Cum a apărut regula ultimilor trei kilometri
Era prima jumătate a lui martie 1972, iar Eddy Merckx se prezentase la startul cursei care deschidea oficial sezonul, Paris-Nisa. În ciuda faptului că şi alţi rutieri mari se mai aflau acolo, ciclistul flamand pornea cu prima şansă, nu doar datorită formei, ci şi pentru că se impusese la precedentele trei ediţii. Obiectivul său: evident, un nou triumf, ce l-ar fi apropiat şi mai mult de recordul deţinut la acea vreme de francezul Jacques Anquetil, autor a cinci succese în “Cursa Soarelui”.
Aşa cum era de aşteptat, competiţia din Hexagon a început în nota de dominare a belgianului, care s-a impus în prologul de la Dourdan, victorie urmată de cea din etapa secundă, încheiată la Autun. O zi mai târziu, plutonul a ajuns la Saint-Etienne, iar “Canibalul” era pregătit pentru a trece din nou primul linia de sosire. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, deoarece Merckx a comis o greşeală şi a căzut pe final, iar victoria i-a revenit compatriotului său, Eric Leman, care l-a învins pe britanicul Barry Hoban.
Din cauza acelui incident, liderul ierarhiei generale a pierdut aproximativ un minut, sinonim cu cedarea tricoului alb. Totuşi, asta nu s-a întâmplat, deoarece Jean Leulliot, organizatorul cursei, a decis ca Merckx să primească timpul învingătorului şi să fie înregistrat ca al zecelea în etapă. Măsura respectivă a început apoi să fie introdusă în tot mai multe curse şi s-a aplicat în ultimul kilometru, evident, cu condiţia ca etapa să nu fie de contratimp sau să nu se încheie în căţărare. Apoi, în 2005, UCI a hotărât ca regula să se aplice ultimilor trei kilometri, aşa cum o cunoaştem astăzi, iar într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, nu ar fi deloc exclus ca regulamentul să fie din nou schimbat, astfel încât rutierii care cad în ultimii cinci kilometri să fie creditaţi cu timpul grupului în care se aflau la acel moment.
Cafe Roubaix 