Cafe Roubaix

Qatar 2016

Peste câţiva ani, pentru prima oară în istoria Campionatelor Mondiale, acestea se vor desfăşura în Orientul Mijlociu. Qatar a fost singura ţară care şi-a depus candidatura şi a primit fără probleme dreptul a organiza cursele în 2016. Totuşi, lucrurile nu vor fi atât de simple, cel puţin nu pentru sprinterii care se aşteptau la un profil perfect plat. Recent, Philippe Chevallier, directorul sportiv şi tehnic al Uniunii Cicliste Internaţionale, a fost să inspecteze traseul propus de către gazde şi a fost dezamăgit de ce a văzut, transmiţându-le celor din Qatar că trebuie să îl schimbe şi să îl facă mai dificil.

Astfel, Federaţia de Ciclism de acolo va fi obligată să construiască un traseu deluros, deoarece UCI doreşte să le ofere oportunităţi tuturor rutierilor. Evident, sprinterii vor fi favorizaţi în continuare, însă atacanţii vor avea o şansă în plus. Iar dacă luăm în considerare şi declaraţia lui Chevallier, care a spus că traseul va semăna cu cel al Jocurilor Olimpice din 1980, devine din ce în ce mai clar că plutonul nu va mai avea parte de o simplă “plimbare prin parc”, aşa cum a fost Copenhaga 2011, când a câştigat Mark Cavendish.

În plus, mai apare o problemă: din cauza temperaturilor extrem de ridicate, cursele din Qatar vor fi programate la jumătatea lunii octombrie, iar asta îi va oblige pe cicliştii interesaţi de tricoul curcubeu să îşi schimbe pregătirea. Cum UCI nu are de gând să organizeze calendarul în funcţie de Mondiale, asta înseamnă că Turul Spaniei, care se va termina cu aproximativ o lună înainte, nu îi va ajuta prea mult pe cei care vor dori să ajungă în formă maximă în Orientul Mijlociu, mult mai importante urmând să fie antrenamentele şi clasicele din Italia, dar şi Turul Beijingului. Pe de altă parte, nu ar fi de mirare ca Turul Qatarului, deja o cursă de tradiţie la startul sezonului, să fie mutată târziu în toamnă, pentru a le oferi cicliştilor un “aperitiv” înainte de Campionatele Mondiale.

Concluzii după Turul Elveţiei

– Rui Costa şi-a câştigat definitiv un loc în cartea de istorie a cursei despre care mulţi spun că este a patra ca importanţă din calendar, după cele trei Mari Tururi. Dacă anul trecut a devenit primul portughez care s-a impus aici, rutierul lui Movistar a obţinut acum o victorie mai categorică şi mai impresionantă, deoarece nu l-a avut pe Alejandro Valverde drept “locotenent”. Odată cu acest succes, lusitanul şi-a asigurat un contract important, indiferent de echipa în culorile căreia va evolua începând cu 2014. Tot ce mai rămâne de văzut este care va fi ierarhia lui Movistar pentru Turul Franţei, în condiţiile în care Alejandro Valverde şi Nairo Quintana se vor afla şi ei acolo.

– Peter Sagan a demonstrat încă o dată că nu are limite: slovacul a plecat din Elveţia cu două victorii şi tricoul rezervat câştigătorului pe puncte, dar parcă niciuna dintre aceste realizări nu a fost atât de impresionantă ca locul 20 pe care a terminat contratimpul individual din ultima etapă. Căţărarea din a doua jumătate a traseului a avut 11,2 kilometri lungime şi pantă medie 8,4%, însă asta nu l-a împiedicat pe ciclistul lui Cannondale să facă unul dintre cele mai bune contratimpuri ale carierei şi să confime că se află pe drumul cel bun pentru Marea Buclă, despre care a spus că îi oferă nu mai puţin de 12 etape în care se poate impune.

– Văzut ca favorit la tricoul galben, mai ales după succesul din Turul Californiei şi forma bună arătată în cursa de pe teren propriu, Tejay van Garderen a terminat doar pe locul şapte acum, dar acesta nu este un rezultat îngrijorător pentru tânărul american, deoarece mai are timp suficient să atingă nivelul dorit pentru Turul Franţei. Acolo, important pentru el va fi ca BMC să îşi stabilească rapid priorităţile, astfel încât să nu se trezească la jumătatea cursei că nu se mai poate baza pe niciuna dintre cele două variante iniţiale pentru ierarhia generală.

– La ce a arătat în Turul Elveţiei, Thibaut Pinot poate emite pretenţii la o clasare în top cinci în Le Tour. Francezul în vârstă de doar 23 de ani este cu adevărat impresionant pe căţărări (teren pe care puţini rutieri din pluton se pot compara cu el), a făcut progrese evidente la contratimp şi mai are timp să se antreneze pentru a trece cu bine de coborările tehnice şi rapide, care i-au pus probleme în ultima săptămână. În cazul în care Pinot va face un Tur al Franţei memorabil, merită pusă o întrebare: îl va mai putea ţine FDJ şi în sezonul viitor?

– A terminat pe locul 40, la 25 de minute şi jumătate de învingător, dar Andy Schleck are toate motivele să spere că va fi la un nivel ridicat în iulie, astfel încât să lupte pentru măcar o victorie de etapă în Turul Franţei. Poate părea puţin pentru un ciclist care are patru clasări pe podium în Marile Tururi, dar nu trebuie uitat că luxemburghezul vine după cea mai dificilă perioadă a carierei, în care şi-a pierdut forma şi încrederea. Schleck nu va fi favorit nici măcar la o clasare între primii cinci, dar ediţia centenară a Marii Bucle poate marca startul unui nou drum pentru el, la finalul căruia să redevină rutierul din urmă cu câteva sezoane.

Cum a apărut regula ultimilor trei kilometri

Era prima jumătate a lui martie 1972, iar Eddy Merckx se prezentase la startul cursei care deschidea oficial sezonul, Paris-Nisa. În ciuda faptului că şi alţi rutieri mari se mai aflau acolo, ciclistul flamand pornea cu prima şansă, nu doar datorită formei, ci şi pentru că se impusese la precedentele trei ediţii. Obiectivul său: evident, un nou triumf, ce l-ar fi apropiat şi mai mult de recordul deţinut la acea vreme de francezul Jacques Anquetil, autor a cinci succese în “Cursa Soarelui”.

Aşa cum era de aşteptat, competiţia din Hexagon a început în nota de dominare a belgianului, care s-a impus în prologul de la Dourdan, victorie urmată de cea din etapa secundă, încheiată la Autun. O zi mai târziu, plutonul a ajuns la Saint-Etienne, iar “Canibalul” era pregătit pentru a trece din nou primul linia de sosire. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, deoarece Merckx a comis o greşeală şi a căzut pe final, iar victoria i-a revenit compatriotului său, Eric Leman, care l-a învins pe britanicul Barry Hoban.

Din cauza acelui incident, liderul ierarhiei generale a pierdut aproximativ un minut, sinonim cu cedarea tricoului alb. Totuşi, asta nu s-a întâmplat, deoarece Jean Leulliot, organizatorul cursei, a decis ca Merckx să primească timpul învingătorului şi să fie înregistrat ca al zecelea în etapă. Măsura respectivă a început apoi să fie introdusă în tot mai multe curse şi s-a aplicat în ultimul kilometru, evident, cu condiţia ca etapa să nu fie de contratimp sau să nu se încheie în căţărare. Apoi, în 2005, UCI a hotărât ca regula să se aplice ultimilor trei kilometri, aşa cum o cunoaştem astăzi, iar într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, nu ar fi deloc exclus ca regulamentul să fie din nou schimbat, astfel încât rutierii care cad în ultimii cinci kilometri să fie creditaţi cu timpul grupului în care se aflau la acel moment.

Major Tom

A venit în Bretania la finalul anilor ’50, nu doar pentru a-şi construi o carieră în ciclism, dar şi pentru a evita încorporarea. Pe Bătrânul Continent, a primit un contract de profesionist în valoare de 80 de lire sterline pe lună, o sumă excelentă pentru un debutant. Ce a determinat-o pe Rapha-Geminiani să îl aducă? Rezultatele foarte bune obţinute pe velodrom, între care medalia olimpică de bronz la Melbourne, cu echipa de pursuit, şi locul doi la Naţionalele de Velodrom, acolo unde a pierdut titlul doar pentru că a făcut pană în finală. Pe lângă aceste rezultate, conducătorii lui Rapha au fost impresionaţi de determinarea sa fantastică, capacitatea de a lupta până la ultimul strop de energie şi instinctul de killer.

Primul an la profesionişi a coincis cu un loc patru la Mondiale, o performanţă remarcabilă pentru un ciclist în vârstă de numai 21 de ani, venit dintr-o ţară exotică în lumea ciclismului. În sezonul următor, a fost aproape să câştige Paris-Roubaix, însă a fost prins cu doar cinci kilometri înainte de final, o situaţie ce se va mai repeta în viitor, în Liège–Bastogne–Liège. Totuşi, cariera sa nu a fost marcată doar de înfrângeri dureroase, ci şi de victorii fantastice, în Turul Flandrei, Bordeaux-Paris, Turul Lombardiei, Milano-San Remo, dar şi la Campionatele Mondiale de la San Sebastian.

Un visător (avea de gând să cumpere un tren întreg şi să amenajeze o locuinţă în el), fiul de miner din Harworth a mai rămas în memoria tuturor şi datorită pasiunii sale pentru maşini, dar şi meniului aparte chiar şi pentru un ciclist al anilor ‘60, care includea porumbei (pentru digestie), zmeură (pentru tonifierea muşchilor), suc de morcovi (pentru creşterea nivelului hemoglobinei) şi usturoi (pentru subţierea sângelui).

Momentul definitoriu al carierei a fost purtarea tricoului galben în Turul Franţei, timp de o zi, la finalul unei etape din Pirinei. Era 1962, iar toată Marea Britanie a vorbit despre asta, deoarece era primul ciclist din această ţară care se afla la conducerea celei mai importante curse din lume. Urmările acestui rezultat: zeci de ziarişti din Albion veniţi în Hexagon pe durata următoarelor ediţii ale Marii Bucle şi sute de compatrioţi care şi-au planificat apoi vacanţele astfel încât să îl urmărească în curse şi la antrenamente.

Din păcate, ambiţia uriaşă şi lipsa unui instinct de supravieţuire i-au curmat viaţa şi cariera atunci când încerca să mai scrie o pagină importantă în cariera sa şi aşa impresionantă. Într-o zi de 13 iulie 1967, pe Mont Ventoux, cu o temperatură la nivelul solului care a trecut de 50 de grade Celsius, un amestec de amfetamine şi coniac au dus la comsemnarea celui de-al doilea deces din istoria Turului Franţei, dar şi la schimbarea regulamentelor anti-doping. Pe de altă parte, la fel de adevărat este că moartea sa tragică i-a adus o aură mitică, asemănătoare cu cea a idolului său, Fausto Coppi, de asemenea, dispărut prea devreme.

Numele acestui rutier? Tom Simpson, alintat de presa franceză “Major Tom”, după numele personajului creat de Pierre Daninos. Rândurile de mai sus reprezintă doar crâmpeie din ceea ce a făcut şi a lăsat în urma sa ciclistul britanic care i-a fermecat pe toţi – francezi, flamanzi şi italieni – cu felul său de a fi, flamboaiant, glumeţ, ambiţios şi carismatic. Dacă Bradley Wiggins a câştigat Turul Franţei în 2012, iar Sky dă ora exactă în cursele pe etape, asta este şi pentru că Tom Simpson i-a spus mamei sale, în 1958: “Plec în Franţa, deoarece nu vreau să mă întreb peste 20 de ani cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi făcut asta”.

Cu ce am rămas după Criteriul Dauphiné

Turul Omanului, Criteriul Internaţional, Turul Romandiei şi Criteriul Dauphiné sunt cursele pe care Chris Froome şi le-a adăugat în palmares în doar jumătate de an, urmând astfel paşii din 2012 ai compatriotului său, Bradley Wiggins, cu o diferenţă importantă: spre deosebire de acesta, Froome atacă pe munte, iar atunci când o face, e foarte greu pentru adversari să rămână în roata sa. Bilanţul britanicului, dar şi comportarea excelentă a lui Sky, arată că echipa din Albion este pe drumul cel bun pentru a câştiga din nou Turul Franţei, cu mai puţin de trei săptămâni până la start.

O persoană mult mai deschisă decât Wiggins, Chris Froome pare că nu a fost lovit de curentul anti-Sky din ultima vreme, obţinând respectul cuvenit din partea oponenţilor şi spectatorilor. Chiar dacă a dominat atât de categoric Criteriul Dauphiné, e normal ca mulţi să se întrebe dacă la fel vor sta lucrurile şi în Marea Buclă. Evident, ciclistul în vârstă de 28 de ani are slăbiciuni, însă acestea nu au fost descoperite sau speculate de către adversari; cât timp lucrurile vor rămâne astfel, Froome va păstra şanse intacte la tricoul galben.

Ceea ce îl diferenţiază pe Froome de mulţi rutieri este că nu “s-a îmbătat” după succesul din Dauphiné, deoarece ştie că Le Tour va reprezenta o cu totul altă poveste. Nu doar pentru că vorbim de o cursă de trei săptămâni, cu infinit mai mult obstacole, dar şi pentru că acolo adversarii lui se vor afla într-o formă foarte bună şi vor fi mai mulţi. Două nume care nu s-au aflat în Franţa e posibil să îi pună probleme britanicului: Thibaut Pinot, prezent în Turul Elveţiei, şi Nairo Quintana, care se antrenează de săptămâni bune în Columbia. Dacă la aceştia se adaugă Alberto Contador, Alejandro Valverde, Joaquim Rodriguez, Cadel Evans şi Tejay van Garderen, dar şi alianţele anti-Sky (din ce în ce mai probabile), Froome va avea de tras serios pentru a obţine victoria, asta în ciuda faptului că versiunea 2013 a lui Sky pentru Le Tour pare cu cel puţin o clasă peste cea din 2012.

Enigmaticul Contador

Criteriul Dauphiné a fost promovat înainte de start ca un duel între Froome şi rutierul iberic, însă desfăşurarea cursei nu s-a ridicat la nivelul promovării. Spaniolul a terminat doar pe zece, la aproape patru minute şi jumătate în urma învingătorului, dar a avut grijă să îşi mascheze slăbiciunile, punând evoluţia sa mai slabă pe seama alergiilor şi a ajutorului pe care i l-a dat coechipierului său, australianul Michael Rogers. Din acest punct de vedere, Contador şi Saxo-Tinkoff merită felicitaţi, deoarece l-au lăsat pe britanic cu câteva semne de întrebare.

Pe de altă parte, deşi nu ar fi pentru prima oară când ibericul în vârstă de 30 de ani şi-ar ascunde forma, se pune întrebarea dacă acesta va reuşi să fie la 100% peste o lună, în condiţiile în care a admis că trebuie să mai adauge 25 de procente pentru a atinge nivelul maxim. Dacă asta se va întâmpla, va apărea o nouă întrebare: un Contador post-suspendare, aflat în forma ideală, îi poate pune probleme unui Froome care rulează la 100%?

Rămân la părerea că răspunsul, cel puţin după ce am văzut în ultimele luni, este nu. În mod normal, în cele trei contratimpuri din Turul Franţei, Contador va pierde undeva între două şi trei minute în raport cu rivalul său, diferenţă care va fi apoi foarte dificil de recuperat pe munte. Căţărările lungi, cu pante medii de 6-7/%, sunt ideale pentru Sky, iar ibericul nu va obţine mare lucru acolo. Tocmai de aceea, terenul propice pentru a încerca ceva ar putea veni altundeva, pe o coborâre sau pe o ascensiune de categorie inferioară, dar cu pantă mai mare, care are darul de “a dinamita” plutonul şi de a crea un pic de dezordine.

PS: ceva îmi spune că Joaquim Rodriguez va fi un pretendent serios la podium. Da, “Purito” nu a arătat nimic în Dauphiné, iar în Marea Buclă nu vor fi bonificaţii, dar asta nu înseamnă că trebuie să fie îngrijorat. Din contră, liderul Katushei urmează pregătirea clasică, old school, a unui rutier pentru Turul Franţei, cu paşi mici şi fără să iasă în evidenţă, “adormindu-şi” astfel oponenţii. În plus, va beneficia şi de ajutorul unei echipe excelente, din care nu vor lipsi Daniel Moreno şi Simon Spilak, doi oameni-cheie pe munte. Un ciclist care ştie cum să se motiveze şi să se antreneze pentru a atinge forma dorită, Rodriguez va fi pregătit în luna iulie pentru “a fuma” ceea ce e posibil să fie ultimul trabuc din carieră într-un Mare Tur.

Turul Elveţiei 2013

Week-end-ul final al Criteriului Dauphiné coincide cu startul unei alte curse importante din calendar, în care mulţi dintre actorii principali ai Turului Franţei şi-au anunţat prezenţa. Este vorba despre Turul Elveţiei, competiţie ce se va afla la ediţia cu numărul 77, una ce se anunţă foarte deschisă, în absenţa unui mare favorit. Ce atrage atenţia este faptul că traseul nu e la fel de dificil ca în anii anteriori, doar două dintre cele nouă etape urmând să se încheie în căţărare.

Startul va fi dat din Quinto şi va consta într-un contratimp în lungime de 8,1 kilometri, la finalul căruia gazdele speră să vadă o victorie a lui Fabian Cancellara. Clasamentul general va suferi modificări serioase o zi mai târziu, atunci când plutonul va încheia la Crans-Montana (15,2 kilometri, pantă medie 6,4%), ascensiune ce revine după doi ani, la precedenta vizită fiind consemnat succesul lui Juan Mauricio Soler, care a devenit atunci primul columbian aflat la conducerea Turului Elveţiei.

Ziua a treia îi va duce pe ciclişti la Meiringen, localitate aflată nu departe de spectaculoasa cascadă Reichenbach, acolo unde Sherlock Holmes şi James Moriarty s-au lupta în cunoscuta povestire “Ultima problemă”, a lui Sir Arthur Conan Doyle. Cu ceva mai mult de 20 de kilometri înainte de final, plutonul va trece peste Sustenpas, o căţărare de categoria întâi ce ar putea să le dea idei unor oameni înainte de coborârea care îi va duce în Meiringen.

Următoarele trei etape îi vor aduce în prim-plan pe sprinteri şi puncheuri, cu Peter Sagan mare favorit la victorie de fiecare dată. Slovacul, care s-a impus în patru runde la ediţia precedentă, îi va avea ca adversari pe John Degenkolb, Arnaud Démare, Roberto Ferrari, Heinrich Haussler, Tom Boonen, Philippe Gilbert sau Enrico Gasparotto. Lupta pentru general va reîncepe vineri, atunci când se va desfăşura cea mai lungă etapă de la această ediţie. Traseul va număra patru ascensiuni repertoriate, ultima fiind Albulapas (22,5 kilometri lungime, pantă medie 5,8%). Cum din vârful acesteia mai rămân doar câţiva kilometri până la sosirea din La Punt, atacurile sunt garantate acolo.

Penultima zi a cursei va fi din nou una rezervată puncheurilor, pentru ca etapa a noua să regleze conturile în ierarhia generală. Şi aceasta, deoarece atunci va fi programat un contratimp individual în lungime de 27 de kilometri, între Bad Ragaz şi Flumserberg, localitate care nu a mai fost vizitată din 2008. Prima parte a traseului va avea loc pe un plat perfect, urmat de o ascensiune foarte dificilă (10,3 kilometri, pantă medie 8,5%), ce va duce cu siguranţă la realizarea unor diferenţe importante între oamenii interesaţi de clasamentul general.

Favoriţii

Primul portughez din istorie triumfător în Turul Elveţiei, Rui Costa are tot dreptul să spere la un nou succes, nu doar datorită formei sale aflate pe o pantă ascendentă, ci şi traseului, care îl avantajează clar. Rutierul în vârstă de 26 de ani se simte bine în Elveţia, drept dovadă fiind locul trei ocupat în Turul Romandiei, pe finalul lunii aprilie, şi va încerca să arate în următoarea săptămână şi jumătate că merită să fie unul dintre liderii lui Movistar în Turul Franţei.

Principalul adversar al lusitanului va fi Tejay van Garderen, care se va prezenta la start după primul succes al carierei într-o cursă pe etape (Turul Californiei). Cum americanul a înregistrat progrese evidente pe căţărări, tot ce trebuie să facă e să rămână alături de ceilalţi ciclişti pe munte şi să se bazeze pe contratimpul său foarte bun pentru a-şi adjudeca tricoul galben. Van Garderen nu va fi singurul ciclist pentru care contratimpul va reprezenta arma principală, în aceeaşi situaţie aflându-se Simon Spilak, slovenul aflat la unul dintre cele mai bune sezoane din carieră.

Deşi nu fac parte din prima categorie a favoriţilor, Bauke Mollema şi Daniel Martin (învingătorul din  Liège–Bastogne–Liège) nu trebuie ignoraţi, fiind capabili să se implice în lupta pentru un loc pe podium. Până să devină “locotenentul” lui Alberto Contador în Turul Franţei, Roman Kreuziger va beneficia de libertate absolută în Elveţia şi va încerca să profite de această ocazie pentru a obţine un rezultat care să îi ofere şi mai multă încredere înainte de Marea Buclă. Fost câştigător al tricoului de cel mai bun căţărător, Andy Schleck se va afla în faţa unui examen important, cursa din următoarele zile urmând să arate dacă luxemburghezul poate fi un protagonist în Le Tour.

Date statistice:

– italianul Pasquale Fornara are cele mai multe triumfuri în Turul Elveţiei, patru, toate obţinute în anii ‘50

– patru câştigători ai cursei se vor afla la startul ediţiei din 2013: Vladimir Karpets, Roman Kreuziger, Fabian Cancellara şi Rui Costa

– 16 ţări au dat un învingător în Turul Elveţiei, prima poziţie a clasamentului fiind ocupată de gazde, care au obţinut 23 de victorii

– recordul de etape câştigate îi aparţine lui Fabian Cancellara, 12

– patru localităţi îşi vor face debutul pe harta Turului Elveţiei în 2013: Quinto, Bouchs, Leuggern şi Zernez