Cafe Roubaix

Există “blestemul tricoului curcubeu”?

Superstiţiile şi miturile fac parte din ciclism, mulţi rutieri având tot felul de ritualuri înainte sau după o cursă. De cealaltă parte, există oameni care nu le bagă deloc în seamă sau care încearcă să ia totul în glumă şi să demonstreze că superstiţiile nu au ce căuta în sport, aşa cum s-a întâmplat cu Michael Sandstød, în 2002. Aflat în Turul Italiei, danezul a răsturnat intenţionat o solniţă pe masă, a luat apoi un pumn de sare şi l-a aruncat peste umăr, pentru a le demonstra colegilor că astfel de întâmplări nu au cum să îşi pună amprenta asupra cuiva. O zi mai târziu, Sandstød a căzut pe o coborâre, incident în urma căruia s-a ales cu opt coaste fracturate, o claviculă ruptă şi un plămân perforat.

După ce Philippe Gilbert a câştigat titlul mondial la Valkenburg, mulţi s-au întrebat dacă “blestemul tricoului curcubeu” îl va afecta pe belgian. Deşi e prea devreme pentru a răspunde la asta, cert este că la o săptămână de la acel succes, rutierul echipei BMC a căzut în Turul Lombardiei şi a fost nevoit să abandoneze. La începutul lui 2013, Gilbert a căzut din nou, de această dată în Turul Down Under, cursă în care tot ce a obţinut a fost un loc trei într-o etapă, în ciuda faptului că mulţi îl considerau favorit la câştigarea clasamentului general.

Are Philippe Gilbert motive să îşi facă griji în acest sezon, în care şi-a propus să reuşească din nou “tripla Ardenilor” (victorii în Amstel Gold Race, Flèche Wallonne, Liège–Bastogne–Liège)? Să vedem ce spune istoria:

Tom Simpson (1965) – mulţi sunt de părere că britanicul poate fi etichetat drept primul rutier din istorie care a fost lovit de “blestemul tricoului curcubeu”. La câteva luni după ce l-a învins pe germanul Rudi Altig, la San Sebastian, Simpson s-a accidentat grav în timp ce schia, iar din cauza fracturii suferite la picior, tot sezonul 1966 a fost compromis. Purtătorul tricoului curcubeu a obţinut victorii doar în criterii şi a avut o evoluţie mult sub aşteptări în Turul Franţei, marele său obiectiv, unde a abandonat în etapa a 17-a.

Jean-Pierre Monseré (1970) – unul dintre cei mai tineri campioni mondiali din istorie, belgianul s-a bucurat foarte puţin de triumful său. La finalul unei curse pe care a câştigat-o îmbrăcat în tricoul curcubeu, tatăl lui Monseré, care se afla la sosire, a suferit un infarct fatal în timp ce se bucura pentru succesul fiului său. Apoi, în primăvara lui 1971, când concura în Grote Jaarmarktprijs, Jean-Pierre Monseré a fost lovit de o maşină şi a încetat din viaţă.

Freddy Maertens (1981) – rutierul originar din Flandra a cucerit de două ori titlul suprem (Ostana şi Praga), iar triumful din Cehia a coincis cu ultima victorie a carierei într-o cursă de prestigiu. După acel succes, Maertens a mai continuat şase ani, schimbând în permanenţă echipele şi tot ce a mai făcut a fost să se impună în două curse de mai mică importanţă, desfăşurate în ţara natală.

Stephen Roche (1987) – în urmă cu ceva mai mult de un sfert de secol, irlandezul a câştigat Tripla Coroană (Il Giro, Le Tour şi titlul mondial), însă apoi cariera sa nu a mai fost niciodată la fel. În anul următor, o mai veche accidentare la genunchi (suferită pe velodrom, în 1986, în timp ce concura într-o cursă de şase zile la Paris-Bercy) a recidivat, iar Roche a ratat aproape întreg sezonul. Mai mult, după acel moment, Roche a mai bifat doar opt succese până când s-a retras, în 1993.

Rudy Dhaenens (1990) – la singura ediţie a Campionatelor Mondiale organizată în Asia (Utsunomiya, Japonia), Dhaenens a bifat cel mai mare succes al carierei. Totodată, aceea a fost ultima cursă de şosea câştigată de belgian, care a fost nevoit să se retragă din activitate în 1992, din cauza unor probleme cardiace.

Lance Armstrong (1993) – unul dintre cei doar doi americani triumfători la Campionatele Mondiale, texanul a pornit la drum în stagiunea următoare cu obiectivul de a câştiga măcar o clasică din Ardeni şi o etapă în Turul Franţei. Nimic din ce şi-a propus Armstrong nu s-a materializat în 1994: în cursele de o zi de pe Bătrânul Continent nu s-a făcut remarcat decât prin două clasări pe podium în Liège–Bastogne–Liège şi Clasica San Sebastian, în Marea Buclă a abandonat după o evoluţie ştearsă, iar singura sa victorie a venit acasă, într-o etapă din Tour du Pont.

Luc Leblanc (1994) – la Agrigento, în Italia, i-a învins pe Claudio Chiappucci şi Richard Virenque, la capătul unei curse de şase ore şi jumătate. Acea victorie a rămas singura a francezului într-o cursă oficială timp de un an şi 10 luni, deoarece tot sezonul 1995 a fost marcat de accidentări, operaţii şi incertitudini de viitor, după ce formaţia pentru care evolua, Le Groupement, s-a trezit fără sponsor principal cu o săptămână înainte de finalul Turului Franţei.

Laurent Brochard (1997) – pentru mulţi, succesul ciclistului din Hexagon pe circuitul de la San Sebastian a venit ca o surpriză, în ciuda faptului că sezonul 1997 a fost unul foarte bun, cu victorii de etapă în Turul Franţei şi Midi Libre. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor rutieri, destinul lui Brochard s-a schimbat în anul următor, deşi din motive diferite de cele cu care s-au confruntat alţi câştigători ai tricoului curcubeu. În 1998, francezul a fost implicat în celebrul scandal Festina, care a erupt în timpul Marii Bucle: aflat sub o presiune imensă din partea presei, Brochard a recunoscut că s-a dopat şi a primit o suspendare de şase luni.

Igor Astarloa (2003) – după ce a cucerit titlul suprem, spaniolul a semnat cu Cofidis, dar a stat alături de echipa franceză doar până în aprilie 2004, deoarece aceasta şi-a suspendat temporar activitatea, urmare a scandalului imens de dopaj în care a fost implicată. După acel moment, bascul nu a mai revenit la nivelul din 2003 şi a intrat pe o pantă descendentă, care a culminat cu suspendarea sa pentru doi ani de către UCI (din cauza valorilor anormale ale sângelui) şi retragerea din activitate.

Alessandro Ballan (2008) – în urmă cu cinci ani, jocurile la Varese păreau făcute pentru Paolo Bettini, care căuta al treilea titlu consecutiv. Însă Franco Ballerini a mizat pe mai multe “cărţi”, iar una dintre acestea a avut succes: Alessandro Ballan a atacat pe final, a ajuns primul la sosire şi a intrat în posesia unei medalii de aur la care nici el nu se aştepta. Ce a urmat apoi? Italianul a fost diagnosticat cu cytomegalovirus, un virus herpetic ce l-a ţinut în afara curselor jumătate de an, aducându-l pe Ballan până la punctul de a declara că abia aşteaptă să scape de tricoul curcubeu. În cele patru sezoane trecute de la victoria de pe teren propriu, actualul ciclist al lui BMC a obţinut doar patru succese, a fost investigat pentru dopaj şi a suferit o accidentare teribilă la antrenamente, în toamna lui 2012, când şi-a fracturat femurul, o coastă şi şi-a rupt splina.

Thor Hushovd (2010) – primul norvegian din istorie triumfător în cursa pe şosea de la Campionatele Mondiale, Hushovd a câştigat doar patru etape îmbrăcat în tricoul curcubeu. Este adevărat, două dintre acestea au venit în Turul Franţei, însă scandinavul a dezamăgit în cele 12 luni în care a purtat tunica distinctivă. Mai mult, deşi campion mondial, Thor Hushovd a fost redus de multe ori la rolul de “lansator” al colegului său de la Garmin, Tyler Farrar. După ce s-a transferat la BMC, norvegianul a fost diagnosticat cu un virus necunoscut, din cauza căruia a concurat foarte puţin în 2012, ratându-şi toate obiectivele.

Evident, toate întâmplările povestite mai sus sunt interpretabile şi nu au venit strict ca o consecinţă a câştigării tricoului curcubeu. Totuşi, dacă Philippe Gilbert va avea un an foarte slab, atunci asta va duce la consolidarea locului/statutului pe care “blestemul tricoului curcubeu” îl are în ciclism.