Cafe Roubaix

Reforma punctelor World Tour

În ultimele sezoane, multe echipe au criticat criteriul sportiv, unul dintre cei patru factori luaţi în calcul de Uniunea Ciclistă Internaţională atunci când decide cine primeşte licenţă World Tour. Cele mai multe nemulţumiri au fost legate de modul în care sunt acordate punctele, dar şi de cum acestea au ajuns să fie “comercializate”, prin transferarea unor rutieri a căror singură utilitate era că îi asigurau unei formaţii dreptul de a evolua încă un sezon în primul eşalon valoric.

Confruntată cu semnalele negative din ce în ce mai dese trimise de echipe, care au cerut o schimbare a actualului regulament, UCI a hotărât să aplice câteva modificări ce vor intra în vigoare toamna aceasta, când va fi realizat clasamentul pe baza căruia vor fi acordate licenţele pentru sezonul 2014. Care vor fi schimbările gândite de membrii forului mondial (conform Velofutur, care ar fi intrat în posesia acestor informaţii)?

– Până acum, pentru ca o formaţie să fie luată în calcul, trebuia ca la finalul unei stagiuni să aibă în lot cel puţin 12 ciclişti care să fi punctat. Din 2014, numărul scade la 10, ceea ce înseamnă că rutierii aflaţi în plan secund vor beneficia de şi mai puţine şanse), deoarece managerii vor insista şi mai mult pe principalii oameni ai echipei, care aduc în mod constant puncte şi primesc cele mai mari salarii (asta ar putea duce la încheierea multor cariere, aşa cum a fost cazul cu Joost Posthuma).

– Începând cu anul viitor, când un rutier va pleca la o altă grupare, nu va lua cu el toate punctele obţinute în ultimele două stagiuni, ci 80% dintre acestea, restul de 20% urmând să îi revină fostei echipei, o măsură cinstită, în condiţiile în care formaţia pe care o părăseşte l-a sprijinit şi a investit în el, ajutându-l să obţină succesele ce i-au adus punctele respective.

– Victoriile obţinute la Campionatele Naţionale nu vor mai fi recompensate cu puncte. Înainte, învingătorul de pe şosea primea trei puncte, în timp ce câştigătorul de la contratimp lua un punct, însă UCI a ajuns la concluzia că eliminarea punctelor în aceste curse va duce la eliminarea unora dintre transferurile de umplutură, deoarece echipele nu ar mai fi interesate să aducă rutieri din Africa şi Asia, în condiţiile în care aceştia nu le-ar mai asigura prezenţa în World Tour.

Concluzii  

În principiu, modificările sunt binevenite, dar senzaţia generală, dacă informaţiile se confirmă, nu este că Uniunea Ciclistă Internaţională doreşte să facă aceste schimbări pentru că ar considera actualul sistem greşit, ci pentru a mai scăpa de presiunea imensă cu care s-a confruntat în ultima vreme şi a-şi asigura astfel bunăvoinţa echipelor şi a sponsorilor, reducând riscul formării unei ligi private.

De asemenea, nu ar strica să se revizuiască şi punctajul acordat fiecărei competiţii din World Tour, care este defectuos, o situaţie întâlnită şi în tenis. Dacă în circuitul ATP două victorii într-un turneu din Seria Masters echivalează cu câştigarea unui turneu de Mare Şlem, aici, două succese ale aceluiaşi ciclist la general, în Turul Poloniei şi Turul Beneluxului, aduc 200 de puncte, adică totalul pe care îl primeşte campionul din Turul Franţei. Lăsând la o parte concurenţa şi presiunea dintr-o cursă majoră, incomparabilă cu ceea ce se întâmplă într-o competiţie de mai mică importanţă, nu trebuie uitat că un Mare Tur înseamnă 21 de etape, în timp ce cursele menţionate mai sus duc la un total de 15 zile, şi acelea cu pauze. Oare nu ar fi o idee mai bună ca punctele să fie acordate în funcţie de istoria, de tradiţia şi de dificultatea unei curse?

19 echipe în World Tour

Uniunea Ciclistă Internaţională a gândit bine şi repede, una dintre puţinele ocazii în care a făcut asta în ultimii ani. După ce Tribunalul pentru Arbitraj Sportiv i-a permis Katushei să facă parte din primul eşalon valoric, UCI a decis ca 19 formaţii să aibă licenţă World Tour sezonul acesta, o hotărâre care scuteşte forul de la Aigle de un nou proces, deoarece la asta s-ar fi ajuns dacă o altă echipă ar fi fost exclusă.

Singura problemă este că Uniunea Ciclistă Internaţională nu a menţionat nimic în comunicatul de presă despre o eventuală înţelegere cu organizatorii Marilor Tururi, care ar putea avea de obiectat, mai ales că au afirmat răspicat că nu iau în calcul retragerea uneia dintre invitaţiile acordate grupărilor Pro Continentale. Cel mai probabil, UCI va închide ochii la regula care spune că o cursă de trei săptămâni poate avea cel mult 200 de rutieri şi va accepta ca în 2013 să participe 23 de formaţii în Il Giro, Le Tour şi La Vuelta. Cum un precedent există (Turul Italiei din 2011, când RCS Sport a dorit 23 de echipe la start, iar UCI şi-a dat acordul), sunt şanse mari ca părţile implicate să ajungă cât mai curând la un consens.

Echipele de World Tour din 2013: AG2R, Argos-Shimano, Astana, Blanco, BMC, Cannondale, Euskaltel, FDJ, Garmin-Sharp, Katusha, Lampre-Merida, Lotto-Belisol, Movistar, Omega Pharma-Quick Step, Orica-GreenEdge, RadioShack-Leopard, Saxo-Tinkoff, Sky, Vacansoleil.

Katusha, reprimită în World Tour; ce urmează acum?

În dulcele stil clasic, Uniunea Ciclistă Internaţională a mai făcut o gafă, care a fost scoasă în evidenţă de Tribunalul pentru Arbitraj Sportiv, asta dacă mai era nevoie: Katusha nu trebuia exclusă din World Tour! Drept urmare, TAS a decis ca echipa din Rusia să primească licenţă World Tour şi să facă parte din primul eşalon valoric şi în 2013. În mod normal, prima consecinţă a verdictului de vineri va fi rămânerea lui Joaquim Rodriguez şi a celor patru compatrioţi ai săi la Katusha, urmată de reprimirea echipei în curse ca Paris-Nisa, Turul Italiei sau Criteriul Dauphiné.

Acum, mingea este în terenul Uniunii Cicliste Internaţionale, aflată foarte aproape să îşi dea un autogol antologic, ultimul lucru de care mai are nevoie într-o perioadă în care laţul se strânge tot mai tare. De mai multe ori, Pat McQuaid a declarat că o altă formaţie va fi exclusă din World Tour, în cazul în care Katusha va câştiga procesul intentat la TAS. Asta nu înseamnă că prşedintele forului de la Aigle nu se poate răzgândi, el arătând în trecut că printre punctele sale forte nu se numără şi constanţa în idei.

Ce ar însemna excluderea altei echipe, fie aceasta Saxo-Tinkoff, Argos-Shimano sau FDJ? Că UCI se va alege în cel mai scurt timp cu un nou proces la Lausanne, care ar lovi puternic în chiar conceptul de World Tour, pe care încearcă cu atâta disperare să îl promoveze de atâţia ani. În condiţiile în care s-au acordat invitaţiile pentru aproape toate cursele din primăvară, o echipă rămasă fără licenţă şi-ar vedea tot sezonul dat peste cap şi nu ar accepta asta, mai ales acum, când Katusha a demonstrat că UCI nu este de necombătut.

Varianta a doua

Dacă este dispus să îşi calce pe orgoliu, Pat McQuaid poate găsi o soluţie mai bună, chiar dacă asta nu înseamnă automat că este foarte simplă: 19 echipe în World Tour sezonul acesta. Astfel, UCI ar scăpa de cel puţin un proces şi ar evita declanşarea haosului care se arată de ceva vreme la orizont. Pentru asta, forul mondial trebuie să ajungă la o înţelegere cu organizatorii marilor competiţii, în special Amaury Sport Organisation şi RCS Sport, astfel încât aceste companii să acorde cu un wild card mai puţin pentru cursele din 2013.

Cunoscute pentru luptele duse în trecut împotriva UCI, ASO şi RCS s-ar putea să nu fie de acord cu această cerinţă, deoarece ar însemna automat sacrificarea unei echipe Pro Continentale din Franţa, respectiv Italia. În plus, chiar dacă Uniunea Ciclistă Internaţională va obţine cooperarea lui ASO şi RCS, mai rămâne o întrebare: ce se va întâmpla cu cursele (Paris-Nisa, Milano-San Remo, Criteriul Dauphiné, etc.) care şi-au desemnat deja echipele participante? Şi aceasta, deoarece o echipă suplimentară ar însemna automat mai multe costuri, dar şi probleme de logistică, transport şi securitate.

Nu ar de mirare ca această gaură neagră în care UCI s-a afundat singură să fie folosită de adversarii săi pentru a pune bazele ligii private, readucând astfel la suprafaţă un proiect despre care Pat McQuaid spunea nu cu mult timp în urmă că se află pe un raft, uitat de toţi şi acoperit de praf. Momentan, un lucru este cert: până la startul Paris-Nisa, a doua cursă de World Tour a sezonului, au mai rămas două săptămâni. UCI are la dispoziţie mai puţin pentru a ieşi din această situaţie.

Turul Californiei 2013

Încă de la înfiinţare, în urmă cu şapte ani, Turul Californiei a oferit mereu un traseu atractiv, la care s-a adăugat prezenţa unora dintre cei mai mari ciclişti din lume, factori ce au transformat cursa de peste ocean într-una dintre cele mai apreciate competiţii din calendar, dar şi într-o candidată certă la un loc în World Tour, în viitorul apropiat. Mai mult, odată cu mutarea Turului Californiei în luna mai, acesta a devenit şi o oprire importantă pentru cicliştii care şi-au fixat ca principal obiectiv al sezonului Turul Franţei.

În 2013, organizatorii au pus la bătaie un traseu foarte dificil, cu trei finaluri în căţărare, dintre care unul va veni la capătul singurului contratimp individual. Celelalte sosiri în urcare – Tramway Road (cu 5,5 kilometri lungime şi pantă medie 9,5%, este cea mai dură ascensiune din sudul Californiei) şi Mount Diablo (18,5 kilometri lungime, pantă maximă 16%) – vor scutura serios clasamentul general şi vor avea grijă ca diferenţele să fie mari. O prezentare mai detaliată a celor opt etape, precum şi interviuri ale unor ciclişti locali, în materialul video mai jos.

Turul Omanului, primul preview al Turului Franţei

Alberto Contador, Chris Froome, Joaquim Rodriguez, Bradley Wiggins şi Cadel Evans sunt doar câţiva dintre rutierii importanţi de clasament general prezenţi la startul celei de-a patra ediţii a Turului Omanului. Ar trebui să mire asta? Absolut deloc! În condiţiile în care cursele din Italia dispar de la an la an, iar cele din Franţa (a se citi Turul Mediteranean) sunt nevoite să anuleze o etapă din cauza lipsei condiţiilor de securitate şi nu sunt în stare să producă un rezumat mai lung de două minute pentru fiecare zi, e logic ca Orientul Mijlociu să reprezinte o piaţă emergentă, a cărei traiectorie ascendentă nu se va opri prea curând.

Să nu uităm că anul viitor va apărea Turul Dubaiului, ceea ce înseamnă că se va ajunge undeva la două săptămâni şi jumătate de curse în această parte a lumii, care se vor suprapune peste competiţii ca Étoile de Bessèges şi Turul Mediteranean, iar dacă acestea nu vor găsi cât mai rapid o soluţie de a reveni la un nivel ridicat, atunci vor risca să dispară sau să coboare o categorie în ierarhia UCI, caz în care ar scădea şi interesul echipelor din afara Franţei.

Revenind la Turul Omanului şi la titlul de mai sus, ediţia din 2013 se anunţă cu adevărat una pe cinste şi chiar dacă plutonul se află la începutul sezonului, orgoliile vor fi mari, mulţi ciclişti având ceva de demonstrat: Alberto Contador lui Sky, Chris Froome lui Contador şi Bradley Wiggins (statutul de lider pentru Turul Franţei încă se joacă în tabăra lui Sky, cel puţin până la finalul Il Giro), Cadel Evans propriei echipe (care a declarat că îl susţine în continuare, dar îl păstrează pe Tejay van Garderen ca variantă de rezervă), iar Joaquim Rodriguez tuturor, dar şi echipelor încă interesate de semnătura sa, în cazul în care Katusha nu va câştiga procesul de la TAS.

Pentru al treilea an la rând, una dintre etape se va încheia pe Jabal Al Akhdhar, o căţărare teribilă, în lungime de 5,8 kilometri, cu pantă medie 10,3%. Un rutier într-o formă bună poate lua undeva la 20 de secunde în raport cu al doilea clasat, iar dacă la această diferenţă se adaugă şi bonificaţiile, atunci ecartul poate urca până la jumătate de minut. Logica spune că Alberto Contador, care are deja şapte zile de cursă în picioare, din Turul San Luis, este principalul favorit la victorie, urmat de compatriotul său, Joaquim Rodriguez, şi de Vincenzo Nibali, învingător pe Muntele Verde în 2012.

Turul Omanului nu va însemna doar o luptă între căţărători, ci şi o excelentă oportunitate pentru sprinteri şi puncheuri de a ieşi în evidenţă, de a vedea la ce nivel se află cu ceva mai mult de o lună înainte de marile clasice şi de a obţine o victorie de moral înainte de întoarcerea în Europa. Dacă Tom Boonen nu va fi un factor, urmare a operaţiei pe care a suferit-o de curând la cot, Peter Sagan promite cel puţin un succes de etapă, dar şi un duel cu Philippe Gilbert, campionul mondial. Matthew Goss, Marcel Kittel şi John Degenkolb vor avea şi ei un cuvânt important de spus, în timp ce RadioShack-Leopard este de aşteptat să nu iasă prea mult în evidenţă, ci să continue rodajul pentru clasicele pe pavate (din partea echipei luxemburgheze, Tony Gallopin ar putea să termine pe podium o etapă).

Personal, aştept să îi urmăresc la lucru pe doi ciclişti, ambii tineri şi ambii aflaţi la sezonul de debut ca profesionişti. Primul este Danny van Poppel, fiul celebrului Jean-Paul van Poppel, omul care a pus bazele “trenuleţului” modern pentru sprint, pe vremea când evolua pentru Superconfex, undeva la jumătatea anilor ’80. Fiul său mai mic are doar 19 ani şi este poate cel mai talentat rutier produs de ciclismul olandez în ultima vreme (peste Moreno Hofland, colegul său de generaţie). Un excelent sprinter în perioada petrecută ca amator, Van Poppel nu se descurcă rău nici pe porţiunile uşor valonate, şi are profilul unui rutier care în câteva sezoane poate ajunge un all-rounder de excepţie. Tocmai de aceea, îl văd capabil de măcar un top zece într-o etapă, deşi concurenţa va fi teribilă în Oman.

Celălalt ciclist care îşi va face debutul pe scena mare este Joe Dombrowski, învingătorul din Girobio. Un căţărător pur, americanul va fi “locotenentul” lui Chris Froome şi Bradley Wiggins, dar sunt şanse mari să îi fie oferită mână liberă pe Jabal Al Akhdhar, în funcţie de cum se vor descurca liderii lui Sky. Dombrowski e foarte talentat, ambiţios, prezintă o constanţă impresionantă pe căţărări şi este rezistent la efort (cei care au văzut Turul Californiei, Turul Utah sau Turul Colorado ştiu despre ce vorbesc), adică are toate atributele necesare pentru a fi viitorul câştigător de Mare Tur dat de Statele Unite, asta în ciuda faptului că Tejay van Garderen este acum în prim-plan.

Un scurt rezumat: ciclişti importanţi la start, ambiţii mari şi un traseu foarte bine gândit de către organizatori, ingredientele perfecte pentru Turul Omanului 2013, o cursă care poate deveni cea mai spectaculoasă din aceste prime luni ale sezonului.

În curând

Cine a câştigat Turul Down Under? Câte victorii de etape a obţinut Mark Cavendish în Turul Qatarului? Cine s-a impus în Turul Franţei? Care sunt rutierii triumfători în cursele italiene de o zi desfăşurate în toamnă? În acest sezon, toate întrebările de mai sus îşi vor găsi răspunsul în secţiunea numită “Cursele din 2013”, unde vor putea fi găsite toate rezultatele înregistrate în competiţiile în care a participat cel puţin o echipă World Tour.

Există “blestemul tricoului curcubeu”?

Superstiţiile şi miturile fac parte din ciclism, mulţi rutieri având tot felul de ritualuri înainte sau după o cursă. De cealaltă parte, există oameni care nu le bagă deloc în seamă sau care încearcă să ia totul în glumă şi să demonstreze că superstiţiile nu au ce căuta în sport, aşa cum s-a întâmplat cu Michael Sandstød, în 2002. Aflat în Turul Italiei, danezul a răsturnat intenţionat o solniţă pe masă, a luat apoi un pumn de sare şi l-a aruncat peste umăr, pentru a le demonstra colegilor că astfel de întâmplări nu au cum să îşi pună amprenta asupra cuiva. O zi mai târziu, Sandstød a căzut pe o coborâre, incident în urma căruia s-a ales cu opt coaste fracturate, o claviculă ruptă şi un plămân perforat.

După ce Philippe Gilbert a câştigat titlul mondial la Valkenburg, mulţi s-au întrebat dacă “blestemul tricoului curcubeu” îl va afecta pe belgian. Deşi e prea devreme pentru a răspunde la asta, cert este că la o săptămână de la acel succes, rutierul echipei BMC a căzut în Turul Lombardiei şi a fost nevoit să abandoneze. La începutul lui 2013, Gilbert a căzut din nou, de această dată în Turul Down Under, cursă în care tot ce a obţinut a fost un loc trei într-o etapă, în ciuda faptului că mulţi îl considerau favorit la câştigarea clasamentului general.

Are Philippe Gilbert motive să îşi facă griji în acest sezon, în care şi-a propus să reuşească din nou “tripla Ardenilor” (victorii în Amstel Gold Race, Flèche Wallonne, Liège–Bastogne–Liège)? Să vedem ce spune istoria:

Tom Simpson (1965) – mulţi sunt de părere că britanicul poate fi etichetat drept primul rutier din istorie care a fost lovit de “blestemul tricoului curcubeu”. La câteva luni după ce l-a învins pe germanul Rudi Altig, la San Sebastian, Simpson s-a accidentat grav în timp ce schia, iar din cauza fracturii suferite la picior, tot sezonul 1966 a fost compromis. Purtătorul tricoului curcubeu a obţinut victorii doar în criterii şi a avut o evoluţie mult sub aşteptări în Turul Franţei, marele său obiectiv, unde a abandonat în etapa a 17-a.

Jean-Pierre Monseré (1970) – unul dintre cei mai tineri campioni mondiali din istorie, belgianul s-a bucurat foarte puţin de triumful său. La finalul unei curse pe care a câştigat-o îmbrăcat în tricoul curcubeu, tatăl lui Monseré, care se afla la sosire, a suferit un infarct fatal în timp ce se bucura pentru succesul fiului său. Apoi, în primăvara lui 1971, când concura în Grote Jaarmarktprijs, Jean-Pierre Monseré a fost lovit de o maşină şi a încetat din viaţă.

Freddy Maertens (1981) – rutierul originar din Flandra a cucerit de două ori titlul suprem (Ostana şi Praga), iar triumful din Cehia a coincis cu ultima victorie a carierei într-o cursă de prestigiu. După acel succes, Maertens a mai continuat şase ani, schimbând în permanenţă echipele şi tot ce a mai făcut a fost să se impună în două curse de mai mică importanţă, desfăşurate în ţara natală.

Stephen Roche (1987) – în urmă cu ceva mai mult de un sfert de secol, irlandezul a câştigat Tripla Coroană (Il Giro, Le Tour şi titlul mondial), însă apoi cariera sa nu a mai fost niciodată la fel. În anul următor, o mai veche accidentare la genunchi (suferită pe velodrom, în 1986, în timp ce concura într-o cursă de şase zile la Paris-Bercy) a recidivat, iar Roche a ratat aproape întreg sezonul. Mai mult, după acel moment, Roche a mai bifat doar opt succese până când s-a retras, în 1993.

Rudy Dhaenens (1990) – la singura ediţie a Campionatelor Mondiale organizată în Asia (Utsunomiya, Japonia), Dhaenens a bifat cel mai mare succes al carierei. Totodată, aceea a fost ultima cursă de şosea câştigată de belgian, care a fost nevoit să se retragă din activitate în 1992, din cauza unor probleme cardiace.

Lance Armstrong (1993) – unul dintre cei doar doi americani triumfători la Campionatele Mondiale, texanul a pornit la drum în stagiunea următoare cu obiectivul de a câştiga măcar o clasică din Ardeni şi o etapă în Turul Franţei. Nimic din ce şi-a propus Armstrong nu s-a materializat în 1994: în cursele de o zi de pe Bătrânul Continent nu s-a făcut remarcat decât prin două clasări pe podium în Liège–Bastogne–Liège şi Clasica San Sebastian, în Marea Buclă a abandonat după o evoluţie ştearsă, iar singura sa victorie a venit acasă, într-o etapă din Tour du Pont.

Luc Leblanc (1994) – la Agrigento, în Italia, i-a învins pe Claudio Chiappucci şi Richard Virenque, la capătul unei curse de şase ore şi jumătate. Acea victorie a rămas singura a francezului într-o cursă oficială timp de un an şi 10 luni, deoarece tot sezonul 1995 a fost marcat de accidentări, operaţii şi incertitudini de viitor, după ce formaţia pentru care evolua, Le Groupement, s-a trezit fără sponsor principal cu o săptămână înainte de finalul Turului Franţei.

Laurent Brochard (1997) – pentru mulţi, succesul ciclistului din Hexagon pe circuitul de la San Sebastian a venit ca o surpriză, în ciuda faptului că sezonul 1997 a fost unul foarte bun, cu victorii de etapă în Turul Franţei şi Midi Libre. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor rutieri, destinul lui Brochard s-a schimbat în anul următor, deşi din motive diferite de cele cu care s-au confruntat alţi câştigători ai tricoului curcubeu. În 1998, francezul a fost implicat în celebrul scandal Festina, care a erupt în timpul Marii Bucle: aflat sub o presiune imensă din partea presei, Brochard a recunoscut că s-a dopat şi a primit o suspendare de şase luni.

Igor Astarloa (2003) – după ce a cucerit titlul suprem, spaniolul a semnat cu Cofidis, dar a stat alături de echipa franceză doar până în aprilie 2004, deoarece aceasta şi-a suspendat temporar activitatea, urmare a scandalului imens de dopaj în care a fost implicată. După acel moment, bascul nu a mai revenit la nivelul din 2003 şi a intrat pe o pantă descendentă, care a culminat cu suspendarea sa pentru doi ani de către UCI (din cauza valorilor anormale ale sângelui) şi retragerea din activitate.

Alessandro Ballan (2008) – în urmă cu cinci ani, jocurile la Varese păreau făcute pentru Paolo Bettini, care căuta al treilea titlu consecutiv. Însă Franco Ballerini a mizat pe mai multe “cărţi”, iar una dintre acestea a avut succes: Alessandro Ballan a atacat pe final, a ajuns primul la sosire şi a intrat în posesia unei medalii de aur la care nici el nu se aştepta. Ce a urmat apoi? Italianul a fost diagnosticat cu cytomegalovirus, un virus herpetic ce l-a ţinut în afara curselor jumătate de an, aducându-l pe Ballan până la punctul de a declara că abia aşteaptă să scape de tricoul curcubeu. În cele patru sezoane trecute de la victoria de pe teren propriu, actualul ciclist al lui BMC a obţinut doar patru succese, a fost investigat pentru dopaj şi a suferit o accidentare teribilă la antrenamente, în toamna lui 2012, când şi-a fracturat femurul, o coastă şi şi-a rupt splina.

Thor Hushovd (2010) – primul norvegian din istorie triumfător în cursa pe şosea de la Campionatele Mondiale, Hushovd a câştigat doar patru etape îmbrăcat în tricoul curcubeu. Este adevărat, două dintre acestea au venit în Turul Franţei, însă scandinavul a dezamăgit în cele 12 luni în care a purtat tunica distinctivă. Mai mult, deşi campion mondial, Thor Hushovd a fost redus de multe ori la rolul de “lansator” al colegului său de la Garmin, Tyler Farrar. După ce s-a transferat la BMC, norvegianul a fost diagnosticat cu un virus necunoscut, din cauza căruia a concurat foarte puţin în 2012, ratându-şi toate obiectivele.

Evident, toate întâmplările povestite mai sus sunt interpretabile şi nu au venit strict ca o consecinţă a câştigării tricoului curcubeu. Totuşi, dacă Philippe Gilbert va avea un an foarte slab, atunci asta va duce la consolidarea locului/statutului pe care “blestemul tricoului curcubeu” îl are în ciclism.

Turul Qatarului 2013 – încălzirea pentru pavate

Mulţi sunt de părere că Turul Qatarului nu spune nimic şi reprezintă doar o competiţie de umplutură, născută din dorinţa şeicilor de a fi prezenţi şi în ciclism, un sport care le asigură o vizibilitate imensă. Însă lucrurile nu stau chiar aşa: o scurtă privire asupra rutierilor care şi-au anunţat participarea duce cu gândul la clasicele pe pavate, şi nu la o simplă cursă cu un profil plat, perfect pentru sprinteri.

Fabian Cancellara, Juan Antonio Flecha, John Degenkolb, Taylor Phinney, Edvald Boasson Hagen, Geraint Thomas, Heinrich Haussler şi Matti Breschel sunt doar câţiva dintre rutierii importanţi care formează o listă de start impresionantă, similară cu cea din Turul Flandrei şi Paris-Roubaix. Atraşi de temperaturile ridicate din Orientul Mijlociu, dar şi de vântul puternic, care aminteşte de cursele de o zi din Belgia şi Franţa, toţi cei de mai sus văd în Turul Qatarului încălzirea perfectă pentru clasice, un rendez-vous ce nu trebuie ratat.

Oricât de ciudat ar părea pentru o competiţie care nu are nici măcar o căţărare sau o porţiune de piatră cubică, Turul Qatarului se anunţă extrem de interesant şi spectaculos, deoarece va oferi câteva indicii privind forma actorilor principali din clasicele pe pavate de peste o lună şi jumătate. Deşi cinci dintre cele şase etape sunt în linie (una va consta într-un contratimp pe echipe), nu ar trebuie să mire pe nimeni dacă doar două sau trei dintre acestea se vor termina cu un sprint masiv, în condiţiile în care vântul şi penele de cauciuc sunt aşteptate să îşi pună serios amprenta asupra cursei.

Un singur rutier important lipseşte de la start, Tom Boonen, nimeni altul decât deţinătorul recordului de victorii în Turul Qatarului. Chinuit de probleme de sănătate în ultimele săptămâni, belgianul a fost obligat să îşi amâne debutul în noul sezon, urmând să participe în Turul Omanului, la jumătatea lui februarie. Cât de mult vor conta cele şase zile pierdute de Boonen, care şi-a construit aproape mereu pregătirea de primăvară cu ajutorul Turului Qatarului, vom afla la finalul lunii martie.

Efectul “Rasmussen”

Într-o conferinţă de presă oarecum ciudată, ce a dat senzaţia că a fost foarte bine regizată de cei care au fost şi actori, Michael Rasmussen a recunoscut că s-a dopat între 1998 şi 2010. Asta înseamnă că danezul a început devreme, când încă era în mountain bike, şi s-a oprit imediat cum a ajuns la Christina Watches. De două ori cel mai bun căţărător al Turului Franţei, Rasmussen şi-a mai anunţat retragerea din activitate şi s-a arătat dispus să colaboreze cu autorităţile anti-doping pentru a le oferi toate detaliile pe care le cunoaşte.

În timpul conferinţei, fostul ciclist nu a spus prea multe lucruri concrete, însă mai interesant va fi ce va ajunge la urechile membrilor Federaţiei Daneze de Ciclism, cu care presa speculează că Michael Rasmussen ar fi vorbit deja. Cel mai probabil, el va primi o suspendare de doi ani (după care se va întoarce la Christina Watches ca director sportiv), şi va renunţa la procesul pe care i l-a intentat lui Rabobank pentru că l-a scos din Turul Franţei 2007 în timp ce era lider.

Totuşi, la fel ca în cazul lui Lance Armstrong, Rasmussen nu va mai fi personajul principal, acest statut urmând să le revină unor ciclişti retraşi sau aflaţi în continuare în activitate. De acum înainte, este foarte posibil ca pentru foştii colegi pe care i-a avut danezul la CSC şi Rabobank să urmeze multe nopţi nedormite.

Cine se va afla în lumina reflectoarelor în următoarele luni?

– Michael Boogerd – fostul câştigător din Amstel Gold Race a negat mereu că s-ar fi dopat, însă numele său apare şi în mărturia austriacului Bernhard Kohl, din dosarul “Human Plasma”, celebra clinică vieneză care administra transfuzii sangvine

– Denis Menchov – idem şi în cazul rusului. În plus, se pare că şi Levi Leipheimer, în declaraţiile pe care le-a dat pentru USADA, ar fi menţionat prezenţa lui Menchov la Viena.

– Nicki Sørensen – potrivit Ekstra Bladet, fostul campion naţional al Danemarcei ar fi apelat la susbstanţe dopante, lucru care ar fi fost confirmat deja de Michael Rasmussen în faţa Federaţiei Daneze.

– Bjarne Riis – de parcă dezvăluirile lui Tyler Hamilton nu erau de ajuns, managerul lui Saxo-Tinkoff mai are acum o problemă pe cap. Este foarte posibil ca finalul anchetei care va fi deschisă în Danemarca să coincidă cu retragerea (forţată) a lui Riis din ciclism.

– Alberto Contador – situaţia e diferită aici, dar faptele rămân: în Turul Franţei din 2007, spaniolul (aflat pe atunci la Discovery Channel) a fost singurul om care s-a ţinut de Michael Rasmussen pe munţi, iar sprinturile dintre cei doi pe Plateau de Beille au devenit memorabile. Conform aceluiaşi site Ekstra Bladet, danezul ar fi mărturisit că la ediţia din acel an s-a dopat intens, recurgând la cinci pungi de sânge, 100 000 de unităţi de eritropoetină, cortizon şi hormoni umani de creştere.

Dezvălurile lui Michael Rasmussen vor deschide calea altor mărturisiri în următoarele luni, din partea unor rutieri care vor simţi remuşcări sau vor încerca să salveze cât de cât situaţia în care se află (sunt pregătit să pariez că cei mai mulţi vor veni din Belgia şi Olanda). În acelaşi timp, vor mai da ciclismul înapoi cu câţiva ani. Da, sportul are o putere fantastică de regenerare, dar după loviturile pe care le va primi în 2013, ceva îmi spune că perioada de doi ani despre care vorbea Marcel Kittel aici s-ar putea dubla.

Unde poate ajunge “Purito” – partea a ll-a

În urmă cu trei săptămâni, am făcut o trecere în revistă a echipelor de World Tour care au o şansă să semneze cu Joaquim Rodriguez, în cazul în care apelul înainte de Katusha la Tribunalul pentru Arbitraj Sportiv nu ar avea succes. Între timp, s-au întâmplat două lucruri: TAS a stabilit un termen pentru judecarea apelului (8 februarie), iar rutierul spaniol a venit cu o declaraţie interesantă privind viitoarea sa destinaţie, evident, dacă formaţia rusă nu va fi reprimită în primul eşalon.

“Echipa cu care sunt foarte aproape să semnez nu a fost menţionată de nimeni. Contractul acesta va fi pe termen lung, urmând să fie, cel mai probabil, ultimul din cariera mea”, a spus “Purito” pentru Biciciclismo. Ce se înţelege din asta? Că aproape jumătate din echipele aflate în World Tour l-ar putea transfera, cel puţin teoretic, pe câştigătorul ierarhiei mondiale, RadioShack Leopard Trek, Lampre-Merida, Team Saxo-Tinkoff sau Argos-Shimano fiind doar câteva dintre numele importante ce au atât locuri în lot, cât şi resursele financiare necesare. În plus, e deja clar că Joaquim Rodriguez nu va veni cu toţi compatrioţii săi de la Katusha, atât din cauza locurilor limitate, cât şi a faptului că unii dintre aceştia şi-au manifestat intenţia de a rămâne la gruparea din Rusia (în cazul în care “Purito” ar pleca, Daniel Moreno ar deveni unul dintre liderii Katushei).

Totuşi, declaraţia catalanului este ambiguă şi lasă loc de multe interpretări, iar una dintre acestea vizează un posibil transfer al său la o echipă Pro Continentală, eşalon de unde răsar două nume: Cofidis şi IAM Cycling Team, două formaţii care şi-au propus ca în 2014 să ajungă în World Tour. Fiind o echipă franceză, Cofidis îi oferă lui Joaquim Rodriguez posibilitatea de a concura în Flèche Wallonne, Liège–Bastogne–Liège, Criteriul Dauphiné, Turul Franţei, dar şi Vuelta, deoarece Cofidis e şi unul dintre sponsorii Turului Spaniei, cursă în care Amaury Sport Organisation este acţionar majoritar.

În ceea ce o priveşte pe IAM, aceasta are mulţi bani şi un patron dornic ca formaţia pe care o susţine să se afirme pe scena internaţională. Odată cu venirea spaniolului, gruparea elveţiană ar căpăta o vizibilitate imensă, iar dacă la această mutare se va adăuga cea a lui Fabian Cancellara (despre care se vorbeşte că va semna în toamnă), atunci licenţa World Tour va fi ca şi asigurată pentru anul viitor.

Aşadar, multe calcule şi speculaţii, la fel de multe variante, toate acestea pentru o singură întrebare: unde va ajunge “Purito”? Răspunsul, în aproximativ două săptămâni.