Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Liège–Bastogne–Liège 1966: singurul Monument al lui Anquetil

Între Jacques Anquetil şi cursele de o zi nu a existat o poveste de dragoste. Este adevărat, francezul s-a impus în Gent-Wevelgem, în 1964, însă clasicele nu l-au atras niciodată, sentiment la care a contribuit şi Paris-Roubaix 1958, atunci când a fost foarte aproape de victorie, dar ghinionul l-a împiedicat să ajungă singur la final. Deşi presa din Hexagon a pus mereu presiune pe el să încerce să câştige un Monument, iar unii ziarişti chiar au afirmat că nu este un ciclist complet tocmai pentru că nu participă şi în cursele de o zi, Anquetil nu a revenit asupra deciziei sale în anii în care se afla la cel mai ridicat nivel.

În schimb, a făcut asta pe finalul carierei, şi doar după ce Raphael Geminiani i-a spus că victoriile vor veni din ce în ce mai greu, odată cu apariţia italianului Felice Gimondi, care triumfase în Turul Franţei înainte de a împlini 23 de ani, succes urmat sezonul următor de un altul răsunător, în Paris-Roubaix. Un ciclist care reacţiona mereu dacă orgoliul îi era “trezit/rănit”, mai ales atunci când rezultatele unui adversar îi erau amintite, iar forma sa era pusă sub semnul întrebării, francezul a hotărât să vină la startul celei de-a 52-a ediţii a Liège–Bastogne–Liège, cursă care a măsurat 253 de kilometri în 1966.

Clasica din Belgia s-a bucurat de prezenţa multor nume mari, ca Rudi Altig, Gianni Motta, Walter Godefroot, Felice Gimondi şi un foarte tânăr Eddy Merckx. Conştient că îi lipseşte viteza necesară pentru a face diferenţa la sprint, în cazul în care va ajunge cu aceştia la final, Anquetil a ales să atace într-un moment în care puţini se aşteptau să apară o acţiune, când plutonul se afla pe Côte de la Bouquette. Fără se se uite în urmă, “Maître Jacques” a plecat într-un contratimp solitar, i-a prins pe evadaţi – Johnny Schleck, Jos Spruyt şi Jean-Pierre Genet – care aveau peste un minut în momentul atacului, şi a accelerat din nou, de această dată, pe Côte de Mont-Theux, distanţându-i pe aceştia.

Din acel moment, până la final mai erau doar 45 de kilometri, şi chiar dacă Jacques Anquetil nu mai avea forma arătată la începutul anilor ’60, distanţa s-a dovedit a fi floare la ureche pentru ciclistul care câştigase de opt ori Grand Prix des Nations şi stabilise şi recordul orei de-a lungul carierei. Dornic să demonstreze că rămâne în continuare “patronul” plutonului, rutierul echipei BIC a încheiat “La Doyenne” cu un avans de aproape cinci minute în faţa următorilor clasaţi, belgienii Victor Van Schil şi Willy In ‘t Ven, în timp ce Felice Gimondi, marele favorit înainte de start, a venit doar pe locul al 17-lea. A fost singurul succes al lui Anquetil într-un Monument, dar, în acelaşi timp, o victorie prin care acesta şi-a cimentat locul în panteonul zeilor ciclismului.

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: