Cafe Roubaix

Kenneth Vanbilsen

Puţini rutieri din plutonul actual se pot lăuda că vin dintr-o familie cu mai multă tradiţie în ciclism decât Kenneth Vanbilsen. Bunicul său, Lucien Vanderaerden, a fost rutier independent la începutul anilor ‘60, vărul lui, Michael Vanderaerden, a fost un promiţător junior, cu victorii în Niedersachsen Rundfahrt, în timp ce unchiul lui este nimeni altul decât Eric Vanderaerden, care a câştigat de-a lungul carierei Turul Flandrei, Paris-Roubaix şi cinci etape în Turul Franţei. În aceste condiţii, ar fi fost extrem de ciudat ca belgianul să nu aleagă ciclismul ca drum în viaţă. 

Începutul lui Vanbilsen la juniori a fost promiţător, cu o victorie în Trofee der Vlaamse Ardennen, însă continuarea nu a mai fost atât de încurajatoare, la fel ca şi tranziţia la tineret, acolo unde flamandul a avut nevoie de ceva timp pentru a se acomoda şi a începe să-i aducă rezultate echipei de la acea vreme, Donckers Koffie-Jelly Belly. Vanbilsen nu a rămas decât un sezon acolo, preferând ca pentru 2012 să treacă la An Post-Sean Kelly, gruparea fostului mare rutier irlandez. Schimbarea a fost de bun augur pentru tânărul ciclist, care a câştigat în stagiunea respectivă una dintre cele mai importante curse din calendarul sub 23 de ani, Turul Flandrei, la capătul unei evadări impresionante.

Evident, un astfel de rezultat nu avea cum să nu atragă atenţia unei echipe profesioniste, iar Topsport Vlaanderen a fost cea care a pus ochii pe belgian. Primul an petrecut alături de noua sa formaţie a fost unul în care Kenneth Vanbilsen a fost protejat, programul său fiind compus din curse de mai mică importanţă şi criterii, astfel încât să se evite epuizarea fizică şi mentală. După câteva clasări în top zece în curse din ţara natală, pe final de sezon a venit şi cel mai bun rezultat de până atunci la profesionişti, locul 13 în Paris-Tours, una dintre cele mai vechi clasice din calendar.

A fost sau nu un indiciu pentru ce avea să urmeze, greu de spus, însă cert este că Vanbilsen a avut parte de un debut excelent în 2014, impunându-se în chiar prima cursă în care a luat startul, Grand Prix La Marseillaise (acolo unde un belgian nu mai câştigase de 11 ani). Forma bună a continuat în Etoile de Bessèges şi Turul Andaluziei, unde au fost bifate alte clasări în top zece, însă rutierul lui Topsport a impresionat şi în clasicele pe pavate care au deschis sezonul, în special în Omloop Het Nieuwsblad, unde a făcut parte dintr-un grup foarte puternic, format în ultimii 40 de kilometri. Deşi a fost prins, Kenneth Vanbilsen tot a terminat pe un loc bun – 45 – la prima sa participare acolo.

În vârstă de numai 23 de ani, belgianul e unul dintre tinerii de urmărit în clasicele pe pavate din această stagiune, fiind deja confirmat pentru Dwars door Vlaanderen şi Gent-Wevelgem. Evident, o victorie sau o clasare pe podium ies din discuţie, dar asta nu înseamnă că nu are mijloacele de a se face în continuare remarcat, alte rezultate bune în cursele de o zi din 2014 putându-i aduce un contract alături de o echipă de World Tour, acolo unde, în câţiva ani, va avea oportunitatea să devină doar al şaselea ciclist din istorie care câştigă Turul Flandrei atât la tineret, cât şi la profesionişti.

Tirreno-Adriatico 2014

“Cursa celor Două Mări” este pregătită pentru a 49-a ediţie, iar aşteptările sunt mari, mai ales că a câştigat încă o dată duelul cu mai titrata Paris-Nisa în ceea ce priveşte atât traseul, cât şi calitatea rutierilor prezenţi la start. Pe lângă etapele propuse, care le oferă oportunităţi mai multor tipuri de ciclişti – sprinteri, contratimpişti, puncheuri şi căţărători – compeţitia din Italia a fost aleasă de mulţi şi pentru că reprezintă o pregătire ideală înainte de Milano-San Remo, primul Monument al sezonului, iar cei care îşi propun un rezultat bun în “La Primavera” au ocazia să se adapteze la vremea şi drumurile de acolo.

Aşa cum ne-au obişnuit, organizatorii au invitat patru echipe Pro Continentale – Bardiani, IAM, MTN-Qhubeka şi NetApp-Endura – care li se vor alătura celor 18 aflate în World Tour. Patru tricouri distinctive vor fi puse în joc (albastru la general, roşu pentru clasamentul pe puncte, verde pentru căţărători şi alb în ierarhia tinerilor), iar etapele în linie vor avea la sosire secunde de bonificaţie (10-6-4), al căror rol în configuraţia finală a clasamentului se poate dovedi important.

Traseul

Pentru al patrulea an consecutiv, cursa va începe cu un contratimp pe echipe (o afacere între Orica-GreenEdge şi Omega Pharma-Quick Step), care se va desfăşura între Donoratico şi San Vincenzo (18,5 kilometri), distanţa fiind ceva mai lungă decât la precedentele ediţii. Apoi, în următoarele două zile, sprinterii vor fi la putere, în Cascina, respectiv Arezzo, cu menţiunea că etapa a treia are un final în urcare, cu pantă maximă 11%, iar ultimul kilometru va include şi pavate, care cu siguranţă vor condimenta lupta pentru victorie, deoarece şi unii rutieri mai agresivi se vor implica, atraşi de acele dificultăţi, iar sprinterii puri s-ar putea trezi daţi la o parte.

Week-end-ul va aduce cele mai aşteptate (de către fani) şi dure (pentru rutieri) etape. Mai întâi, runda a patra, care este şi cea mai lungă, va avea trei ascensiuni, iar ultima dintre acestea va figura la final. E vorba despre Selva Rotonda, care are 14,5 kilometri şi pantă medie 5,4%. Nu este cea mai grea ascensiune pe care o putea propune Italia, însă Selva Rotonda va avea un impact serios asupra clasamentului general, mai ales dacă unii dintre favoriţi vor încerca să atace devreme, în loc să aştepte ultimul kilometru.

O zi mai târziu, caravana va avea parte de o etapă mai scurtă, fără ca asta să însemne că nu va fi dificilă. Toată acţiunea va fi concentrată în ultimii 50 de kilometri, unde vor apărea două căţărări repertoriate. Prima e Passo Lanciano (11,3 kilometri, 8,5% pantă medie), urmată de o coborâre şi infernala Guardiagrele, o ascensiune scurtă, în lungime de numai 610 metri, însă cu o pantă medie de 22% şi maximă de 30%, caracteristici care pun în umbră şi celebrul Mur de Huy. Ca şi cum imaginea de ansamblu nu era deloc îmbietoare pentru ciclişti, duminică se anunţă ploaie, iar Guardiagrele s-ar putea transforma într-o bătălie pentru supravieţuire, nu pentru victorie.

Porto Sant’Elpidio va reveni în Tirreno-Adriatico, însă nu va mai avea teribilele dealuri de anul trecut, ci le va face cu ochiul sprinterilor, asta dacă echipele lor, deja obosite în acel punct al cursei, vor putea controla evadarea. Ultima etapă va consta în contratimpul individual din jurul localităţii San Benedetto del Tronto (9,7 kilometri), însă rămâne de văzut dacă va mai putea schimba ceva în clasamentul general.

Favoriţii

Pentru început, câteva date ce vin în sprijinul celor care afirmă că Tirreno-Adriatico e cea mai impresionantă cursă a anului prin prisma listei de start: cicliştii prezenţi aici au câştigat un total de 11 Mari Tururi, trei titluri mondiale pe şosea, alte şapte la contratimp şi 22 clasice Monument, fără a pune la socoteală cele aproape 200 de succese de etapă obţinute în cursele de trei săptămâni.

Din cauza unei accidentări la spate, Chris Froome va absenta, însă Sky speră în continuare să intre în posesia Tridentului lui Neptun, prin Richie Porte, care a fost adus să îl înlocuiască pe britanic. Australianul a ratat victoria în precedentele curse pe etape din 2014 (Turul Down Under şi Turul Andaluziei), însă şi-a îmbunătăţit condiţia de atunci şi e pregătit să arate că gruparea britanică nu a greşit când a decis să mizeze pe el pentru Turul Italiei. Totuşi, Porte nu este principalul favorit la victorie, adevărul fiind că în lipsa lui Froome e greu de spus că există un mare pretendent la tricoul albastru.

Aflat la a doua competiţie din acest sezon, Alberto Contador va căuta primul succes după patru ani într-o cursă scurtă etapă. Ibericul va avea o echipă foarte puternică alături şi va încerca să găsească tot felul de soluţii pentru a-i pune probleme lui Sky, după ce în 2013 a dat greş de fiecare dată, indiferent de ce a făcut. Un alt câştigător de Turul Franţei, Cadel Evans, se află într-o formă impresionantă şi va lupta pentru victorie, la trei ani după ce a devenit primul australian din istorie triumfător în Tirreno-Adriatico.

La fel ca Richie Porte şi Cadel Evans, Nairo Quintana şi-a fixat ca principal obiectiv în această stagiune Turul Italiei, iar “Cursa celor Două Mări” îi va oferi ocazia de a le lua pulsul adversarilor săi şi de a face cunoştinţă cu vremea vitregă din peninsulă, care îşi va face apariţia şi în luna mai. Ca lider de echipă va porni şi Chris Horner, învingătorul din Vuelta, Tirreno-Adriatico fiind pentru rutierul american al lui Lampre-Merida primul test al primăverii şi o bornă importantă în pregătirea sa pentru Il Giro.

Omega Pharma-Quick Step este una dintre puţinele echipe cu doi lideri, Rigoberto Uran şi Michal Kwiatkowski. Deşi sud-americanul a terminat pe podium Turul Omanului, mai tânărul său coleg pare să fie la un nivel mult mai ridicat, aspect pe care l-a arătat şi în Strade Bianche. Polonezul este avantajat şi de contratimpul individual, însă are şi un minus pe care l-a recunoscut – căţărările lungi – iar etapa a patra va avea la final acea ascensiune în lungime de 15 kilometri. Totuşi, un loc pe podium pare foarte accesibil pentru Kwiatkowski, având în vedere ce formă traversează.

Italia a câştigat ultimele două ediţii, prin Vincenzo Nibali, însă cum “Rechinul” se află în Paris-Nisa, speranţele gazdelor stau în Michele Scarponi, colegul său de la Astana, dar şi în Domenico Pozzovivo, unul dintre protagoniştii din Roma Maxima. Interesant de urmărit va fi şi Stefano Pirazzi, mai ales după ce ciclistul lui Bardiani a spus că în 2014 se va concentra mai mult pe clasamentul general în curse, şi nu pe tricoul de cel mai bun căţărător.

Pe lista rutierilor care ar mai trebui să aibă un impact asupra ierarhiei se mai află Robert Gesink, Bauke Mollema, Thibaut Pinot, Andrew Talansky, Jurgen Van Den Broeck, Pierre Rolland, Dani Moreno, Ivan Basso, Daniel Martin şi Julian Arredondo, lupta pentru etapele montane şi pentru un loc în top zece anunţându-se spectaculoasă.

În ceea ce priveşte sprinturile, Tirreno-Adriatico are toate şansele să fie singura cursă pe etape în care se vor întâlni Mark Cavendish, André Greipel şi Marcel Kittel până la startul Turului Franţei. Greipel este lider într-o ierarhie a succeselor din acest sezon, dar Cavendish promite să recupereze în Italia, la fel ca Marcel Kittel, care nu a avut adversar în Turul Dubaiului. Un alt sprinter aflat într-o formă excelentă e Sacha Modolo, căruia i-a priit din plin transferul la Lampre, italianul adunând patru victorii până acum. Evident, şi Peter Sagan va încerca să se implice la sprinturi, la fel ca Arnaud Démare, Gerald Ciolek, Sonny Colbrelli şi Sam Bennett, care îi poate surprinde pe favoriţi la Arezzo.

Pentru contratimpul din ultima etapă, Tony Martin, Fabian Cancellara şi Bradley Wiggins vor porni ca favoriţi, dar lista outsiderilor este de asemenea impresionantă, pe ea aflându-se Patrick Gretsch, Luke Durbridge, Michael Hepburn, Tobias Ludvigsson, Alex Dowsett, Manuele Boaro şi Adriano Malori.

Date statistice

– Roger De Vlaeminck are cele mai multe victorii la general, şase, obţinute între 1972 şi 1977

– Tot belgianul deţine şi recordul etapelor câştigate, 15

– În clasamentul naţiunilor, conduce Italia, cu 24 de succese, cel mai recent fiind adus de Vincenzo Nibali, în 2013

– Italianul este şi singurul ciclist care a câştigat Tirreno-Adriatico şi Il Giro în acelaşi sezon

– Un singur ciclist din afara Europei s-a impus în “Cursa celor Două Mări”, australianul Cadel Evans

– Cea mai lungă ediţie a avut loc în 1997, 1437 de kilometri; la polul opus, se află cursa din 1973, 582 de kilometri

– Cu excepţia ediţiei inaugurale, toate celelalte s-au încheiat în aceeaşi localitate, San Benedetto del Tronto

– În 2003, la 21 de ani şi 193 de zile, Filippo Pozzato a devenit cel mai tânăr învingător din istorie

– Cel mai vârstnic câştigător e tot un italian, Stefano Garzelli, care avea 36 de ani şi 252 de zile la ediţia din 2010

Paris-Nisa: şapte anecdote pentru şapte decenii de cursă

1933 – În timpul etapei a doua (Dijon – Lyon), plutonul a trecut prin Burgundia, iar Max Bulla, unul dintre cei mai buni căţărători ai acelor ani, s-a apropiat de maşina directorului cursei şi l-a întrebat dacă are o pălărie. “Nu. Pentru ce îţi trebuie?”, a replicat acesta. “Vreau să îmi scot pălăria în faţa unei regiuni care merită din plin să fie salutată”, a venit răspunsul austriacului.

1936 – Pentru René Vietto, ediţia din acel an nu a fost una reuşită, iar francezul s-a gândit de mai multe ori să plece mai devreme acasă, însă nu a făcut-o până la urmă, din raţiuni financiare. A fost una dintre cele mai bune decizii luate vreodată de Vietto, care la doar o zi după încheierea cursei a întâlnit-o pe cea care avea să îi devină soţie, Louise Vandekerkhove, în timp ce amândoi aşteptau tramvaiul, într-o staţie din Lille.

1951 – Lucien Teisseire era în culmea fericirii la Nisa: tocmai devenise primul francez de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial care se impusese în prestigioasa competiţie. Era cel mai important succes al carierei pentru Teisseire într-o cursă pe etape, iar acesta a savurat victoria alături de public, făcând un tur de onoare. Seara, oficialii l-au anunţat că au greşit atunci când au calculat rezultatele, ceea ce însemna că nu el era câştigător, ci belgianul Roger Decock, pentru doar 12 secunde.

1957 – La finalul etapei a patra, în Alès, cicliştii lui Rochet-Dunlop au venit la hotelul unde ştiau că se află cazaţi, dar managerul echipei, Marcel Venineaux, le-a interzis să intre: “În afară de Antonio da Silva Barbosa, niciunul dintre voi nu a făcut nimic astăzi. Aşa că nu sunteţi obosiţi”.

1972 – Înaintea ultimei zile, Eddy Merckx era considerat câştigător, belgianul fiind atât de sigur de succesul său, încât a mers să se fotografieze pe barca cu motor care urma să îi fie acordată ca premiu învingătorului. În acest timp, directorul cursei, Jean Leuillot, i-a promis lui Raymond Poulidor 10 000 de franci dacă îl învinge pe “Canibal”. Extrem de motivat, francezul a dat totul în etapa încheiată pe Col d’Èze şi a reuşit ceea ce părea imposibil: a terminat pe primul loc la general. Rezultatul acela a reprezentat o surpriză uriaşă pentru toată lumea, inclusiv pentru unul dintre sponsorii lui Poulidor, Adidas, care a avut nevoie de trei zile pentru a-şi face reclamă în presă.

1984 – Cu 40 de kilometri rămaşi până la finalul etapei care urma să se termine în oraşul La Seyne-sur-Mer, Bernard Hinault se afla într-un grup desprins de pluton şi avea şanse mari să câştige în premieră Paris-Nisa, însă totul s-a năruit după ce drumul a fost blocat de 300 de muncitori de la un port din apropiere, care au considerat că aceea era cea mai bună metodă pentru a atrage atenţia asupra condiţiilor şi salariilor. Imediat, Hinault a văzut roşu în faţa ochilor şi a intrat cu bicicleta în acel grup, după care a început să se bată cu protestarii, poza cu el lovindu-l cu pumnul pe unul dintre muncitori devenind legendară.

2009 – Alberto Contador era aproape de un nou triumf în “Cursa către Soare”, avansul său în faţa următorului clasat, Luis Leon Sanchez, fiind de 73 de secunde înaintea ultimelor două zile. Sanchez nu mai avea cum să îi pună probleme compatriotului său, dar a beneficiat de o oportunitate uriaşă în etapa a şaptea, după ce Contador a căzut fizic, pentru că a uitat să mănânce, suferind ceea ce rutierii francezi numesc “la fringale”. Drept urmare, liderul clasamentului general s-a chinuit în ultimii şase kilometri şi a pierdut două minute şi 53 de secunde în raport cu Luis Leon Sanchez, care a preluat tricoul galben şi l-a dus până la Nisa.