţa lui este maniera în care a campionul mondial a realizat-o. Beneficiind în sfârşit de ajutorul echipei sale, cu Bradley Wiggins în rol de “lansator”, Cavendish a oferit unul dintre cele mai spectaculoase şi frumoase sprinturi din viaţa sa, ce va intra cu siguranţă în istoria Turului Franţei.

Succesul rutierului din Insula Man, unul dintre momentele de top ale acestei ediţii, ar putea reprezenta un punct de plecare extrem de important pentru viitorul apropiat al britanicului, care şi-a regăsit încrederea şi viteza impresionantă cu doar opt zile înainte de cursa pe şosea de la Jocurile Olimpice. Practic, prin victoria de vineri, Cavendish a spulberat neîncrederea cu care începuse să fie privit de ceilalţi în ultimele două săptămâni.

Pentru mine, Mark Cavendish a redevenit principalul favorit la medalia de aur la Londra, în ciuda faptului că se va prezenta acolo la doar şase zile de la finalul Marii Bucle, iar cursa olimpică este întotdeauna ciudată. Totuşi, nu trebuie uitat că îi va avea alături pe Bradley Wiggins, Chris Froome, Ian Stannard şi David Millar, iar aceştia pot controla perfect ostilităţile, pentru a-l aduce la final în cea mai bună poziţie (Copenhaga 2011 e exemplul ideal).

Şi ca să mă leg puţin de statistici, Mark Cavendish tocmai i-a egalat la numărul de victorii în Turul Franţei pe Lance Armstrong şi André Darrigade. Despre acesta din urmă, Raphaël Géminiani a spus că a fost cel mai mare sprinter francez al tuturor timpurilor, un ciclist recunoscut nu doar pentru capacitatea sa de a accelera devreme, dar şi pentru spectacolul pe care îl dădea de fiecare dată când avea ocazia. Aflat acum pe locul patru într-un clasament al succeselor din Le Tour, Cavendish îi are în vizor pe André Leducq (25) şi Bernard Hinault (28), însă ceva îmi spune că rutierul lui Sky se gândeşte şi că recordul lui Eddy Merckx, de 34 de victorii, îi e perfect accesibil.

Turul Franţei 2012: etapa a XVIII-a

Opt evadări au reuşit până acum la această ediţie şi sunt şanse mari ca vineri, la Brive-la-Gaillarde, să fie consemnată a noua. Cu un profil valonat şi patru căţărări de categorie inferioară, runda a 18-a propune un traseu ideal pentru rutierii slab clasaţi la general, al căror singur obiectiv a mai rămas un succes de etapă. Francezii, dar şi cicliştii veniţi de la echipe care nu s-au făcut remarcate prin nimic la această ediţie a Marii Bucle, vor încerca să plece în evadare, însă nu ar trebui să mire nici prezenţa lui Peter Sagan acolo, deşi este destul de greu de crezut că slovacul va fi lăsat de alte formaţii să meargă în faţă, în condiţiile în care ar deveni principalul favorit la victorie.

În ceea ce-i priveşte pe oamenii de general, etapa de vineri va fi una de odihnă şi de recuperare, unicul lor obiectiv fiind evitarea accidentărilor. În plus, primii 12 clasaţi vor fi cu gândul şi la economisirea forţelor pentru contratimpul individual de sâmbătă, care mai poate aduce câteva reglaje în clasamentul final. Un loc bun acolo nu e important doar pentru gloria personală, ci şi pentru a aduna puncte preţioase în ierarhia World Tour, datorită cărora şi-ar putea găsi un contract avantajos în sezonul viitor.

Ultima oară când plutonul a ajuns la Brive-la-Gaillarde a fost în 1998, iar victoria i-a revenit italianului Mario Cipollini, care i-a învins la sprint pe compatriotul său, Nicola Minali, şi pe cehul Jan Svorada. La acea vreme, “Regele Leu”, aflat în culorile lui Saeco, bifa al optulea succes de etapă în Turul Franţei.

Zâmbetul lui Wiggins

În clipa în care a trecut linia de sosire la Peyragudes, iar toţi cei care priviseră etapa discutau despre superioritatea clară a lui Chris Froome, pe faţa lui Bradley Wiggins s-a putut vedea un zâmbet care ar fi putut fi uşor confundat cu o grimasă. Rutierul lui Sky afişa liniştea celui care ştia că a trecut peste ultimul obstacol important aflat în calea lui şi era în proporţie de 99% sigur de triumful său, conştientizând totodată importanţa acestuia.

Wiggins nu e un ciclist spectaculos, nu e nici măcar carismatic, însă a meritat din plin să ajungă aici după toată munca enormă pe care a depus-o în ultimii doi ani şi dezamăgirea din 2011, când o fractură de claviculă l-a obligat să se retragă din Turul Franţei înainte de apariţia etapelor serioase. În vârstă de 32 de ani, britanicul nu a impresionat pe munte, ci prin ambiţia sa, disciplina pe care şi-a autoimpus-o în ceea ce a fost cel mai important sezon din carieră şi determinarea de a-şi depăşi în permanenţă limitele.

Fostul campion olimpic de pe velodrom nu a făcut asta pentru a le răspunde celor care l-au criticat şi au pus la îndoială capacitatea sa de a câştiga Turul Franţei, ci pentru a-şi demonstra sie însuşi că poate să-şi împlinească un vis pe care l-a avut de mic copil. Pe de altă parte, la fel de adevărat este că Wiggins nu ar fi reuşit asta fără ajutorul echipei sale şi al unui Chris Froome cu adevărat incredibil. De altfel, britanicul născut în Belgia a recunoscut acest lucru şi nu a afirmat în nici măcar un moment că i-a fost superior colegului său. În plus, a mai declarat că Froome va câştiga tricoul galben într-o bună zi, iar el îi va fi alături, pentru a-i întoarce serviciul.

Ar mai fi ceva de spus: mulţi au acuzat-o pe Sky că “a omorât” Turul Franţei şi nu a oferit spectacol, însă nu văd de ce este echipa britanică de vină. Încă din Paris-Nisa, prima cursă a sezonului în care s-a tras pentru Bradley Wiggins, a devenit clar care va fi tactica folosită în Marea Buclă. În aceste condiţii, era normal că restul echipelor interesate de victorie (o scot pe Liquigas din discuţie) să încerce ceva, să formeze alianţe sau să îl atace pe Wiggins cu fiecare ocazie, pentru a pune presiune pe el. În schimb, aproape toţi oamenii de general s-au resemnat şi şi-au activat instinctul de conservare, pentru a prinde o poziţie cât mai bună în top zece.

Turul Franţei – etapa a XVII-a

Finalul de joi promite să fie spectaculos, chiar dacă e greu de crezut că va avea implicaţii la nivelul podiumului. Per total, runda va fi una mult mai uşoară decât precedenta, care i-a purtat pe ciclişti prin cunoscutul “Cerc al Morţii” din Pirinei. Practic, acţiunea va debuta undeva în ultima treime a etapei, atunci când plutonul va începe să urce pe Port de Balès, ascensiune în lungime de 11,7 kilometri, cu pantă medie de 7,7%. Cum coborârea ce urmează este destul de lungă şi pronunţată, s-ar putea ca unii rutieri să se gândească să atace acolo, dar şansele lor de reuşită sunt mici, deoarece Sky nu le va da nicio şansă.

Ultima căţărare a zilei este Peyragudes, care se va afla pentru prima oară pe harta Turului Franţei. Teoretic, aceasta are doar 3,5 kilometri lungime, însă va măsura 15,4 kilometri, pentru că organizatorii consideră că porneşte de la poalele lui Col de Peyresourde, care însă nu va fi repertoriată. Un alt scenariu posibil este ca atacurile să înceapă de pe Peyresourde, dat fiind faptul că vârful acesteia e foarte aproape de ascensiunea finală. Cu singuranţă vor fi accelerări ale lui Vincenzo Nibali şi Jurgen Van Den Broeck, însă cred că ambii vor fi cu uşurinţă neutralizaţi de Sky, care nu se va mai baza doar pe Froome.

În plus, mă gândesc dacă nu cumva echipa britanică vrea să-l răsplătească pe acesta pentru munca depusă în serviciul lui Bradley Wiggins şi să repete scenariul de pe La Planche des Belles Filles, când rutierul originar din Kenya a accelerat şi a luat victoria de etapă. Altfel, joi va fi ultima şansă importantă pentru căţărători de a obţine un succes sau de a mai câştiga câteva locuri în clasamentul general. De asemenea, ar trebui să fie şi etapa în care Thomas Voeckler să îşi adjudece în premieră tricoul alb cu buline roşii.

Mai poate pierde Wiggins tricoul galben?

Răspunsul este simplu şi cred că toţi cei care au urmărit cursa în ultimele două săptămâni şi jumătate îl cunosc: nu! Dacă mai era nevoie de o confirmare că britanicul e de neclintit, aceasta a venit miercuri, când Vincenzo Nibali a încercat de trei ori să îl lase în urmă şi nu a reuşit. Italianul s-a concentrat în acest an pe schimbările pe ritm la antrenamente, iar asta s-a văzut de mai multe ori în etapele montane ale Marii Bucle, dar nu l-a ajutat în faţa unui duo al lui Sky care a dat senzaţia că este invincibil.

Adevărul e că Nibali, cu excepţia celor doi britanici, este ciclistul de general în faţa căruia trebuie să îţi scoţi neapărat pălăria pentru ce a încercat şi a făcut (atunci când a putut) la ediţia din acest an. Spre deosebire de Il Giro 2011, “Rechinul” a arătat mai multă agresivitate şi asta a fost pe placul fanilor, care l-au apreciat din ce în ce mai mult pe măsură ce a ieşit la atac. Pentru mine, locul trei pe care va termina duminică (asta dacă nu se întâmplă ceva între timp) este cel mai valoros rezultat din cariera lui Vincenzo Nibali, chiar şi peste triumful din Vuelta 2010, pentru că aici doar “balaurul cu două capete” pe nume Sky a fost peste el.

Dacă tot a venit vorba despre Sky, trebuie menţionat că evoluţia de joi a lui Wiggins şi Froome nu a mai impresionat, deoarece a devenit deja o obişnuinţă ca aceştia să meargă ceas şi să nu arate vreo slăbiciune. În condiţiile în care “l-au curăţat” pe Cadel Evans şi i-au mai luat aproximativ un minut lui Jurgen Van Den Broeck, cei doi britanici născuţi în afara Regatului Unit pot sta mai liniştiţi, chiar dacă Turul Franţei mai programează o sosire la altitudine. Acum, după o nouă etapă trecută cu bine, doar câteva zile îl mai despart pe Bradley Wiggins de un loc în istoria ciclismului.

Turul Franţei – etapa a XVl-a

Nu mă aştept la nimic de la prima zi serioasă pe care rutierii o vor petrece în Pirinei, iar motivul este simplu: istoria recentă a Marii Bucle a oferit foarte multe momente în care spectacolul de pe şosea nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor, deoarece favoriţii au ales să îi dea “bilet de voie” unei evadări, în timp ce ei au rămas în grup compact, preferând să se supravegheze în permanenţă. Îmi vin şi acum în minte episoadele Mont Ventoux 2009, când Juan Manuel Garate a câştigat după o evadare care în mod normal nu ar fi avut şanse, sau Plateau de Beille 2011, unde s-a impus Jelle Vanendert, “cauzele” fiind mereu aceleaşi: lipsa de agresivitate a favoriţilor.

În principiu, un traseu cu Aubisque, Tourmalet, Aspin şi Peyresourde ar trebui să ofere trei bătălii: pentru victoria de etapă, pentru tricoul alb cu buline roşii şi pentru tricoul galben. Cum pentru primele două luptă mai mulţi rutieri, s-ar putea ca startul etapei să fie din nou unul nervos, iar o evadare să se formeze greu, aşa cum s-a mai întâmplat şi în celelalte zile, indiferent că acestea au fost petrecute în munţi sau pe plat.

Logica spune că principalele atacuri vor veni din partea lui Jurgen Van Den Broeck şi Vincenzo Nibali. Cadel Evans nu a impresionat până acum şi chiar nu cred că şi-a îmbunătăţit condiţia fizică. În schimb, italianul va miza totul pe un atac dat pe finalul lui Peyresourde şi o coborâre de-a dreptul nebună, care să îl ajute să recupereze măcar un minut. Totuşi, ceva îmi spune că rutierul lui Liquigas nu se va gândi neapărat la tricoul galben, ci mai mult la îndepărtarea lui Evans de locul al treilea. În ceea ce îl priveşte pe Van Den Broeck, acesta a arătat că este unul dintre cei mai buni căţărători prezenţi în cursă şi cu siguranţă îşi va pune toţi banii pe mai multe accelerări prin care să încerce să îl desprindă pe Bradley Wiggins.

I-aş da şanse mari unei alianţe între Nibali şi Van Den Broeck, însă condiţia ar fi ca ambii să aibă o tactică bine pusă la punct, centrată pe Chris Froome, şi nu pe purtătorul tricoului galben. Mai exact, pe măsură ce aceştia vor ataca, îl vor obliga pe ciclistul originar din Kenya să mărească ritmul, iar toate aceste schimbări l-ar putea da peste cap pe Wiggins, care a avut ceva probleme în Alpi, atunci când colegul său a accelerat. Dacă asta se va întâmpla din nou, cursa va exploda brusc şi toate calculele vor trebui refăcute de la zero.

Frank Schleck, pozitiv în Turul Franţei

Povestea este simplă: pe 14 iulie, de Ziua Naţională a Franţei, lui Frank Schleck i-a fost recoltată o probă de urină, care a fost testată de cunoscutul laborator de la Châtenay-Malabry. Aceasta a ieşit pozitivă la xipamidă, un diuretic folosit pentru tratarea hipertensiunii, care are însă şi proprietăţi de agent mascant. Echipa sa, RadioShack-Nissan, l-a retras din cursă şi a declarat că va colabora cu agenţiile anti-doping în această problemă.

Câteva lucruri nu sunt însă clare, iar unele observaţii sau întrebări trebuie aduse în prim-plan:

– Situaţia lui Frank Schleck este similară cu cea a lui Alexandr Kolobnev, depistat pozitiv tot cu un diuretic, la ediţia din 2011 a Turului Franţei. Rusul a scăpat invocând motive medicale, o situaţie care s-ar putea repeta şi acum cu Schleck.

– E primul test pozitiv al unui rutier dintr-o echipă manageriată de Johan Bruyneel, însă totul a venit la singura ediţie a Turului Franţei în care belgianul nu a fost prezent, din cauza propriilor probleme.

– De asemenea, ştirea a apărut la doar câteva ore după ce a devenit oficial că Frank Schleck s-a plâns la UCI pentru că nu a fost plătit de societatea care administrează RadioShack-Nissan (interesantă sincronizare).

– La finalul fiecărei etape, învingătorul, următorii clasaţi pe podium, primii zece de la general, purtătorii tricourilor distinctive şi unii rutieri aleşi la întâmplare sunt testaţi. Luxemburghezul intră în ultima categorie, dar în ciclism e greu să mai crezi în coincidenţe.

– Frank Schleck a fost depistat într-o zi de plat, ceea ce îmi aduce aminte de Riccardo Ricco, prins cu CERA la un contratimp individual din 2008.

– Deşi doar cu jumătate de gură, RadioShack-Nissan s-a delimitat de ciclistul său. Mai miră pe cineva o astfel de atitudine? Oricum, e clar că formaţia nu va mai continua şi în sezonul următor.

– Cunoscând aversiunea germanilor faţă de dopaj, îmi vine greu să cred că proiectul Alpecin se va mai materializa, iar fraţilor Schleck (asta dacă Frank va scăpa de acuzaţii) nu le va fi foarte uşor să îşi găsească o echipă pentru 2013.

– Ce e cu Pau? În urmă cu doi ani, după o probă care i-a fost recoltată în a doua zi de pauză, Alberto Contador a fost depistat pozitiv cu clenbuterol. Acum, tot într-o zi de odihnă, Frank Schleck a fost anunţat că a ieşit pozitiv.

“Poker” pentru Franţa

Francezii se bucură de una dintre cele mai reuşite ediţii ale Turului Franţei din ultimul deceniu. Cu aproape o săptămână înainte de finalul cursei, ei au câştigat patru etape, fiecare dintre acestea având un învingător diferit: Thibaut Pinot, Thomas Voeckler, Pierre Rolland şi Pierrick Fedrigo. De altfel, doar ediţia din 2010 a fost mai bună din acest punct de vedere, deoarece atunci cicliştii gazdelor au bifat şase succese.

Totuşi, mai important este faptul că două dintre acestea au fost aduse de rutieri din noua generaţie, Pinot şi Rolland. Extrem de talentaţi, ei sunt cei de la care francezii au aşteptări mari pentru anii următori, aşteptări care nu se rezumă doar la o victorie sau un tricou alb cu buline roşii, ci măcar la un loc între primii trei la general. Din punctul meu de vedere, generaţia pe care o au francezii acum este una dintre cele mai bune din ultima vreme. E adevărat, unii ciclişti la fel de promiţători, precum Romain Sicard, par că s-au pierdut pe traseu, însă nu cred că asta se va întâmpla cu Pierre Rolland şi Thibaut Pinot, care au şansa de a fi unii dintre actorii importanţi ai Turului Franţei în sezoanele viitoare.

Sunt curios însă cât vor mai rămâne cei menţionaţi mai sus la formaţii din ţara natală, deoarece acestea au un mare dezavantaj în comparaţie cu Sky, BMC sau Garmin-Sharp, grupări care au început deja să le dea târcoale rutierilor de acolo: bugetul mic, iar asta se poate traduce printr-un salariu modest, o echipă mai slabă la dispoziţia lor şi o licenţă Pro Continentală, ce i-ar împiedica să participe în multe curse.

Turul Franţei – etapa a XV-a

Pau va primi caravana Marii Bucle pentru a 65-a oară în istorie, oraşul din regiunea Aquitania fiind unul dintre cele mai vizitate de către pluton. Totuşi, o diferenţă există faţă de ediţiile mai recente, şi anume, faptul că finalul este perfect pentru sprinteri, ceva ce nu s-a mai întâmplat din 1997, atunci când Erik Zabel l-a învins pe italianul Nicola Minali.

Deşi oamenii interesaţi de victorie se vor prezenta laPauobosiţi după o săptămână petrecută aproape în totalitate pe munte, lupta pentru victorie se anunţă din nou extrem de palpitantă. André Greipel va porni cu prima şansă, iar dacă se va impune luni şi va obţine a patra victorie, va deveni cel mai titrat rutier de la actuala ediţie a Turului Franţei, depăşindu-l pe Peter Sagan.

În cazul în care nu va mai întâmpina probleme, Mark Cavendish va fi principalul adversar al germanului, chiar dacă nu va avea un “trenuleţ” şi poate nici măcar un “lansator”, deoarece s-a văzut că legătura dintre el şi Edvald Boasson Hagen nu este deloc solidă. La cum au mers lucrurile până acum, sunt tentat să spun că Sagan porneşte cu a treia şansă, în condiţiile în care Matthew Goss a fost o mare dezamăgire, deşi a beneficiat de serviciile uneia dintre cele mai puternice echipe prezente în pluton.

Sagan a luat tricoul verde

Doar o căzătură îl mai poate împiedica pe Peter Sagan să câştige clasamentul pe puncte la debutul în Turul Franţei, o performanţă care nu a mai fost realizată din 1990, atunci când germanul Olaf Ludwig, aflat la acea vreme în culorile echipei Panasonic, a terminat cu un avans de 35 de puncte în faţa unui tânăr Johan Museeuw, care nu obţinuse încă vreo victorie în clasicele de primăvară ce i-au marcat ulterior cariera.

Scriam înainte de startul Marii Bucle că Sagan este marele favorit la tricoul verde, însă nu mă aşteptam ca lupta să fie încheiată după a doua săptămână. Este adevărat, mai sunt şanse pentru ca oponenţii lui să revină, dar practic totul e jucat, iar rutierul lui Liquigas va deveni cel dintâi slovac care va pleca din Le Tour cu un tricou distinctiv. Sagan şi-a construit succesul atât datorită victoriilor sau clasărilor bune din etapele desfăşurate până acum, dar şi profitând de mai mulţi factori cu care te întâlneşti o dată în viaţă: Mark Cavendish nu a mai avut o echipă, Matthew Goss a fost total ieşit din formă, în timp ce André Greipel, cel care ar fi fost principalul lui adversar, nu s-a implicat de la început în această luptă.

Sincer să fiu, nu cred că se mai poate întâmpla ceva în următoarele zile în ierarhia pe puncte: Sagan se va mai implica la câteva sprinturi intermediare, dar şi finale, şi va ajunge la Paris în verde. Acolo însă, cred că va apărea o întrebare dificilă pentru conducătorii lui Liquigas: spre ce curse îl vor orienta acum pe slovac? Răspunsul va trebui căutat cu atenţie, deoarece dacă va fi prea îndrăzneţ, i-ar putea da peste cap cariera rutierului în vârstă de 22 de ani.