Cafe Roubaix

Liège–Bastogne–Liège 1966: singurul Monument al lui Anquetil

Între Jacques Anquetil şi cursele de o zi nu a existat o poveste de dragoste. Este adevărat, francezul s-a impus în Gent-Wevelgem, în 1964, însă clasicele nu l-au atras niciodată, sentiment la care a contribuit şi Paris-Roubaix 1958, atunci când a fost foarte aproape de victorie, dar ghinionul l-a împiedicat să ajungă singur la final. Deşi presa din Hexagon a pus mereu presiune pe el să încerce să câştige un Monument, iar unii ziarişti chiar au afirmat că nu este un ciclist complet tocmai pentru că nu participă şi în cursele de o zi, Anquetil nu a revenit asupra deciziei sale în anii în care se afla la cel mai ridicat nivel.

În schimb, a făcut asta pe finalul carierei, şi doar după ce Raphael Geminiani i-a spus că victoriile vor veni din ce în ce mai greu, odată cu apariţia italianului Felice Gimondi, care triumfase în Turul Franţei înainte de a împlini 23 de ani, succes urmat sezonul următor de un altul răsunător, în Paris-Roubaix. Un ciclist care reacţiona mereu dacă orgoliul îi era “trezit/rănit”, mai ales atunci când rezultatele unui adversar îi erau amintite, iar forma sa era pusă sub semnul întrebării, francezul a hotărât să vină la startul celei de-a 52-a ediţii a Liège–Bastogne–Liège, cursă care a măsurat 253 de kilometri în 1966.

Clasica din Belgia s-a bucurat de prezenţa multor nume mari, ca Rudi Altig, Gianni Motta, Walter Godefroot, Felice Gimondi şi un foarte tânăr Eddy Merckx. Conştient că îi lipseşte viteza necesară pentru a face diferenţa la sprint, în cazul în care va ajunge cu aceştia la final, Anquetil a ales să atace într-un moment în care puţini se aşteptau să apară o acţiune, când plutonul se afla pe Côte de la Bouquette. Fără se se uite în urmă, “Maître Jacques” a plecat într-un contratimp solitar, i-a prins pe evadaţi – Johnny Schleck, Jos Spruyt şi Jean-Pierre Genet – care aveau peste un minut în momentul atacului, şi a accelerat din nou, de această dată, pe Côte de Mont-Theux, distanţându-i pe aceştia.

Din acel moment, până la final mai erau doar 45 de kilometri, şi chiar dacă Jacques Anquetil nu mai avea forma arătată la începutul anilor ’60, distanţa s-a dovedit a fi floare la ureche pentru ciclistul care câştigase de opt ori Grand Prix des Nations şi stabilise şi recordul orei de-a lungul carierei. Dornic să demonstreze că rămâne în continuare “patronul” plutonului, rutierul echipei BIC a încheiat “La Doyenne” cu un avans de aproape cinci minute în faţa următorilor clasaţi, belgienii Victor Van Schil şi Willy In ‘t Ven, în timp ce Felice Gimondi, marele favorit înainte de start, a venit doar pe locul al 17-lea. A fost singurul succes al lui Anquetil într-un Monument, dar, în acelaşi timp, o victorie prin care acesta şi-a cimentat locul în panteonul zeilor ciclismului.

Paris-Roubaix 1949: anul cu doi învingători

În urmă cu 65 de ani, 217 ciclişti s-au prezentat la Saint-Denis pentru cea de-a 47-a ediţie a Paris-Roubaix, una care a intrat pentru totdeauna în istorie datorită/din cauza deznodământului său. Înainte de start, toată lumea se aştepta la un duel extraordinar între Rik Van Steenbergen, deţinătorul trofeului, şi Fausto Coppi. Niciunul dintre aceştia nu a câştigat, însă italianul a jucat un rol uriaş în configuraţia finală a podiumului.

La acea vreme, traseul era diferit de cel de acum, iar unul dintre principalele obstacole îl reprezenta dealul de la Doullens, cunoscut nu doar pentru duritatea sa, dar şi pentru că de obicei se formau “borduri” acolo. Totuşi, în 1949, Doullens nu a avut un impact important asupra cursei, fiind doar locul în care plutonul a ajuns evadarea iniţială, înainte ca alţi ciclişti, între care şi Jean Robic, câştigătorul din 1947 al Turului Franţei, să îşi încerce şansa. Acţiunea acestora nu a avut viaţă lungă, deoarece plutonul s-a regrupat la Amiens, fără ca acolo să se mai afle Van Steenbergen şi Ferdi Kubler, nevoiţi să abandoneze din cauza unor accidentări.

La Seclin, când mai erau doar 26 de kilometri, un alt grup s-a format, cu Jesus Moujica, Frans Leenen, André Mahé şi Florent Mathieu, care nu a rezistat mult acolo, fiind distanţat la Hem. Următorul rutier desprins a fost Mojuica, după ce i s-a rupt o pedală, dar spaniolul a avut forţa să revină, iar cei trei au ajuns primii în Roubaix. Când se pregăteau să intre pe velodrom, un poliţist aflat în zonă le-a făcut semn să meargă prin altă parte, pe un drum rezervat maşinilor tehnice. Greşeala acestuia i-a făcut pe cei trei să parcurgă 220 de metri în plus şi să piardă timp preţios, astfel încât au fost ajunşi de George Martin, care plecase din pluton.

Totuşi, grupul mai păstra un avans de câteva secunde, iar acesta s-a dovedit suficient pentru Mahé, care a sprintat de lângă colegii săi de evadare şi a obţinut prima victorie a carierei într-un Monument. Din pluton, Serse Coppi a sprintat şi a terminat pe locul cinci, dar lucrurile nu s-au încheiat astfel, deoarece fratele său mai mare, Fausto, l-a îndemnat să facă o plângere pe baza paragrafului 156, care stipula că rutierii trebuiau să urmeze traseul oficial. Oficialii s-au întrunit imediat şi au decis că primul loc trebuie să îi revină lui Serse Coppi, ceilalţi patru, inclusiv André Mahé, care sărbătorea succesul alături de spectatori, fiind descalificaţi.

La 26 de ani, Serse Coppi devenea al treilea italian triumfător în “Infernul Nordului”, după Maurice Garin şi Jules Rossi. Cu toate acestea, controversele iscate în jurul acelei ediţii a Paris-Roubaix nu erau încheiate, iar o comisie a Federaţiei Franceze de Ciclism a decis după câteva zile trecute de la finalul cursei ca lui Mahé să îi fie acordată victoria, împreună cu mai tânărul Coppi. Cum s-a ajuns la această hotărâre? Tot ca urmare a consultării aceluiaşi paragraf 156, ce mai spunea că toţi rutierii trebuie să respecte indicaţiile primite din partea poliţiştilor prezenţi pe traseu.

Turul Ţării Bascilor 2014

O cursă mereu cu un parfum aparte, Turul Ţării Bascilor se bucură şi anul acesta de un interes ridicat din partea rutierilor de top, deşi interesele lor sunt variate: unii vin la start ca să câştige clasamentul general, alţii să se pună la punct înaintea clasicelor din Ardeni, iar alţii să se pregătească pentru Il Giro. Aşa cum se întâmplă din 2005, competiţia face parte din World Tour, Turul Ţării Bascilor fiind una dintre cele trei curse spaniole pe etape aflate acolo, alături de Turul Cataluniei şi Vuelta.

Înfiinţat în 1924 şi câştigat încă din primii ani de nume mari, ca Francis Pélissier, Victor Fontan sau Gino Bartali, Turul Ţării Bascilor se află doar la cea de-a 54 ediţie, deoarece între 1936 şi 1968 nu s-a desfăşurat, urmare a Războiului Civil din Spania şi a problemelor financiare apărute ulterior. Timid, au existat câteva tentative de a repune competiţia pe picioare, dar nimic nu s-a concretizat până în 1969, când cursa a fost preluată de La Voz de España. De atunci, Turul Ţării Bascilor a crescut în statut şi a devenit un punct important al calendarului spaniol (şi al celui mondial, de un deceniu), iar cea mai clară dovadă o reprezintă lista câştigătorilor din ultimii 20 de ani, pe care se află Claudio Chiappucci, Tony Rominger, Laurent Jalabert, Alberto Contador sau Chris Horner.

Traseul

Prima etapă va fi automat sinonimă cu spectacolul şi va aduce atacuri din pluton, deoarece pe traseu sunt înşirate opt căţărări, iar ultima va apărea cu doar şapte kilometri înainte de sosire. Este vorba despre Alto de Gaintza, (2,3 kilometri lungime şi pantă medie 13 %), care reprezintă terenul ideal pentru favoriţi de a se desprinde din pluton, mai ales că apoi urmează o coborâre relativ scurtă, de nici şapte kilometri, şi un finiş în urcare, pe o pantă de 8%.

O zi mai târziu, puncheurii şi cicliştii de Ardeni vor beneficia de o oportunitate importantă, pentru ca miercuri să revină în prim-plan oamenii de general. Totuşi, cum ultimul deal nu este foarte greu, nu ar fi exclus ca plutonul să controleze ostilităţile, astfel încât la sosire să se ajungă cu un grup relativ masiv, iar victoria să fie decisă după un sprint. Etapa-regină va veni joi, pe Eibar, un finiş tradiţional al cursei din Spania, care se întoarce pe hartă pentru al şaselea an consecutiv.

Santuario de Arrate vine la capătul unei etape în lungime de 151 de kilometri şi va fi precedată de patru căţărări: Asentzio, Karabieta, Iixua şi Aiastia. Arrate, ascensiune pe care Samuel Sanchez s-a impus de trei ori, are 7,3 kilometri lungime şi pantă medie 6,7%, iar importante vor fi primele două treimi, deoarece finalul are o pantă mai dulce şi nu poate duce la crearea unor diferenţe. În schimb, dacă un ciclist va ataca undeva înainte de intrarea în ultimii 1500 de metri, pe panta ce sare de 7%, atunci va putea lua între cinci şi zece secunde. În cazul în care un grup redus trece de vârf, câştigător va fi rutierul care va intra primul în virajul final.

Penultima etapă le va surâde atacanţilor şi evadaţilor, fiind greu de crezut că favoriţii la tricoul galben se vor implica, în ciuda faptului că ultima căţărare apare când mai sunt doar nouă kilometri. Nu doar că dealul nu este suficient de dificil, dar rutierii de general vor fi cu gândul mai mult la contratimpul de sâmbătă, care va decide învingătorul. Va fi pentru 24-a oară la rând când o astfel de etapă va pune punct Turului Ţării Bascilor, iar traseul (25,9 kilometri) va fi şi cel mai lung din această perioadă. Contratimpul va avea două căţărări solicitante (Gaintzagaigana şi Santa Eufemia), cu pantă medie 6%, respectiv 6,9%, iar cicliştii vor trebui să negocieze cu atenţie şi coborârile, care le pot ridica probleme, mai ales dacă va ploua.

Favoriţii

Alberto Contador revine în Turul Ţării Bascilor, iar forma arătată în acest sezon îl face să fie unul dintre favoriţi, deşi traseul nu îl avantajează 100%. Dublu câştigător al cursei, spaniolul va fi susţinut de o echipă foarte puternică, din care nu va lipsi Roman Kreuziger (un ciclist ce poate emite, la rândul său, pretenţii la un rezultat bun), şi va ţinti o a treia clasare pe podium în 2014, după succesul din Tirreno-Adriatico şi locul secund ocupat în Turul Cataluniei. Pentru a avea o şansă la tricoul galben, Contador va fi obligat să atace pe Arrate şi să câştige cu un avans bunicel, iar apoi să facă un contratimp excelent în ultima zi. Evident, în afară de cele două etape menţionate, rutierul lui Tinkoff-Saxo va trebui să fie foarte atent la atacurile pe care cicliştii cu punch le vor da pe căţărările dure, în rundele ce se vor încheia în coborâre.

Movistar nu îl va avea la start pe Nairo Quintana, deţinătorul trofeului, însă asta nu este nicio problemă, deoarece traseul i se potriveşte mult mai bine lui Alejandro Valverde, care are drept obiectiv să se impună în singura cursă importantă pe etape din Spania ce nu se află încă în palmaresul său. Cel mai bun rezultat al ibericului aici este un loc secund, ocupat în 2006, dar forma arătată în această primăvară îl face să fie poate chiar principalul favorit la victorie. Valverde, care va folosi Turul Ţării Bascilor drept pregătire pentru clasicele din Ardeni, îşi va face calculele mai ales în funcţie de Contador, conştient că înaintea ultimei etape trebuie să aibă un avans de măcar zece secunde în faţa acestuia. Cum nu se acordă bonificaţii, asta înseamnă că va trebui să iasă la atac cu fiecare ocazie.

Fără victorie în 2014, Rui Costa şi-a propus să “spargă gheaţa” în Turul Ţării Bascilor şi să obţină un succes care i-ar aduce multă linişte şi încredere înaintea Ardenilor. Tocmai de aceea, este de aşteptat ca deţinătorul titlului mondial să aibă o abordare extrem de agresivă şi să încerce ceva imediat cum va apărea o ocazie, iar asta înseamnă că va ataca în cel puţin trei dintre cele şase etape. Portughezul nu e cel mai puternic pe căţărări, dar poate rezista fără probleme acolo şi poate forţa apoi pe coborâri. Dacă nu se desprinde astfel, pentru Rui Costa rămâne sprintul, capitol la care ciclistul lui Lampre-Merida îi depăşeşte pe mulţi dintre adversari.

Turul Ţării Bascilor ar putea fi al doilea succes din carieră pentru Michal Kwiatkowski într-o cursă pe etape, după Turul Algarve. Dacă în Tirreno-Adriatico a suferit pe căţărările lungi, polonezul în vârstă de 23 de ani nu va întâmpina aceleaşi probleme în Spania, unde ascensiunile sunt mult mai scurte şi i se potrivesc de minune. Susţinut de o echipă din care nu vor lipsi Jan Bakelants, Tony Martin şi Wout Poels, Kwiatkowski are toate şansele să se impună, mai ales că etapa finală, contratimpul în lungime de aproape 26 de kilometri, îl poate ajuta să pună secunde bune între el şi ceilalţi oameni de clasament general.

Pe hârtie, dealurile scurte şi cu pante dure ar trebui să îi creeze probleme lui Tejay van Garderen, însă nivelul bun la care se află acesta, concretizat printr-un loc pe podium în Turul Cataluniei, îi dă speranţe americanului că poate lupta pentru tricoul galben. Van Garderen se va baza pe doi colegi cu o experienţă uriaşă – Cadel Evans şi Samuel Sanchez – şi tot ce va trebui să facă în primele cinci etape va fi să stea mereu lângă Valverde, Rui Costa sau Contador, asigurându-se astfel că nu va porni cu handicap în ultima etapă. Un nou rezultat bun al său ar asigura-o pe BMC că nu a greşit când a hotărât să îl numească lider pentru Turul Franţei.

Învingătorul din Paris-Nisa, Carlos Betancur, va fi şi el la start, însă participarea sa a fost confirmată cu doar câteva zile înainte de debutul cursei, din cauza unor probleme de sănătate. Tocmai de aceea, columbianul nu poate fi considerat un candidat la un loc pe podium, ci cel mult la un succes de etapă. Alte echipe care vor căuta victorii pe parcursul săptămânii vor fi Giant-Shimano, prin Warren Barguil, Caja Rural, al cărei lider va fi Luis Leon Sanchez, şi Garmin-Sharp, grupare ce se va baza pe olandezul Tom-Jelte Slagter.

În schimb, Katusha şi Belkin se pot gândi liniştite la un loc pe podium. Gruparea rusă îl va susţine pe Simon Spilak, slovenul care şi-a intrat în formă după un început mai liniştit de sezon, în timp ce formaţia olandeză va miza pe doi rutieri, Robert Gesink şi Bauke Mollema. Dintre aceştia, Mollema pare mai îndreptăţit să termine între primii trei, nu doar datorită contratimpului superior, dar şi parcursului din 2014, batavul arătând în ultimele săptămâni că se află la un nivel mai bun decât compatriotul său.

Date statistice

– Jose Antonio Gonzales Linares are cele mai multe victorii la general, patru, obţinute între 1972 şi 1978

– În clasamentul pe naţiuni, prima este Spania (22), urmată de Italia (7) şi Elveţia (5)

– Francezul Laurent Jalabert deţine recordul celor mai multe succese de etapă, nouă

– Sean Kelly şi Domingo Perurena împart recordul celor mai multe succese de etapă, 11

– Francezul Laurent Jalabert are cele mai multe zile petrecute în tricoul galben, 12

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost înregistrată la ediţia inaugurală, atunci când francezul Francis Pelissier l-a învins pe fratele său, Henri, pentru 14 minute şi 54 de secunde

– La polul opus, cel mai mic ecart a fost consemnat în 1989, când doar o secundă i-au separat pe Stephen Roche şi Federico Etxabe

– În 53 de ediţii, niciun campion mondial nu a triumfat în ierarhia generală

– Primul câştigător de Tur al Franţei care s-a impus în Turul Ţării Bascilor a fost Jacques Anquetil, în 1969; ultimul a fost Alberto Contador, în 2009

– La 20 de ani şi 160 de zile, Alberto Bettiol este cel mai tânăr rutier prezent la startul ediţiei din 2014; cel mai vârstnic e Jens Voigt, 42 de ani şi 202 zile

Fabian Van Cancellara

Înainte de startul Turului Flandrei, asta au cerut suporterii belgieni:

Şi asta au primit:

Turul Flandrei 1951: un italian devine “Leu al Flandrei”

În aproape patru decenii trecute de la înfiinţarea Turului Flandrei, un singur rutier din afara Belgiei a obţinut o victorie, elveţianul Henri Suter, în 1923. Explicaţia este simplă: nu doar că marii ciclişti străini evitau pavatele şi vremea capricioasă de acolo, dar şi atunci când veneau, puţine erau de făcut în faţa belgienilor care cunoşteau atât de bine drumurile şi dădeau de fiecare dată totul, Turul Flandrei fiind cea mai importantă cursă a sezonului pentru ei. Astfel, pe lângă succesul lui Suter, doar patru locuri pe podium le-au revenit non-belgienilor în acea perioadă.

Lucrurile au început să se schimbe la finalul anilor ‘40, odată cu prezenţa lui Fiorenzo Magni, a cărui serie de victorii a fost atât de surprinzătoare, ofensatoare şi de neconceput pentru gazde, încât Karel Van Wijnendaele, directorul clasicei, a avut grijă să amintească doar în treacăt despre ea în cartea de istorie a Turului Flandrei. După ce italianul s-a impus în 1949 (când învinsul său a fost unul dintre cei mai iubiţi ciclişti flamanzi din toate timpurile, Briek Schotte) şi 1950, belgienii sperau că nu vor mai trebui să asiste la un nou triumf al lui Magni, iar pentru asta îşi puneau speranţele în Rik Van Steenbergen (câştigătorul din 1944 şi 1946).

Ediţia din 1951 a Turului Flandrei (Gent – Wetteren, 274 de kilometri) a avut un debut foarte nervos, ritmul dus în pluton luându-i pe mulţi prin surprindere şi ducând la realizarea unei selecţii serioase după puţin mai mult de o oră de la startul cursei. Apoi, la Ingelmunster, un grup de nouă oameni s-a desprins de pluton, între cei prezenţi acolo aflându-se Van Steenbergen, Raymond Impanis, dar şi Fiorenzo Magni. Italianul, campion naţional la acea vreme, a trecut în frunte, nu s-a uitat deloc peste umăr şi a imprimat o viteză atât de ridicată, în special pe dealurile cu pantă de peste 10%, încât adversarii săi, unul câte unul, au fost distanţaţi. Astfel, când mai erau 75 de kilometri, Magni s-a trezit singur în faţă, o situaţie cu care se întâlnise şi în urmă cu un an.

Rutierul echipei Ganna a continuat să forţeze şi să îşi croiască drum printre miile de belgieni prezenţi pe marginea drumului, cărora nu le venea sa creadă că istoria se repetă. La Wetteren, oraşul ce găzduia finalul, Fiorenzo Magni a sosit cu un avans de peste cinci minute în faţa următorului clasat, francezul Bernard Gauthier, şi a devenit primul şi singurul “Leu al Flandrei” din afara Belgiei (titulatură acordată cicliştilor cu trei victorii). Perioada în care acesta a dominat Turul Flandrei rămâne până astăzi cea mai lungă din istoria cursei fără un succes belgian.

Turul Cataluniei 2014

Una dintre cele mai vechi curse pe etape din lume, Turul Cataluniei şi-a pierdut din prestigiu la începutul secolului al XXl-lea, atunci când gazdele contabilizau succes după succes, dar lucrurile au început să se schimbe în ultimii ani (odată cu mutarea competiţiei în martie), după ce din ce în ce mai mulţi ciclişti de Mari Tururi din afara Spaniei s-au prezentat la start, şi nu doar ca să bifeze încă un pas în pregătirea pentru Turul Franţei, ci ca să lupte pentru victorie. Astfel, s-a ajuns la o situaţie rar întâlnită în istoria cursei, trei ani la rând fără un triumf iberic, serie pe care spaniolii speră să o vadă întreruptă în 2014.

Traseul gândit de organizatori, parcă mai bun de la un an la altul, i-a făcut pe mulţi rutieri care vor lupta în Giro sau Le Tour să vină aici şi să încerce să câştige cursa înfiinţată în 1911, care va consemna sezonul acesta cea de-a 94-a ediţie, o ediţie ce va respecta şablonul din ultima vreme: fără contratimp individual sau pe echipe, dar cu finişuri în căţărare şi sosiri în coborâre care îi vor pune la încercare pe pretendenţii la victorie.

Traseul

Turul Cataluniei va debuta cu două etape ce par simple la prima vedere, dar care s-ar putea dovedi mult mai complicate, deoarece profilul acestora va îndemna la câteva atacuri date în ultimii 15-20 de kilometri. Chiar dacă sosirile la altitudine vor veni la jumătatea săptămânii, unii ciclişti mai agresivi vor avea suficiente oportunităţi pentru a-şi surprinde adversarii şi a încerca să le ia timp acestora pe coborâri, mai ales că linia de finiş nu este plasată departe. 

Miercuri, între Banyoles şi La Molina, caravana va avea parte de trei ascensiuni, dintre care una de categorie specială – Alt de la Creueta – ce va fi încadrată de două ascensiuni de categoria întâi: Alt de Coubet şi La Molina. Aceasta din urmă figurează chiar la final şi va găzdui pentru prima dată în istorie un final în Turul Cataluniei. În mod normal, diferenţele care se vor face în urma atacurilor date acolo nu vor fi mari, deoarece La Molina are doar 5,3 kilometri lungime şi pantă medie 6%.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre ascensiunea ce îi va aştepta pe rutieri o zi mai târziu, Vallter 2000, care va veni după o etapă istovitoare. Runda va începe cu Collada de Tosses, după care va continua cu Alt de Canes, Alt de Oix şi Alt de Rocabruna, căţărari care însumează peste 48 de kilometri. Apoi, plutonul va începe să urce pe Vallter 2000 (12 kilometri, pantă medie 7,8%, pantă maximă 12%) şi va ajunge la 2200 de metri altitudine, unde ierarhia generală ar trebui să sufere modificări importante şi să prindă o formă pe care să o aibă şi la finalul cursei.

Rutierii ce îşi doresc o victorie sau o clasare mai bună vor beneficia de încă o şansă în etapa a cincea, care are o ascensiune de categoria a doua ce va figura pe traseu cu numai opt kilometri înainte de sosire. O zi mai târziu, traseul dintre El Vendrell şi Vilanova I La Geltru le va surâde sprinterilor-puncheuri, în timp ce etapa finală – un circuit prin Barcelona, cu opt treceri peste Montjuic – se anunţă foarte spectaculoasă, cu atacuri peste atacuri.

Favoriţii

Alberto Contador a câştigat cursa în 2011, dar a fost descalificat după scandalul de dopaj în care a fost implicat, iar victoria i-a revenit lui Michele Scarponi. Acum, spaniolul se întoarce în Turul Cataluniei după trei ani şi este mare favorit la primul loc, mai ales dacă luăm în considerare ce a arătat în Tirreno-Adriatico, acolo unde a dominat pe căţărări cum numai Chris Froome a făcut-o în ultimele sezoane. Britanicul va încerca să arate că accidentarea suferită la spate nu l-a afectat şi că rămâne principalul candidat la tricoul galben din Turul Franţei, iar pentru asta a avut grijă să îşi aducă “locotenenţi” unul şi unul: Richie Porte, Mikel Nieve, David Lopez şi Kanstantsin Siutsou.

În teorie, Froome este în continuare un căţărător mai puternic decât Alberto Contador, însă asta nu înseamnă automat şi că se va impune, mai ales că rivalul de la Tinkoff-Saxo – care are o echipă mai slabă, cel puţin pe hârtie – e pregătit să atace acolo unde ciclistul lui Sky se va aştepta mai puţin. Lupta dintre cei doi va fi extrem de importantă şi la nivel mental, cel care va câştiga urmând să se bucure de un important avantaj psihologic în lunile următoare.

La o lună de la ultima sa prezenţă într-o cursă, Joaquim Rodriguez se va întoarce în pluton, pregătit să arate că antrenamentele de pe Teide l-au ajutat să îşi îmbunătăţească nivelul şi să lupte pentru un nou triumf în cursa de pe teren propriu, după cel din 2010. Totuşi, “Purito” nu pare un candidat serios la tricoul alb cu verde, nu doar din cauza perioadei petrecute în afara curselor, dar şi pentru că principalele sale obiective vor veni mai târziu, în aprilie (clasicele din Ardeni), respectiv mai (Il Giro).

O altă variantă bună la cel puţin un loc pe podium pare a fi Nairo Quintana, ocupantul locului secund din Tirreno-Adriatico, deşi acesta a fost răcit în zilele anterioare cursei. Ajutat de Igor Anton şi Ruben Plaza, micuţul sud-american va căuta să le dea o replică solidă lui Contador şi Froome, la fel ca Daniel Martin, deţinătorul trofeului. Irlandezul nu trebuie neglijat, dar forma sa rămâne oarecum o enigmă, în condiţiile în care a adunat doar şapte zile de cursă în 2014.

Un alt columbian, Rigoberto Uran, vine cu gânduri mari aici, după ce în Tirreno-Adriatico a fost de nerecunoscut, rutierul lui Omega Pharma-Quick Step declarând că Turul Cataluniei este unul dintre principalele sale obiective în această primăvară. Altfel, competiţia din Spania va fi prima pentru Carlos Betancur de când acesta a câştigat Paris-Nisa, iar dacă forma sa a crescut de atunci, aşa cum ar fi normal, Betancur va lupta pentru victoria finală.

Turul Cataluniei va fi un rai al căţărătorilor, iar printre oamenii care vor mai avea un cuvânt important de spus se vor mai număra Ivan Basso, Chris Horner, Luis Leon Sanchez (de când a revenit la Caja Rural, spaniolul şi-a regăsit picioarele de căţărător), Samuel Sanchez, Tejay van Garderen, Esteban Chaves, Warren Barguil, Julian Arredondo, Jurgen Van Den Broeck, Thibaut Pinot sau Fabio Aru.

Date statistice

– Mariano Cañardo deţine recordul de victorii la general, şapte, obţinute între 1928 şi 1939

– Reprezentantul gazdelor, Miguel Poblet, este lider într-un clasament al etapelor câştigate, 33

– Ţara cu cele mai multe victorii e Spania (57), urmată de Franţa (11) şi Italia (10)

– Doi rutieri din afara Europei au câştigat Turul Cataluniei, columbienii Alvaro Mejia şi Hernan Buenahora

– Italianul Francesco Moser este ultimul ciclist care s-a impus aici în timp ce purta tricoul curcubeu (1978)

– Cea mai mare diferenţă dintre primul şi al doilea clasat a fost înregistrată în 1912, când Jose Magdalena l-a învins pe Joaquin Marti pentru 44 minute şi 16 secunde

– În 1987, Sean Kelly şi Pedro Muñoz au terminat în acelaşi timp, dar irlandezul a fost declarat învingător, deoarece stătea mai bine în ierarhia combinatei

– Barcelona este oraşul care a figurat de cele mai multe ori ca punct de plecare (54) sau sosire (73) al unei etape

Milano-San Remo 1966: primul Monument al “Canibalului”

Sezonul de debut al lui Eddy Merckx la profesionişti – 1965 – nu a fost deloc pe placul belgianului, în ciuda faptului că acesta a bifat câteva rezultate importante. Principala problemă a fost atmosfera ostilă întâlnită la echipă – Solo-Superia – acolo unde Rik Van Looy nu doar că îşi simţea ameninţat statutul, dar îl avea ca protejat pe Ward Sels, pe care încerca în permanenţă să îl promoveze, în dauna mai tânărului şi mai talentatului său compatriot. Tocmai de aceea, impresarul lui Merckx, celebrul Jean Van Buggenhout, a decis că lui Merckx nu i-ar strica să schimbe echipele. Astfel, acesta a început sezonul 1966 în Franţa, alături de Peugeot.

Gaston Plaud, managerul formaţiei din Hexagon, i-a arătat belgianului că are încredere în el, trecându-l pe lista de start pentru Milano-San Remo, primul Monument din cariera lui. Fără să fie timorat de prezenţa sa în “La Primavera”, Eddy Merckx a fost unul dintre cei mai activi ciclişti din pluton: pe Capo Berta, a răspuns imediat atacului dat de Raymond Poulidor, după care nu a forţat, asteptând să vină plutonul. Pe Poggio, ultima ascensiune de pe traseu, Merckx a accelerat şi a realizat o selecţie importantă, doar zece oameni mai rămânând lângă el.

Sfătuit de acelaşi Plaud, belgianul a stat cuminte în grupul respectiv şi a aşteptat ultimul kilometru pentru a face ceva. Mai întâi, când mai erau doar 800 de metri, a accelerat şi i-a surprins pe mulţi, atfel încât doar Michele Dancelli, Herman Van Springel şi Adriano Durante, campionul Italiei, au putut răspunde. Apoi, Eddy Merckx s-a deplasat pe partea dreaptă a drumului, cu Van Springel în roata sa, şi cei doi italieni pe cealaltă parte. După ce a analizat scurt situaţia, a sprintat cu 150 de metri înainte de final şi a trecut victorios linia de sosire de pe Via Roma, urmat de Dancelli şi Van Springel.

A fost primul mare succes al lui Merckx şi începutul unei poveşti frumoase de dragoste cu Milano-San Remo, ce avea să ţină exact un deceniu. Coincidenţă sau nu, “Canibalul” a obţinut ultima mare victorie a carierei tot acolo, devenind ciclistul cu cele mai multe triumfuri în “La Classicissima”, şapte.

Kenneth Vanbilsen

Puţini rutieri din plutonul actual se pot lăuda că vin dintr-o familie cu mai multă tradiţie în ciclism decât Kenneth Vanbilsen. Bunicul său, Lucien Vanderaerden, a fost rutier independent la începutul anilor ‘60, vărul lui, Michael Vanderaerden, a fost un promiţător junior, cu victorii în Niedersachsen Rundfahrt, în timp ce unchiul lui este nimeni altul decât Eric Vanderaerden, care a câştigat de-a lungul carierei Turul Flandrei, Paris-Roubaix şi cinci etape în Turul Franţei. În aceste condiţii, ar fi fost extrem de ciudat ca belgianul să nu aleagă ciclismul ca drum în viaţă. 

Începutul lui Vanbilsen la juniori a fost promiţător, cu o victorie în Trofee der Vlaamse Ardennen, însă continuarea nu a mai fost atât de încurajatoare, la fel ca şi tranziţia la tineret, acolo unde flamandul a avut nevoie de ceva timp pentru a se acomoda şi a începe să-i aducă rezultate echipei de la acea vreme, Donckers Koffie-Jelly Belly. Vanbilsen nu a rămas decât un sezon acolo, preferând ca pentru 2012 să treacă la An Post-Sean Kelly, gruparea fostului mare rutier irlandez. Schimbarea a fost de bun augur pentru tânărul ciclist, care a câştigat în stagiunea respectivă una dintre cele mai importante curse din calendarul sub 23 de ani, Turul Flandrei, la capătul unei evadări impresionante.

Evident, un astfel de rezultat nu avea cum să nu atragă atenţia unei echipe profesioniste, iar Topsport Vlaanderen a fost cea care a pus ochii pe belgian. Primul an petrecut alături de noua sa formaţie a fost unul în care Kenneth Vanbilsen a fost protejat, programul său fiind compus din curse de mai mică importanţă şi criterii, astfel încât să se evite epuizarea fizică şi mentală. După câteva clasări în top zece în curse din ţara natală, pe final de sezon a venit şi cel mai bun rezultat de până atunci la profesionişti, locul 13 în Paris-Tours, una dintre cele mai vechi clasice din calendar.

A fost sau nu un indiciu pentru ce avea să urmeze, greu de spus, însă cert este că Vanbilsen a avut parte de un debut excelent în 2014, impunându-se în chiar prima cursă în care a luat startul, Grand Prix La Marseillaise (acolo unde un belgian nu mai câştigase de 11 ani). Forma bună a continuat în Etoile de Bessèges şi Turul Andaluziei, unde au fost bifate alte clasări în top zece, însă rutierul lui Topsport a impresionat şi în clasicele pe pavate care au deschis sezonul, în special în Omloop Het Nieuwsblad, unde a făcut parte dintr-un grup foarte puternic, format în ultimii 40 de kilometri. Deşi a fost prins, Kenneth Vanbilsen tot a terminat pe un loc bun – 45 – la prima sa participare acolo.

În vârstă de numai 23 de ani, belgianul e unul dintre tinerii de urmărit în clasicele pe pavate din această stagiune, fiind deja confirmat pentru Dwars door Vlaanderen şi Gent-Wevelgem. Evident, o victorie sau o clasare pe podium ies din discuţie, dar asta nu înseamnă că nu are mijloacele de a se face în continuare remarcat, alte rezultate bune în cursele de o zi din 2014 putându-i aduce un contract alături de o echipă de World Tour, acolo unde, în câţiva ani, va avea oportunitatea să devină doar al şaselea ciclist din istorie care câştigă Turul Flandrei atât la tineret, cât şi la profesionişti.

Tirreno-Adriatico 2014

“Cursa celor Două Mări” este pregătită pentru a 49-a ediţie, iar aşteptările sunt mari, mai ales că a câştigat încă o dată duelul cu mai titrata Paris-Nisa în ceea ce priveşte atât traseul, cât şi calitatea rutierilor prezenţi la start. Pe lângă etapele propuse, care le oferă oportunităţi mai multor tipuri de ciclişti – sprinteri, contratimpişti, puncheuri şi căţărători – compeţitia din Italia a fost aleasă de mulţi şi pentru că reprezintă o pregătire ideală înainte de Milano-San Remo, primul Monument al sezonului, iar cei care îşi propun un rezultat bun în “La Primavera” au ocazia să se adapteze la vremea şi drumurile de acolo.

Aşa cum ne-au obişnuit, organizatorii au invitat patru echipe Pro Continentale – Bardiani, IAM, MTN-Qhubeka şi NetApp-Endura – care li se vor alătura celor 18 aflate în World Tour. Patru tricouri distinctive vor fi puse în joc (albastru la general, roşu pentru clasamentul pe puncte, verde pentru căţărători şi alb în ierarhia tinerilor), iar etapele în linie vor avea la sosire secunde de bonificaţie (10-6-4), al căror rol în configuraţia finală a clasamentului se poate dovedi important.

Traseul

Pentru al patrulea an consecutiv, cursa va începe cu un contratimp pe echipe (o afacere între Orica-GreenEdge şi Omega Pharma-Quick Step), care se va desfăşura între Donoratico şi San Vincenzo (18,5 kilometri), distanţa fiind ceva mai lungă decât la precedentele ediţii. Apoi, în următoarele două zile, sprinterii vor fi la putere, în Cascina, respectiv Arezzo, cu menţiunea că etapa a treia are un final în urcare, cu pantă maximă 11%, iar ultimul kilometru va include şi pavate, care cu siguranţă vor condimenta lupta pentru victorie, deoarece şi unii rutieri mai agresivi se vor implica, atraşi de acele dificultăţi, iar sprinterii puri s-ar putea trezi daţi la o parte.

Week-end-ul va aduce cele mai aşteptate (de către fani) şi dure (pentru rutieri) etape. Mai întâi, runda a patra, care este şi cea mai lungă, va avea trei ascensiuni, iar ultima dintre acestea va figura la final. E vorba despre Selva Rotonda, care are 14,5 kilometri şi pantă medie 5,4%. Nu este cea mai grea ascensiune pe care o putea propune Italia, însă Selva Rotonda va avea un impact serios asupra clasamentului general, mai ales dacă unii dintre favoriţi vor încerca să atace devreme, în loc să aştepte ultimul kilometru.

O zi mai târziu, caravana va avea parte de o etapă mai scurtă, fără ca asta să însemne că nu va fi dificilă. Toată acţiunea va fi concentrată în ultimii 50 de kilometri, unde vor apărea două căţărări repertoriate. Prima e Passo Lanciano (11,3 kilometri, 8,5% pantă medie), urmată de o coborâre şi infernala Guardiagrele, o ascensiune scurtă, în lungime de numai 610 metri, însă cu o pantă medie de 22% şi maximă de 30%, caracteristici care pun în umbră şi celebrul Mur de Huy. Ca şi cum imaginea de ansamblu nu era deloc îmbietoare pentru ciclişti, duminică se anunţă ploaie, iar Guardiagrele s-ar putea transforma într-o bătălie pentru supravieţuire, nu pentru victorie.

Porto Sant’Elpidio va reveni în Tirreno-Adriatico, însă nu va mai avea teribilele dealuri de anul trecut, ci le va face cu ochiul sprinterilor, asta dacă echipele lor, deja obosite în acel punct al cursei, vor putea controla evadarea. Ultima etapă va consta în contratimpul individual din jurul localităţii San Benedetto del Tronto (9,7 kilometri), însă rămâne de văzut dacă va mai putea schimba ceva în clasamentul general.

Favoriţii

Pentru început, câteva date ce vin în sprijinul celor care afirmă că Tirreno-Adriatico e cea mai impresionantă cursă a anului prin prisma listei de start: cicliştii prezenţi aici au câştigat un total de 11 Mari Tururi, trei titluri mondiale pe şosea, alte şapte la contratimp şi 22 clasice Monument, fără a pune la socoteală cele aproape 200 de succese de etapă obţinute în cursele de trei săptămâni.

Din cauza unei accidentări la spate, Chris Froome va absenta, însă Sky speră în continuare să intre în posesia Tridentului lui Neptun, prin Richie Porte, care a fost adus să îl înlocuiască pe britanic. Australianul a ratat victoria în precedentele curse pe etape din 2014 (Turul Down Under şi Turul Andaluziei), însă şi-a îmbunătăţit condiţia de atunci şi e pregătit să arate că gruparea britanică nu a greşit când a decis să mizeze pe el pentru Turul Italiei. Totuşi, Porte nu este principalul favorit la victorie, adevărul fiind că în lipsa lui Froome e greu de spus că există un mare pretendent la tricoul albastru.

Aflat la a doua competiţie din acest sezon, Alberto Contador va căuta primul succes după patru ani într-o cursă scurtă etapă. Ibericul va avea o echipă foarte puternică alături şi va încerca să găsească tot felul de soluţii pentru a-i pune probleme lui Sky, după ce în 2013 a dat greş de fiecare dată, indiferent de ce a făcut. Un alt câştigător de Turul Franţei, Cadel Evans, se află într-o formă impresionantă şi va lupta pentru victorie, la trei ani după ce a devenit primul australian din istorie triumfător în Tirreno-Adriatico.

La fel ca Richie Porte şi Cadel Evans, Nairo Quintana şi-a fixat ca principal obiectiv în această stagiune Turul Italiei, iar “Cursa celor Două Mări” îi va oferi ocazia de a le lua pulsul adversarilor săi şi de a face cunoştinţă cu vremea vitregă din peninsulă, care îşi va face apariţia şi în luna mai. Ca lider de echipă va porni şi Chris Horner, învingătorul din Vuelta, Tirreno-Adriatico fiind pentru rutierul american al lui Lampre-Merida primul test al primăverii şi o bornă importantă în pregătirea sa pentru Il Giro.

Omega Pharma-Quick Step este una dintre puţinele echipe cu doi lideri, Rigoberto Uran şi Michal Kwiatkowski. Deşi sud-americanul a terminat pe podium Turul Omanului, mai tânărul său coleg pare să fie la un nivel mult mai ridicat, aspect pe care l-a arătat şi în Strade Bianche. Polonezul este avantajat şi de contratimpul individual, însă are şi un minus pe care l-a recunoscut – căţărările lungi – iar etapa a patra va avea la final acea ascensiune în lungime de 15 kilometri. Totuşi, un loc pe podium pare foarte accesibil pentru Kwiatkowski, având în vedere ce formă traversează.

Italia a câştigat ultimele două ediţii, prin Vincenzo Nibali, însă cum “Rechinul” se află în Paris-Nisa, speranţele gazdelor stau în Michele Scarponi, colegul său de la Astana, dar şi în Domenico Pozzovivo, unul dintre protagoniştii din Roma Maxima. Interesant de urmărit va fi şi Stefano Pirazzi, mai ales după ce ciclistul lui Bardiani a spus că în 2014 se va concentra mai mult pe clasamentul general în curse, şi nu pe tricoul de cel mai bun căţărător.

Pe lista rutierilor care ar mai trebui să aibă un impact asupra ierarhiei se mai află Robert Gesink, Bauke Mollema, Thibaut Pinot, Andrew Talansky, Jurgen Van Den Broeck, Pierre Rolland, Dani Moreno, Ivan Basso, Daniel Martin şi Julian Arredondo, lupta pentru etapele montane şi pentru un loc în top zece anunţându-se spectaculoasă.

În ceea ce priveşte sprinturile, Tirreno-Adriatico are toate şansele să fie singura cursă pe etape în care se vor întâlni Mark Cavendish, André Greipel şi Marcel Kittel până la startul Turului Franţei. Greipel este lider într-o ierarhie a succeselor din acest sezon, dar Cavendish promite să recupereze în Italia, la fel ca Marcel Kittel, care nu a avut adversar în Turul Dubaiului. Un alt sprinter aflat într-o formă excelentă e Sacha Modolo, căruia i-a priit din plin transferul la Lampre, italianul adunând patru victorii până acum. Evident, şi Peter Sagan va încerca să se implice la sprinturi, la fel ca Arnaud Démare, Gerald Ciolek, Sonny Colbrelli şi Sam Bennett, care îi poate surprinde pe favoriţi la Arezzo.

Pentru contratimpul din ultima etapă, Tony Martin, Fabian Cancellara şi Bradley Wiggins vor porni ca favoriţi, dar lista outsiderilor este de asemenea impresionantă, pe ea aflându-se Patrick Gretsch, Luke Durbridge, Michael Hepburn, Tobias Ludvigsson, Alex Dowsett, Manuele Boaro şi Adriano Malori.

Date statistice

– Roger De Vlaeminck are cele mai multe victorii la general, şase, obţinute între 1972 şi 1977

– Tot belgianul deţine şi recordul etapelor câştigate, 15

– În clasamentul naţiunilor, conduce Italia, cu 24 de succese, cel mai recent fiind adus de Vincenzo Nibali, în 2013

– Italianul este şi singurul ciclist care a câştigat Tirreno-Adriatico şi Il Giro în acelaşi sezon

– Un singur ciclist din afara Europei s-a impus în “Cursa celor Două Mări”, australianul Cadel Evans

– Cea mai lungă ediţie a avut loc în 1997, 1437 de kilometri; la polul opus, se află cursa din 1973, 582 de kilometri

– Cu excepţia ediţiei inaugurale, toate celelalte s-au încheiat în aceeaşi localitate, San Benedetto del Tronto

– În 2003, la 21 de ani şi 193 de zile, Filippo Pozzato a devenit cel mai tânăr învingător din istorie

– Cel mai vârstnic câştigător e tot un italian, Stefano Garzelli, care avea 36 de ani şi 252 de zile la ediţia din 2010

Paris-Nisa: şapte anecdote pentru şapte decenii de cursă

1933 – În timpul etapei a doua (Dijon – Lyon), plutonul a trecut prin Burgundia, iar Max Bulla, unul dintre cei mai buni căţărători ai acelor ani, s-a apropiat de maşina directorului cursei şi l-a întrebat dacă are o pălărie. “Nu. Pentru ce îţi trebuie?”, a replicat acesta. “Vreau să îmi scot pălăria în faţa unei regiuni care merită din plin să fie salutată”, a venit răspunsul austriacului.

1936 – Pentru René Vietto, ediţia din acel an nu a fost una reuşită, iar francezul s-a gândit de mai multe ori să plece mai devreme acasă, însă nu a făcut-o până la urmă, din raţiuni financiare. A fost una dintre cele mai bune decizii luate vreodată de Vietto, care la doar o zi după încheierea cursei a întâlnit-o pe cea care avea să îi devină soţie, Louise Vandekerkhove, în timp ce amândoi aşteptau tramvaiul, într-o staţie din Lille.

1951 – Lucien Teisseire era în culmea fericirii la Nisa: tocmai devenise primul francez de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial care se impusese în prestigioasa competiţie. Era cel mai important succes al carierei pentru Teisseire într-o cursă pe etape, iar acesta a savurat victoria alături de public, făcând un tur de onoare. Seara, oficialii l-au anunţat că au greşit atunci când au calculat rezultatele, ceea ce însemna că nu el era câştigător, ci belgianul Roger Decock, pentru doar 12 secunde.

1957 – La finalul etapei a patra, în Alès, cicliştii lui Rochet-Dunlop au venit la hotelul unde ştiau că se află cazaţi, dar managerul echipei, Marcel Venineaux, le-a interzis să intre: “În afară de Antonio da Silva Barbosa, niciunul dintre voi nu a făcut nimic astăzi. Aşa că nu sunteţi obosiţi”.

1972 – Înaintea ultimei zile, Eddy Merckx era considerat câştigător, belgianul fiind atât de sigur de succesul său, încât a mers să se fotografieze pe barca cu motor care urma să îi fie acordată ca premiu învingătorului. În acest timp, directorul cursei, Jean Leuillot, i-a promis lui Raymond Poulidor 10 000 de franci dacă îl învinge pe “Canibal”. Extrem de motivat, francezul a dat totul în etapa încheiată pe Col d’Èze şi a reuşit ceea ce părea imposibil: a terminat pe primul loc la general. Rezultatul acela a reprezentat o surpriză uriaşă pentru toată lumea, inclusiv pentru unul dintre sponsorii lui Poulidor, Adidas, care a avut nevoie de trei zile pentru a-şi face reclamă în presă.

1984 – Cu 40 de kilometri rămaşi până la finalul etapei care urma să se termine în oraşul La Seyne-sur-Mer, Bernard Hinault se afla într-un grup desprins de pluton şi avea şanse mari să câştige în premieră Paris-Nisa, însă totul s-a năruit după ce drumul a fost blocat de 300 de muncitori de la un port din apropiere, care au considerat că aceea era cea mai bună metodă pentru a atrage atenţia asupra condiţiilor şi salariilor. Imediat, Hinault a văzut roşu în faţa ochilor şi a intrat cu bicicleta în acel grup, după care a început să se bată cu protestarii, poza cu el lovindu-l cu pumnul pe unul dintre muncitori devenind legendară.

2009 – Alberto Contador era aproape de un nou triumf în “Cursa către Soare”, avansul său în faţa următorului clasat, Luis Leon Sanchez, fiind de 73 de secunde înaintea ultimelor două zile. Sanchez nu mai avea cum să îi pună probleme compatriotului său, dar a beneficiat de o oportunitate uriaşă în etapa a şaptea, după ce Contador a căzut fizic, pentru că a uitat să mănânce, suferind ceea ce rutierii francezi numesc “la fringale”. Drept urmare, liderul clasamentului general s-a chinuit în ultimii şase kilometri şi a pierdut două minute şi 53 de secunde în raport cu Luis Leon Sanchez, care a preluat tricoul galben şi l-a dus până la Nisa.