Cafe Roubaix

Mai poate pierde Wiggins tricoul galben?

Răspunsul este simplu şi cred că toţi cei care au urmărit cursa în ultimele două săptămâni şi jumătate îl cunosc: nu! Dacă mai era nevoie de o confirmare că britanicul e de neclintit, aceasta a venit miercuri, când Vincenzo Nibali a încercat de trei ori să îl lase în urmă şi nu a reuşit. Italianul s-a concentrat în acest an pe schimbările pe ritm la antrenamente, iar asta s-a văzut de mai multe ori în etapele montane ale Marii Bucle, dar nu l-a ajutat în faţa unui duo al lui Sky care a dat senzaţia că este invincibil.

Adevărul e că Nibali, cu excepţia celor doi britanici, este ciclistul de general în faţa căruia trebuie să îţi scoţi neapărat pălăria pentru ce a încercat şi a făcut (atunci când a putut) la ediţia din acest an. Spre deosebire de Il Giro 2011, “Rechinul” a arătat mai multă agresivitate şi asta a fost pe placul fanilor, care l-au apreciat din ce în ce mai mult pe măsură ce a ieşit la atac. Pentru mine, locul trei pe care va termina duminică (asta dacă nu se întâmplă ceva între timp) este cel mai valoros rezultat din cariera lui Vincenzo Nibali, chiar şi peste triumful din Vuelta 2010, pentru că aici doar “balaurul cu două capete” pe nume Sky a fost peste el.

Dacă tot a venit vorba despre Sky, trebuie menţionat că evoluţia de joi a lui Wiggins şi Froome nu a mai impresionat, deoarece a devenit deja o obişnuinţă ca aceştia să meargă ceas şi să nu arate vreo slăbiciune. În condiţiile în care “l-au curăţat” pe Cadel Evans şi i-au mai luat aproximativ un minut lui Jurgen Van Den Broeck, cei doi britanici născuţi în afara Regatului Unit pot sta mai liniştiţi, chiar dacă Turul Franţei mai programează o sosire la altitudine. Acum, după o nouă etapă trecută cu bine, doar câteva zile îl mai despart pe Bradley Wiggins de un loc în istoria ciclismului.

Turul Franţei – etapa a XVl-a

Nu mă aştept la nimic de la prima zi serioasă pe care rutierii o vor petrece în Pirinei, iar motivul este simplu: istoria recentă a Marii Bucle a oferit foarte multe momente în care spectacolul de pe şosea nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor, deoarece favoriţii au ales să îi dea “bilet de voie” unei evadări, în timp ce ei au rămas în grup compact, preferând să se supravegheze în permanenţă. Îmi vin şi acum în minte episoadele Mont Ventoux 2009, când Juan Manuel Garate a câştigat după o evadare care în mod normal nu ar fi avut şanse, sau Plateau de Beille 2011, unde s-a impus Jelle Vanendert, “cauzele” fiind mereu aceleaşi: lipsa de agresivitate a favoriţilor.

În principiu, un traseu cu Aubisque, Tourmalet, Aspin şi Peyresourde ar trebui să ofere trei bătălii: pentru victoria de etapă, pentru tricoul alb cu buline roşii şi pentru tricoul galben. Cum pentru primele două luptă mai mulţi rutieri, s-ar putea ca startul etapei să fie din nou unul nervos, iar o evadare să se formeze greu, aşa cum s-a mai întâmplat şi în celelalte zile, indiferent că acestea au fost petrecute în munţi sau pe plat.

Logica spune că principalele atacuri vor veni din partea lui Jurgen Van Den Broeck şi Vincenzo Nibali. Cadel Evans nu a impresionat până acum şi chiar nu cred că şi-a îmbunătăţit condiţia fizică. În schimb, italianul va miza totul pe un atac dat pe finalul lui Peyresourde şi o coborâre de-a dreptul nebună, care să îl ajute să recupereze măcar un minut. Totuşi, ceva îmi spune că rutierul lui Liquigas nu se va gândi neapărat la tricoul galben, ci mai mult la îndepărtarea lui Evans de locul al treilea. În ceea ce îl priveşte pe Van Den Broeck, acesta a arătat că este unul dintre cei mai buni căţărători prezenţi în cursă şi cu siguranţă îşi va pune toţi banii pe mai multe accelerări prin care să încerce să îl desprindă pe Bradley Wiggins.

I-aş da şanse mari unei alianţe între Nibali şi Van Den Broeck, însă condiţia ar fi ca ambii să aibă o tactică bine pusă la punct, centrată pe Chris Froome, şi nu pe purtătorul tricoului galben. Mai exact, pe măsură ce aceştia vor ataca, îl vor obliga pe ciclistul originar din Kenya să mărească ritmul, iar toate aceste schimbări l-ar putea da peste cap pe Wiggins, care a avut ceva probleme în Alpi, atunci când colegul său a accelerat. Dacă asta se va întâmpla din nou, cursa va exploda brusc şi toate calculele vor trebui refăcute de la zero.

Frank Schleck, pozitiv în Turul Franţei

Povestea este simplă: pe 14 iulie, de Ziua Naţională a Franţei, lui Frank Schleck i-a fost recoltată o probă de urină, care a fost testată de cunoscutul laborator de la Châtenay-Malabry. Aceasta a ieşit pozitivă la xipamidă, un diuretic folosit pentru tratarea hipertensiunii, care are însă şi proprietăţi de agent mascant. Echipa sa, RadioShack-Nissan, l-a retras din cursă şi a declarat că va colabora cu agenţiile anti-doping în această problemă.

Câteva lucruri nu sunt însă clare, iar unele observaţii sau întrebări trebuie aduse în prim-plan:

– Situaţia lui Frank Schleck este similară cu cea a lui Alexandr Kolobnev, depistat pozitiv tot cu un diuretic, la ediţia din 2011 a Turului Franţei. Rusul a scăpat invocând motive medicale, o situaţie care s-ar putea repeta şi acum cu Schleck.

– E primul test pozitiv al unui rutier dintr-o echipă manageriată de Johan Bruyneel, însă totul a venit la singura ediţie a Turului Franţei în care belgianul nu a fost prezent, din cauza propriilor probleme.

– De asemenea, ştirea a apărut la doar câteva ore după ce a devenit oficial că Frank Schleck s-a plâns la UCI pentru că nu a fost plătit de societatea care administrează RadioShack-Nissan (interesantă sincronizare).

– La finalul fiecărei etape, învingătorul, următorii clasaţi pe podium, primii zece de la general, purtătorii tricourilor distinctive şi unii rutieri aleşi la întâmplare sunt testaţi. Luxemburghezul intră în ultima categorie, dar în ciclism e greu să mai crezi în coincidenţe.

– Frank Schleck a fost depistat într-o zi de plat, ceea ce îmi aduce aminte de Riccardo Ricco, prins cu CERA la un contratimp individual din 2008.

– Deşi doar cu jumătate de gură, RadioShack-Nissan s-a delimitat de ciclistul său. Mai miră pe cineva o astfel de atitudine? Oricum, e clar că formaţia nu va mai continua şi în sezonul următor.

– Cunoscând aversiunea germanilor faţă de dopaj, îmi vine greu să cred că proiectul Alpecin se va mai materializa, iar fraţilor Schleck (asta dacă Frank va scăpa de acuzaţii) nu le va fi foarte uşor să îşi găsească o echipă pentru 2013.

– Ce e cu Pau? În urmă cu doi ani, după o probă care i-a fost recoltată în a doua zi de pauză, Alberto Contador a fost depistat pozitiv cu clenbuterol. Acum, tot într-o zi de odihnă, Frank Schleck a fost anunţat că a ieşit pozitiv.

“Poker” pentru Franţa

Francezii se bucură de una dintre cele mai reuşite ediţii ale Turului Franţei din ultimul deceniu. Cu aproape o săptămână înainte de finalul cursei, ei au câştigat patru etape, fiecare dintre acestea având un învingător diferit: Thibaut Pinot, Thomas Voeckler, Pierre Rolland şi Pierrick Fedrigo. De altfel, doar ediţia din 2010 a fost mai bună din acest punct de vedere, deoarece atunci cicliştii gazdelor au bifat şase succese.

Totuşi, mai important este faptul că două dintre acestea au fost aduse de rutieri din noua generaţie, Pinot şi Rolland. Extrem de talentaţi, ei sunt cei de la care francezii au aşteptări mari pentru anii următori, aşteptări care nu se rezumă doar la o victorie sau un tricou alb cu buline roşii, ci măcar la un loc între primii trei la general. Din punctul meu de vedere, generaţia pe care o au francezii acum este una dintre cele mai bune din ultima vreme. E adevărat, unii ciclişti la fel de promiţători, precum Romain Sicard, par că s-au pierdut pe traseu, însă nu cred că asta se va întâmpla cu Pierre Rolland şi Thibaut Pinot, care au şansa de a fi unii dintre actorii importanţi ai Turului Franţei în sezoanele viitoare.

Sunt curios însă cât vor mai rămâne cei menţionaţi mai sus la formaţii din ţara natală, deoarece acestea au un mare dezavantaj în comparaţie cu Sky, BMC sau Garmin-Sharp, grupări care au început deja să le dea târcoale rutierilor de acolo: bugetul mic, iar asta se poate traduce printr-un salariu modest, o echipă mai slabă la dispoziţia lor şi o licenţă Pro Continentală, ce i-ar împiedica să participe în multe curse.

Turul Franţei – etapa a XV-a

Pau va primi caravana Marii Bucle pentru a 65-a oară în istorie, oraşul din regiunea Aquitania fiind unul dintre cele mai vizitate de către pluton. Totuşi, o diferenţă există faţă de ediţiile mai recente, şi anume, faptul că finalul este perfect pentru sprinteri, ceva ce nu s-a mai întâmplat din 1997, atunci când Erik Zabel l-a învins pe italianul Nicola Minali.

Deşi oamenii interesaţi de victorie se vor prezenta laPauobosiţi după o săptămână petrecută aproape în totalitate pe munte, lupta pentru victorie se anunţă din nou extrem de palpitantă. André Greipel va porni cu prima şansă, iar dacă se va impune luni şi va obţine a patra victorie, va deveni cel mai titrat rutier de la actuala ediţie a Turului Franţei, depăşindu-l pe Peter Sagan.

În cazul în care nu va mai întâmpina probleme, Mark Cavendish va fi principalul adversar al germanului, chiar dacă nu va avea un “trenuleţ” şi poate nici măcar un “lansator”, deoarece s-a văzut că legătura dintre el şi Edvald Boasson Hagen nu este deloc solidă. La cum au mers lucrurile până acum, sunt tentat să spun că Sagan porneşte cu a treia şansă, în condiţiile în care Matthew Goss a fost o mare dezamăgire, deşi a beneficiat de serviciile uneia dintre cele mai puternice echipe prezente în pluton.

Sagan a luat tricoul verde

Doar o căzătură îl mai poate împiedica pe Peter Sagan să câştige clasamentul pe puncte la debutul în Turul Franţei, o performanţă care nu a mai fost realizată din 1990, atunci când germanul Olaf Ludwig, aflat la acea vreme în culorile echipei Panasonic, a terminat cu un avans de 35 de puncte în faţa unui tânăr Johan Museeuw, care nu obţinuse încă vreo victorie în clasicele de primăvară ce i-au marcat ulterior cariera.

Scriam înainte de startul Marii Bucle că Sagan este marele favorit la tricoul verde, însă nu mă aşteptam ca lupta să fie încheiată după a doua săptămână. Este adevărat, mai sunt şanse pentru ca oponenţii lui să revină, dar practic totul e jucat, iar rutierul lui Liquigas va deveni cel dintâi slovac care va pleca din Le Tour cu un tricou distinctiv. Sagan şi-a construit succesul atât datorită victoriilor sau clasărilor bune din etapele desfăşurate până acum, dar şi profitând de mai mulţi factori cu care te întâlneşti o dată în viaţă: Mark Cavendish nu a mai avut o echipă, Matthew Goss a fost total ieşit din formă, în timp ce André Greipel, cel care ar fi fost principalul lui adversar, nu s-a implicat de la început în această luptă.

Sincer să fiu, nu cred că se mai poate întâmpla ceva în următoarele zile în ierarhia pe puncte: Sagan se va mai implica la câteva sprinturi intermediare, dar şi finale, şi va ajunge la Paris în verde. Acolo însă, cred că va apărea o întrebare dificilă pentru conducătorii lui Liquigas: spre ce curse îl vor orienta acum pe slovac? Răspunsul va trebui căutat cu atenţie, deoarece dacă va fi prea îndrăzneţ, i-ar putea da peste cap cariera rutierului în vârstă de 22 de ani.

Turul Franţei – etapa a XlV-a

Pirineii îşi vor face duminică apariţia la actuala ediţie, şi chiar dacă finalul nu este unul în căţărare, sunt toate şansele ca etapa să aibă o doză ridicată de spectacol. În principiu, ar trebui să fie o nouă zi pentru o evadare, aşa cum s-a întâmplat şi în Alpi, însă nu vor trebui neglijate nici mişcările din pluton, unde pot apărea câteva atacuri din partea adversarilor lui Bradley Wiggins, în ciuda faptului că finalul e departe de ultima ascensiune.

Etapa începe cu o căţărare de categoria a doua şi continuă cu alte două ascensiuni de categoria întâi, Port de Lers şi Mur de Péguère. Aceasta din urmă oferă decorul ideal pentru câteva încercări venite din partea unor rutieri ca Vincenzo Nibali, Cadel Evans sau Jurgen Van Den Broeck, cu toţii dornici să îl testeze pe purtătorul tricoului galben. Aflată la debut în Marea Buclă, Mur de Péguère are 9,3 kilometri lungime şi pantă medie 7,9%, dar unele porţiuni ating chiar şi 18%, iar acolo sunt şanse mari să se dea drumul la atacuri.

Personal, cred că oponenţii lui Wiggins sunt conştienţi că britanicul va fi greu de distanţat, însă este datoria lor să încerce asta, fie pentru a vedea cum reacţionează acesta, fie pentru a-i obosi echipa, care a a avut mult de muncă în ultimele opt zile. În plus, mulţi îşi amintesc că rutierul englez a întâmpinat probleme în Vuelta de anul trecut pe pantele dificile şi speră ca situaţia să se repete, chiar dacă acum sunt alte circumstanţe.

După ultima ascensiune, vor urma aproximativ 39 de kilometri până la final, ceea ce înseamnă că rutierii lăsaţi în urmă pe Péguère vor putea reveni. Cum implicaţiile pentru general nu sunt foarte importante, o evadare are şanse mari de reuşită, iar de acolo nu ar trebui să lipsească Thomas Voeckler sau Luis-Leon Sanchez, care s-au odihnit în celelalte etape, dar nici oamenii interesaţi de tricoul alb cu buline roşii.

Statistici după Cap d’Agde

Prea multe lucruri nu sunt de povestit despre etapa a 13-a a Turului Franţei, singurele momente demne de menţionat, cu excepţia succesului înregistrat de André Greipel, fiind atacul dat de Cadel Evans pe Mont Saint-Clair şi trena de-a dreptul nebună dusă de Bradley Wiggins pe final, pentru Edvald Boasson Hagen. Drept urmare, m-am gândit să dau câteva informaţii statistice:

– Tony Gallopin, purtătorul numărului 13, a abandonat în etapa a 13-a, la o zi după vineri 13.

– André Greipel a devenit primul ciclist german de la Erik Zabel, în 2001, care a câştigat trei etape la o ediţie a Marii Bucle.

– De asemenea, Greipel este primul german de la Linus Gerdemann, în 2007, care s-a impus pe 14 iulie.

– Au trecut şapte ani de la ultimul succes al unui francez de Ziua Bastiliei. Totuşi, nu este cea mai lungă perioadă fără o victorie de Ziua Naţională; aceasta a fost consemnată între 1980 şi 1989.

– Bradley Wiggins a stabilit un record pentru un rutier britanic: cele mai multe zile petrecute în tricoul galben. Liderul lui Sky a ajuns la şapte etape, depăşindu-l pe Chris Boardman (şase zile).

Turul Franţei – etapa a Xlll-a

Francezii vor sărbători sâmbătă Ziua Bastiliei, însă au şanse infime să se bucure de un succes al unui rutier propriu în Marea Buclă. Motivul? Etapa care va purta plutonul între Saint-Paul-Trois-Châteaux şi Le Cap d’Agde e una de plat, singurul punct care ar putea da peste cap calculele fiind Mont Saint-Clair, o căţărare de categoria a treia, plasată cu 23 de kilometri înainte de sosire, despre care Laurent Jalabert a spus că este mai grea decât Mur de Huy. Totuşi, deşi panta medie e de 10,2% pe cei 1600 de metri ai dealului, sprinterii nu ar trebui să rămână în urmă, dar întrebarea este câtă energie vor mai avea pentru sosirea din Cap d’Agde?

Cu siguranţă, Liquigas va veni în fruntea plutonului înainte de startul căţărării şi va impune un ritm foarte ridicat, pentru a se asigura că le va crea probleme sprinterilor. Obiectivul echipei italiene este clar: să îl lase pe Peter Sagan cu cât mai puţin adversari, astfel încât slovacul în vârstă de 22 de ani să aibă şanse la o nouă victorie sau măcar să mai adune puncte pentru a-şi consolida tricoul verde, pe care e foarte aproape să îl ducă până la Paris.

Lupta principală pentru locul întâi se va da între doi foşti colegi, Mark Cavendish şi André Greipel. Germanul a câştigat două etape la actuala ediţie, în timp ce campionul mondial are doar una, însă va încerca să egaleze situaţia, deşi misiunea lui se anunţă dificilă. Nu doar că rutierul britanic nu va putea fi ajutat de un “trenuleţ”, dar s-ar putea să plătească pentru efortul depus în zilele precedente, când s-a pus în slujba echipei sale, Sky.

Ultima victorie franceză pe 14 iulie datează din 2005 şi a fost obţinută de David Moncoutié, la Digne-les-Bains. Acum, gazdele pot spera la cel mult o clasare între primii zece, dacă se ajunge la sprint, sau la un atac dat pe Mont Saint-Clair, care să meargă până la capăt.

Turul britanicilor

S-au scurs aproape două săptămâni din Marea Buclă şi rutierii din Regatul Unit au obţinut patru victorii de etapă. După Mark Cavendish, Chris Froome şi Bradley Wiggins, vineri a venit rândul lui David Millar, care a plecat în evadare cu un gând: să câştige în ziua în care se împlineau 45 de ani de la moartea lui Tom Simpson pe Mont Ventoux, în ceea ce a fost şi a rămas unul dintre cele mai dramatice episoade din istoria ciclismului.

Avantajat de calităţile sale la contratimp, scoţianul în vârstă de 35 de ani a răspuns excelent pe final atacului lansat de Jean-Christophe Peraud şi l-a învins cu lejeritate pe acesta la sprint, salvându-i lui Garmin-Sharp Turul Franţei, o cursă în care formaţia americană a suferit din plin în aceste două săptămâni. A fost un succes pe care Millar l-a comparat cu cel din urmă cu un deceniu, când, tot după o evadare, a câştigat la Béziers, învingându-i pe Michael Boogerd, Laurent Brochard şi David Extebarria, de asemenea, la sprint.

Într-un an olimpic, rezultatele pe care le-au înregistrat cicliştii britanici până acum sunt cu adevărat impresionante; zecile de victorii obţinute atât în World Tour, cât şi în Europe Tour, au avut darul de a confirma că raportul de forţe s-a schimbat încetul cu încetul în ciclism, exact ceea ce Pat McQuaid a preconizat că o să se întâmple în urmă cu cinci ani, când a spus că lumea anglo-saxonă va domina acest sport. Un motiv în plus pentru care noua ordine nu trebuie să mire pe nimeni, deoarece nu a apărut dintr-o dată, ci a fost rezultatul unui plan extrem de bine pus la punct.