Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

27 mart. 2014

E3 Harelbeke 2014

E3 Harelbeke 2014

Omloop Het Nieuwsblad anunţă în fiecare sezon startul curselor de o zi, dar tensiunea începe să crească aproape o lună mai târziu, odată cu E3 Harelbeke, clasică al cărei statut a devenit mult mai important în sezoanele recente, după ce Uniunea Ciclistă Internaţională a hotărât să o accepte în World Tour. Astfel, E3 Harelbeke a ajuns să adune la start unele dintre cele mai mari nume ale plutonului şi să se salveze de la dispariţie, cu care era ameninţată după ce Gent-Wevelgem a fost mutată înaintea Turului Flandrei.

Combinaţia de pavate cu dealuri face E3 Harelbeke (211 kilometri) una dintre cursele de o zi cu cel mai mare potenţial de spectacol, iar anul acesta ar trebui să fie şi mai multă acţiune, după decizia organizatorilor de a mai adăuga două căţărări, pentru ediţia din 2014 ajungându-se la un total de 17 dealuri. Balul va fi deschis de Katteberg, dar lucrurile serioase vor începe cu adevărat la kilometrul 130, când apare Taaienberg (1250 de metri, pantă medie 9,5%), pe care Tom Boonen a atacat la jumătatea acestei săptămâni, în Dwars door Vlaanderen.

Peste mai puţin de 50 de kilometri, rutierii vor aborda una dintre cele mai celebre combinaţii din clasicele pe pavate, Paterberg (362 de metri, pantă medie 12%) – Oude Kwaremont (2200 de metri, pantă medie 4,2%). Indiferent de componenţa primului grup acolo, pe Paterberg sunt aşteptate atacuri, iar acestea pot realiza o selecţie sau se pot transforma chiar într-o acţiune ce se poate finaliza cu o victorie. Cicliştii nu vor avea timp să îşi regăsească suflul, deoarece Oude Kwaremont (unde Fabian Cancellara a mutat decisiv anul trecut) va apărea peste scurt timp şi îi va inspira pe rutieri să lanseze noi atacuri.

Ultima parte a cursei va număra alte două căţărări – Karnemelkbeekstraat şi Teigemberg – alte oportunităţi pentru cei care vor dori să facă diferenţa şi să scape de oponenţi şi de spectrul unei sosiri la sprint. Odată ce Teigemberg va fi încheiat, vor mai rămâne doar 13 kilometri de plat, dar dacă vântul va bate din faţă, acea porţiune nu va fi deloc uşoară, iar plutonul va beneficia de o şansă de a-i prinde pe cei aflaţi în frunte.

Favoriţii

Într-un clasament al victoriilor, Fabian Cancellara ocupă ultima treaptă a podiumului, la egalitate cu olandezul Jan Raas, ambii având câte trei succese. Elveţianul, nimeni altul decât deţinătorul trofeului, este creditat cu prima şansă în cea de-a 57-a ediţie a E3 Harelbeke, la startul căreia se va prezenta după ce în urmă cu doar câteva zile a încheiat pe locul al doilea Milano-San Remo. Ca de fiecare dată, Cancellara (care a inspectat recent ultimii 97 de kilometri ai Turului Flandrei) va fi nevoit să atace pe unul dintre dealuri şi să plece într-un contratimp individual, dar spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în 2013, o astfel de acţiune ar putea veni mai târziu, deoarece rutierul lui Trek Factory Racing are alături o echipă foarte puternică, din care nu vor lipsi Stijn Devolder, Gregory Rast sau Jasper Stuyven.

Deşi Cancellara este câştigătorul de anul trecut, Omega Pharma-Quick Step e aşteptată să dea ora exactă, pentru că gruparea belgiană are o distribuţie impresionantă, putând propune cel puţin trei variante la victorie. Tom Boonen va fi liderul echipei, fostul campion mondial urmând să îl înfrunte pentru prima oară în 2014 pe rivalul său de la Trek Factory Racing. E3 Harelbeke va reprezenta o bună oportunitate pentru Omega Pharma-Quick Step să joace şi cartea numită Zdenek Stybar, cehul având în acest moment un rol similar cu cel al lui Stijn Devolder, în trecut. În afară de cei doi, şi Niki Terpstra poate lupta pentru victorie, olandezul aflându-se într-o formă excelentă, care i-a adus un nou succes în Dwars door Vlaanderen.

Peter Sagan a obţinut două victorii în acest sezon (în etape din Turul Omanului şi Tirreno-Adriatico), dar evoluţia sa de până acum nu a convins. Slovacul nu a câştigat nicio cursă de o zi de la startul anului, iar E3 Harelbeke (clasică încheiată pe locul secund în 2013) va reprezenta ocazia perfectă pentru a sparge gheaţa. După ce în Milano-San Remo şi-a pus echipa la treabă, nu ar fi exclus ca Sagan să adopte de această dată o tactică mai defensivă şi să îşi facă toate calculele în funcţie de acţiunile adversarilor.

O problemă mecanică l-a împiedicat pe John Degenkolb să facă parte din grupul care a luptat pentru victorie în “La Primavera”, iar germanul în vârstă de 25 de ani va fi foarte motivat să îşi ia revanşa şi să arate că se află în continuare într-o formă excelentă, care îi va permite să se numere printre favoriţi peste ceva mai mult de o săptămână, în Turul Flandrei. Un alt ciclist care va avea ceva de demonstrat va fi Greg Van Avermaet, belgianul urmând să fie susţinut de Silvan Dillier, Daniel Oss şi Thor Hushovd (norvegianul va fi opţiunea lui BMC pentru un sprint).

Sky va veni şi ea cu o echipă puternică, iar asta îi va permite să meargă pe mai multe variante. Dintre toţi rutierii grupării britanice, Ian Stannard se află la cel mai ridicat nivel, însă asta nu înseamnă că Sky nu îşi va trimite la atac mai mulţi oameni, la fel cum a făcut-o în Omloop Het Nieuwsblad. Stannard, Geraint Thomas şi Luke Rowe pot încerca să atace în ultimii 30-40 de kilometri, în timp ce Edvald Boasson Hagen şi Salvatore Puccio îşi vor permite să rămână în pluton şi să aştepte un eventual sprint (ultima oară când E3 Harelbeke s-a încheiat astfel a fost în 2012).

Chiar dacă mulţi ar fi dorit să îl vadă în Milano-San Remo, Sep Vanmarcke nu a luat startul în cursa din Italia, preferând să se antreneze din greu pe pavate, atât pe teren propriu, cât şi în nordul Franţei. Clasat pe locul al doilea în Paris-Roubaix 2013, rutierul echipei Belkin va fi unul dintre principalii favoriţi la primul loc, mai ales dacă şi-a păstrat forma excelentă arătată la începutul lunii martie, atunci când a fost cel mai agresiv ciclist din Omloop Het Nieuwsblad.

Cine mai poate fi printre protagonişti în E3 Harelbeke? Stijn Devolder, în funcţie de cum va decurge cursa, Sebastian Turgot, Damien Gaudin, Sebastian Langeveld, Filippo Pozzato (care a fost “invizibil” în primele luni ale lui 2014), Tony Gallopin, Jens Keukeleire, Mathew Hayman, Sylvain Chavanel (clasat pe locul cinci în Dwars door Vlaanderen) şi Luca Paolini.

Date statistice

– Tom Boonen deţine recordul de victorii în E3 Prijs, cinci, obţinute între 2004 şi 2012

– În clasamentul pe naţiuni, Belgia este prima (38), urmată de Olanda (5) şi Italia (4)

– În zece rânduri, ciclistul care a câştigat E3 Prijs s-a impus în acel sezon şi în Turul Flandrei

– Singurul rutier din afara Europei învingător în cursa din Flandra este australianul Phil Anderson (1985)

– Cea mai ridicată medie orară a fost înregistrată la ediţia din 2003 – 45,9 km/h

– William Tackaert a câştigat cea mai lungă ediţie – 236 de kilometri – în 1983

– E3 Harelbeke este una dintre puţinele curse de o zi în care Eddy Merckx nu s-a impus, cel mai bun rezultat al belgianului fiind un loc doi, în 1972

Publicat în Clasice 2014 | Lasă un comentariu
24 mart. 2014

Rutierul săptămânii

Ani la rând, Thor Hushovd a visat să câştige o clasică majoră şi să devină primul norvegian care îşi trece în palmares un Monument, dar tot ce a putut face a fost să adune câteva podiumuri. Duminică, Hushovd a luat startul în Milano-San Remo, însă ciclistul lui BMC nu a contat deloc în lupta pentru victorie, care a fost obţinută de compatriotul său, Alexander Kristoff, acesta aducându-i Katushei unul dintre cele mai mari succese din istoria de nici şase ani a echipei ruse, unde a ajuns după ce a trecut pe la BMC, formaţie ce i-a acordat puţine şanse în cele două sezoane petrecute acolo.

Unul dintre cei mai versatili ciclişti din plutonul actual, capabil să se descurce bine pe plat, pe dealuri, pe pavate, dar şi în contratimpurile scurte, Kristoff şi-a început cu adevărat cariera odată cu venirea la Katusha, care a crezut în el şi l-a crescut pentru a deveni principalul sprinter al echipei. An după an, nordicul a făcut paşi importanţi, iar în 2014 se pare că a ajuns la maturitatea necesară pentru a deveni un actor principal în toate clasicele de primăvară, de la San Remo până la Roubaix.

Succesul din “La Primavera” reprezintă o confirmare a potenţialului pe care îl are Alexander Kristoff, dar şi un prim obiectiv bifat în acest sezon, la startul căruia şi-a propus să se impună într-o clasică Monument şi într-o etapă din Turul Franţei. Dacă va avea în luna iulie forma bună arătată în aceste săptămâni, norvegianul are toate şansele să îşi îndeplinească şi al doilea ţel pentru 2014 şi chiar să lupte în ierarhia tricoului verde. Până atunci, pentru Kristoff urmează alte oportunităţi – Dwars door Vlaanderen, Gent-Wevelgem, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix – de a obţine noi victorii şi a-şi construi un palmares important.

Publicat în Rutierul săptămânii | Lasă un comentariu
24 mart. 2014
2 Comments

Concluzii după Milano-San Remo

Victoria obţinută de Alexander Kristoff i-a uimit pe mulţi, dar nu este o surpriză uriaşă, deoarece rutierul Katushei a arătat încă de anul trecut, când a terminat între primii zece Milano-San Remo, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, că un succes într-un Monument nu se află departe. Echipa sa, Katusha, a muncit mult duminică, iar ajutorul dat de Luca Paolini, unul dintre veteranii formaţiei ruse, a contat enorm pe final, atunci când Kristoff a fost unul dintre puţinii ciclişti care s-au putut baza pe un coleg. Pe Lungomare Italo Calvino, rutierul în vârstă de 27 de ani a executat un sprint perfect, cum “La Primavera” nu a mai văzut de la Oscar Freire, în 2010, şi a devenit primul norvegian din istorie triumfător în Milano-San Remo.

Clasat pe locul secund, Fabian Cancellara a răbufnit atunci când Alexander Kristoff a trecut linia de sosire înaintea sa, dar gestul nu a părut îndreptat către deznodământul de duminică, ci către frustrarea acumulată în ultimii patru ani, când a fost de fiecare dată aproape să câştige Milano-San Remo, dar a pierdut în faţa unui ciclist aflat cu acea ocazie la cel mai mare succes al carierei. Având alături o echipă foarte solidă, elveţianul a făcut o cursă tactică perfectă şi nu a mai atacat, conştient că adversarii săi asta urmăreau. În schimb, Cancellara a avut o strategie mai defensivă, care a fost aproape să îi aducă primul succes după şase ani în cursa încheiată pe Riviera Italiană. Constanţa sa remarcabilă l-a ajutat să mai bifeze un record, după ce a devenit primul rutier din toate timpurile care a încheiat pe podium ultimele zece clasice Monument pe care le-a terminat.

Peter Sagan nu şi-a ascuns dorinţa de a câştiga Milano-San Remo, dar slovacul a ratat pentru al doilea an consecutiv un succes aici, deşi Cannondale a fost printre cele mai active echipe. Este adevărat, Sagan a fost blocat în momentul declanşării sprintului, însă nici până atunci nu a arătat foarte bine, senzaţia fiind că se simţea la fel ca în Strade Bianche, atunci când Michal Kwiatkowski l-a distanţat pe Via Santa Caterina. Mulţi au speculat că rutierul în vârstă de 24 de ani se gândeşte deja la următoarea destinaţie, fiind dornic să o părăsească pe Cannondale, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Mai degrabă, Peter Sagan se află sub presiunea de a obţine rezultate, conştient că este cel mai dorit ciclist de pe piaţă, iar asta îl blochează la nivel mental. În plus, judecând după cum a mers până acum, e foarte posibil ca pregătirea sa de iarnă să nu fi fost foarte reuşită.

Mark Cavendish s-a arătat dezamăgit după finalul de pe Lungomare Italo Calvino, conştient că aceasta s-ar putea să fi fost ultima sa ocazie de a-şi adjudeca din nou Milano-San Remo, în condiţiile în care organizatorii doresc un traseu mai dificil pentru sezoanele următoare. Deşi a fost nevoit să se descurce fără mulţi colegi pe final, britanicul a impresionat pe căţărări, dar efortul depus acolo l-a costat la sprint, unde a rămas fără suflu şi nu a putut încheia mai sus de locul cinci. Partea bună pentru Cavendish după evoluţia de duminică este că felul cum s-a descurcat îi permite să spere că va avea o şansă la victorie în Gent-Wevelgem, la sfârşitul acestei săptămâni.

Chiar dacă nu s-a aflat în cea mai bună formă şi mai are de lucrat pentru a ajunge la un nivel ridicat, Vincenzo Nibali a animat cursa cu atacul dat pe Cipressa. Italianul, clasat pe locul trei la ediţia din 2012, rămâne unul dintre cei mai agresivi rutieri din pluton, iar pentru asta nu are cum să nu fie apreciat. Evident, Nibali şi-ar fi dorit ca acţiunea lui să îi determine pe mai mulţi ciclişti să vină alături de el şi chiar s-a plâns de lipsa de reacţie a acestora, însă era greu de crezut că alţi oameni ar fi fost dispuşi să îşi asume riscuri, având în vedere că în pluton se aflau mulţi sprinteri, iar aceştia beneficiau de ajutorul colegilor pentru a organiza urmărirea.

Încă o dată, Milano-San Remo a oferit un final entuziasmant, numele învingătorului fiind incert până pe ultimii metri, atunci când Alexander Kristoff s-a distanţat de Fabian Cancellara. Tocmai de aceea, organizatorii ar trebui să renunţe la Pompeiana, pe care doresc în continuare să o folosească începând cu 2015, deoarece căţărarea ar strica din farmecul pe care îl are Milano-San Remo şi ar reduce considerabil numărul cicliştilor ce pot lupta pentru victorie. Mulţi sunt de părere că ultimii 30 de kilometri ai clasicei italiene sunt cei mai spectaculoşi şi mai încărcaţi de acţiune dintr-o cursă de o zi. Până la urmă, aceasta este o chestiune de gust, însă cert e că dacă Pompeiana ar figura de anul viitor pe traseu, “La Primavera” ar ridica la patru numărul clasicelor din Ardeni.

Publicat în Concluzii 2014
23 mart. 2014

Turul Cataluniei 2014

Una dintre cele mai vechi curse pe etape din lume, Turul Cataluniei şi-a pierdut din prestigiu la începutul secolului al XXl-lea, atunci când gazdele contabilizau succes după succes, dar lucrurile au început să se schimbe în ultimii ani (odată cu mutarea competiţiei în martie), după ce din ce în ce mai mulţi ciclişti de Mari Tururi din afara Spaniei s-au prezentat la start, şi nu doar ca să bifeze încă un pas în pregătirea pentru Turul Franţei, ci ca să lupte pentru victorie. Astfel, s-a ajuns la o situaţie rar întâlnită în istoria cursei, trei ani la rând fără un triumf iberic, serie pe care spaniolii speră să o vadă întreruptă în 2014.

Traseul gândit de organizatori, parcă mai bun de la un an la altul, i-a făcut pe mulţi rutieri care vor lupta în Giro sau Le Tour să vină aici şi să încerce să câştige cursa înfiinţată în 1911, care va consemna sezonul acesta cea de-a 94-a ediţie, o ediţie ce va respecta şablonul din ultima vreme: fără contratimp individual sau pe echipe, dar cu finişuri în căţărare şi sosiri în coborâre care îi vor pune la încercare pe pretendenţii la victorie.

Traseul

Turul Cataluniei va debuta cu două etape ce par simple la prima vedere, dar care s-ar putea dovedi mult mai complicate, deoarece profilul acestora va îndemna la câteva atacuri date în ultimii 15-20 de kilometri. Chiar dacă sosirile la altitudine vor veni la jumătatea săptămânii, unii ciclişti mai agresivi vor avea suficiente oportunităţi pentru a-şi surprinde adversarii şi a încerca să le ia timp acestora pe coborâri, mai ales că linia de finiş nu este plasată departe. 

Miercuri, între Banyoles şi La Molina, caravana va avea parte de trei ascensiuni, dintre care una de categorie specială – Alt de la Creueta – ce va fi încadrată de două ascensiuni de categoria întâi: Alt de Coubet şi La Molina. Aceasta din urmă figurează chiar la final şi va găzdui pentru prima dată în istorie un final în Turul Cataluniei. În mod normal, diferenţele care se vor face în urma atacurilor date acolo nu vor fi mari, deoarece La Molina are doar 5,3 kilometri lungime şi pantă medie 6%.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre ascensiunea ce îi va aştepta pe rutieri o zi mai târziu, Vallter 2000, care va veni după o etapă istovitoare. Runda va începe cu Collada de Tosses, după care va continua cu Alt de Canes, Alt de Oix şi Alt de Rocabruna, căţărari care însumează peste 48 de kilometri. Apoi, plutonul va începe să urce pe Vallter 2000 (12 kilometri, pantă medie 7,8%, pantă maximă 12%) şi va ajunge la 2200 de metri altitudine, unde ierarhia generală ar trebui să sufere modificări importante şi să prindă o formă pe care să o aibă şi la finalul cursei.

Rutierii ce îşi doresc o victorie sau o clasare mai bună vor beneficia de încă o şansă în etapa a cincea, care are o ascensiune de categoria a doua ce va figura pe traseu cu numai opt kilometri înainte de sosire. O zi mai târziu, traseul dintre El Vendrell şi Vilanova I La Geltru le va surâde sprinterilor-puncheuri, în timp ce etapa finală – un circuit prin Barcelona, cu opt treceri peste Montjuic – se anunţă foarte spectaculoasă, cu atacuri peste atacuri.

Favoriţii

Alberto Contador a câştigat cursa în 2011, dar a fost descalificat după scandalul de dopaj în care a fost implicat, iar victoria i-a revenit lui Michele Scarponi. Acum, spaniolul se întoarce în Turul Cataluniei după trei ani şi este mare favorit la primul loc, mai ales dacă luăm în considerare ce a arătat în Tirreno-Adriatico, acolo unde a dominat pe căţărări cum numai Chris Froome a făcut-o în ultimele sezoane. Britanicul va încerca să arate că accidentarea suferită la spate nu l-a afectat şi că rămâne principalul candidat la tricoul galben din Turul Franţei, iar pentru asta a avut grijă să îşi aducă “locotenenţi” unul şi unul: Richie Porte, Mikel Nieve, David Lopez şi Kanstantsin Siutsou.

În teorie, Froome este în continuare un căţărător mai puternic decât Alberto Contador, însă asta nu înseamnă automat şi că se va impune, mai ales că rivalul de la Tinkoff-Saxo – care are o echipă mai slabă, cel puţin pe hârtie – e pregătit să atace acolo unde ciclistul lui Sky se va aştepta mai puţin. Lupta dintre cei doi va fi extrem de importantă şi la nivel mental, cel care va câştiga urmând să se bucure de un important avantaj psihologic în lunile următoare.

La o lună de la ultima sa prezenţă într-o cursă, Joaquim Rodriguez se va întoarce în pluton, pregătit să arate că antrenamentele de pe Teide l-au ajutat să îşi îmbunătăţească nivelul şi să lupte pentru un nou triumf în cursa de pe teren propriu, după cel din 2010. Totuşi, “Purito” nu pare un candidat serios la tricoul alb cu verde, nu doar din cauza perioadei petrecute în afara curselor, dar şi pentru că principalele sale obiective vor veni mai târziu, în aprilie (clasicele din Ardeni), respectiv mai (Il Giro).

O altă variantă bună la cel puţin un loc pe podium pare a fi Nairo Quintana, ocupantul locului secund din Tirreno-Adriatico, deşi acesta a fost răcit în zilele anterioare cursei. Ajutat de Igor Anton şi Ruben Plaza, micuţul sud-american va căuta să le dea o replică solidă lui Contador şi Froome, la fel ca Daniel Martin, deţinătorul trofeului. Irlandezul nu trebuie neglijat, dar forma sa rămâne oarecum o enigmă, în condiţiile în care a adunat doar şapte zile de cursă în 2014.

Un alt columbian, Rigoberto Uran, vine cu gânduri mari aici, după ce în Tirreno-Adriatico a fost de nerecunoscut, rutierul lui Omega Pharma-Quick Step declarând că Turul Cataluniei este unul dintre principalele sale obiective în această primăvară. Altfel, competiţia din Spania va fi prima pentru Carlos Betancur de când acesta a câştigat Paris-Nisa, iar dacă forma sa a crescut de atunci, aşa cum ar fi normal, Betancur va lupta pentru victoria finală.

Turul Cataluniei va fi un rai al căţărătorilor, iar printre oamenii care vor mai avea un cuvânt important de spus se vor mai număra Ivan Basso, Chris Horner, Luis Leon Sanchez (de când a revenit la Caja Rural, spaniolul şi-a regăsit picioarele de căţărător), Samuel Sanchez, Tejay van Garderen, Esteban Chaves, Warren Barguil, Julian Arredondo, Jurgen Van Den Broeck, Thibaut Pinot sau Fabio Aru.

Date statistice

– Mariano Cañardo deţine recordul de victorii la general, şapte, obţinute între 1928 şi 1939

– Reprezentantul gazdelor, Miguel Poblet, este lider într-un clasament al etapelor câştigate, 33

– Ţara cu cele mai multe victorii e Spania (57), urmată de Franţa (11) şi Italia (10)

– Doi rutieri din afara Europei au câştigat Turul Cataluniei, columbienii Alvaro Mejia şi Hernan Buenahora

– Italianul Francesco Moser este ultimul ciclist care s-a impus aici în timp ce purta tricoul curcubeu (1978)

– Cea mai mare diferenţă dintre primul şi al doilea clasat a fost înregistrată în 1912, când Jose Magdalena l-a învins pe Joaquin Marti pentru 44 minute şi 16 secunde

– În 1987, Sean Kelly şi Pedro Muñoz au terminat în acelaşi timp, dar irlandezul a fost declarat învingător, deoarece stătea mai bine în ierarhia combinatei

– Barcelona este oraşul care a figurat de cele mai multe ori ca punct de plecare (54) sau sosire (73) al unei etape

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu
22 mart. 2014

Milano-San Remo 2014

Milano-San Remo 2014

Înfiinţată de Gazzetta dello Sport în 1907, cu doar doi ani înaintea apariţiei Turului Italiei, Milano-San Remo a oferit de-a lungul a mai bine de un secol foarte multe momente memorabile, fie că acestea au luat forma unor victorii, atacuri sau înfrângeri. Alături de Turul Flandrei, Paris-Roubaix, Liège–Bastogne–Liège şi Il Lombardia – celelalte Monumente din calendar – “La Primavera” a ajuns la un statut uriaş odată cu trecerea anilor, o victorie aici fiind suficientă pentru ca un rutier să spună că a lăsat ceva în urma sa după ce s-a retras.

La fel ca Il Giro şi Il Lombardia, Milano-San Remo a reprezentat mult timp cursa italienilor, dar situaţia s-a schimbat la jumătatea secolului al XX-lea, atunci când din ce în ce mai mulţi ciclişti din afara Peninsulei şi-au fixat-o ca obiectiv. Fără să aibă pavatele specifice Flandrei sau dealurile cu pante dure din Valonia, Milano-San Remo a devenit una dintre cursele preferate ale fanilor şi rutierilor, deoarece profilul pe care îl propune le oferă şanse tuturor tipurilor de ciclişti şi lasă mereu loc unor calcule ce se fac până în ultimul kilometru.

Traseul

Fără Le Mànie şi Pompeiana, mulţi au spus că ediţia din 2014 a Milano-San Remo (294 de kilometri) are un traseu identic cu cea din 2007, însă lucrurile nu stau chiar aşa, deoarece finalul de atunci a fost pe Via Roma, în timp ce acum se soseşte pe Lungomare Italo Calvino, ceea ce mai adaugă un kilometru la lungimea totală a clasicei din Italia. În plus, chiar dacă două cele două ascensiuni au fost scoase, asta nu le garantează sprinterilor o viaţă uşoară între Milano şi San Remo.

Startul se va da de pe Via della Chiesa Rossa, urmând ca undeva la jumătatea traseului să se ajungă pe Passo del Turchino. O căţărare importantă în urmă cu mai mult de 50 de ani, aceasta nu va avea niciun impact acum, greul fiind aşteptat să înceapă odată cu seria Capo Mele – Capo Cervo – Capo Berta, care va începe în ultimii 55 de kilometri şi va semnala venirea echipelor fără sprinteri la trena plutonului.

Când mai rămân doar 28 de kilometri, se va trece peste Cipressa (5,6 kilometri, pantă medie 4,1%), iar acolo nu ar trebui să mire pe nimeni dacă echipele cu puncheuri sau atacanţi vor duce un ritm foarte ridicat, pentru a încerca să scape de câţiva sprinteri puri. În cazul în care pe Cipressa nu vor reuşi, rămâne Poggio (3,7 kilometri, 3,7% pantă medie), unde atacurile vor fi la ordinea zilei. Pe Poggio, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în trecut, unul sau mai mulţi ciclişti vor căuta să se desprindă, iar dacă grupul va fi destul puternic, fără a fi numeros, are toate şansele să ajungă la sosire. Din vârful dealului, mai sunt doar 6,1 kilometri, ceea ce înseamnă că un rutier pregătit să rişte acolo poate avea succes.

Vremea va reprezenta şi anul acesta un factor important, deoarece prognoza meteo pentru duminică anunţă ploi, vânt şi temperaturi nu mai mari de 13 grade Celsius.

Favoriţii

Indiferent de cum ar fi arătat traseul, cu sau fără Pompeiana, tot Peter Sagan ar fi fost considerat principalul candidat la victorie. La fel ca anul trecut, slovacul este creditat cu prima şansă şi va trebui să arate că a învăţat din greşelile comise la ediţia precedentă. Nu mai e niciun secret faptul că rutierul lui Cannondale trece de dealuri şi este foarte puternic la sprint, însă trebuie să se asigure că nu va ajunge la sosire alături de sprinterii puri, astfel încât să aibă cu adevărat o şansă. Evident, pentru Sagan rămâne şi varianta de a ataca pe Poggio, însă apoi trebuie să facă o coborâre “à la Merckx” pentru a fi sigur că nu va fi prins. Înainte ca el să acţioneze, nu este deloc exclus ca echipa lui, Cannondale, să decidă să meargă la atac cu Oscar Gatto, un ciclist perfect capabil să le dea bătăi de cap adversarilor.

Venit la start după o o evoluţie mai mult decât mulţumitoare în Paris-Nisa (unde a câştigat o etapă şi tricoul verde), John Degenkolb e unul dintre marii pretendenţi la primul loc. Germanul, care la prima participare în “La Primavera” a terminat pe cinci, a crescut mult în ultima vreme şi asta îi permite să nu mai fie distanţat pe dealuri, lucru care s-ar putea întâmpla cu mulţi sprinteri în cazul unui ritm foarte ridicat pe Poggio. În plus, Degenkolb se bucură şi de o echipă solidă, ce îi poate asigura un “trenuleţ” mai mult decât decent pe Lungomare Italo Calvino.

Campion mondial de tineret în 2010, la Geelong, acolo unde l-a învins pe John Degenkolb, Michael Matthews şi-a fixat ca principal obiectiv în acest sezon Milano-San Remo, iar australianul a arătat în Paris-Nisa că nu glumeşte, fiind capabil să treacă de căţărările scurte şi dure cu o uşurinţă remarcabilă. Iniţial, Matthews trebuia să împartă rolul de lider cu Simon Gerrans, dar după ce acesta s-a retras din cauza problemelor cu alergiile, Orica-GreenEdge va miza doar pe el, deşi nu e exclus ca Simon Clarke să încerce să surprindă plutonul cu un atac dat pe Poggio.

Când vorbim despre sprinteri, nu pot fi evitaţi Mark Cavendish şi André Greipel, deşi niciunul dintre aceştia nu se află în cea mai bună formă. Britanicul – susţinut de Mark Renshaw, Alessandro Petacchi şi Zdenek Stybar (care nu ar fi deloc exclus să atace pe final) – speră să aibă ocazia să câştige din nou “La Classicissima”, la cinci ani de la precedentul succes, în timp ce germanul vrea să demonstreze că Marc Sergeant, managerul lui Lotto-Belisol, nu s-a înşelat când a spus că se poate impune într-o clasică de primăvară în 2014. Un alt om de urmărit la sprint va fi Sacha Modolo, de la Lampre, în ciuda faptului că nu a impresionat în Tirreno-Adriatico.

Cinci câştigători de Milano-San Remo se vor afla la start, iar unul dintre aceştia va fi Fabian Cancellara. După problemele de sănătate din iarnă, elveţianul a muncit mult şi pare că a ajuns aproape de cel mai ridicat nivel. Ca toată lumea, şi Cancellara ştie că trebuie să ajungă singur pe Lungomare Italo Calvino, rutierul lui Trek Factory Racing urmând să beneficieze de două oportunităţi pentru a încerca să se distanţeze de toţi adversarii săi: Poggio şi porţiunea finală din cursă, ce include o coborâre şi câţiva kilometri de plat.

Tot pe cartea atacului va miza şi BMC, cu menţiunea că echipa americană va avea două opţiuni, Philippe Gilbert şi Greg Van Avermaet, ocupantul locului secund din Omloop Het Nieuwsblad. Foarte activ în 2013, Sylvain Chavanel va fi liderul lui IAM, însă francezul nu este încă în cea mai bună formă, senzaţia fiind că se află cu gândul mai mult la clasicele pe pavate. În schimb, nu acelaşi lucru se poate spune despre Edvald Boasson Hagen, liderul lui Sky în aproape toate cursele de o zi din această primăvară, care, cu puţină şansă, poate da lovitura în San Remo.

Lista outsiderilor este foarte impresionantă, toţi cicliştii prezenţi acolo – Gerald Ciolek (deţinătorul trofeului), Arnaud Démare, Alexander Kristoff, Simone Ponzi (italianul traversează o perioadă excelentă), Luca Paolini, Jose Joaquin Rojas, Fabio Felline, Sonny Colbrelli – având o oportunitate importantă de a produce ceea ce ar fi o semi-surpriză sau o surpriză uriaşă.

Date statistice

– Eddy Merckx deţine recordul de victorii, şapte, obţinute între 1966 şi 1976

– Într-un clasament pe echipe, Bianchi a obţinut cele mai multe succese, nu mai puţin de 17

– Ierarhia pe naţiuni este condusă de Italia, care a bifat 50 de victorii până acum în “La Primavera”

– De şase ori câştigător al Milano-San Remo, Costante Girardengo are un total de 11 podiumuri

– Cel mai tânăr învingător din istorie e Ugo Agostoni, 20 de ani şi 252 de zile (1914); la polul opus se află Andrei Tchmil, care avea 36 de zile şi 57 de zile la triumful din 1999

– Wladimiro Panizza e ciclistul cu cele mai multe participări, 18

– Patru rutieri au câştigat Milano-San Remo din postura de campioni mondiali; ultimul care a reuşit asta a fost Giuseppe Saronni, în 1983

– Singurii ciclişti din afara Europei învingători în “La Classicissima” sunt australienii Matthew Goss şi Simon Gerrans

– Irlandezul Sean Kelly este ultimul câştigător de Mare Tur care s-a impus în Milano-San Remo (1992)

– În istoria sa de peste un secol, “La Primavera” nu a avut niciodată mai mult de 298 de kilometri lungime

– Cea mai ridicată medie orară a fost consemnată la ediţia din 1990, 45,806 km/h

Publicat în Clasice 2014 | Lasă un comentariu
21 mart. 2014

Milano-San Remo 1966: primul Monument al “Canibalului”

Sezonul de debut al lui Eddy Merckx la profesionişti – 1965 – nu a fost deloc pe placul belgianului, în ciuda faptului că acesta a bifat câteva rezultate importante. Principala problemă a fost atmosfera ostilă întâlnită la echipă – Solo-Superia – acolo unde Rik Van Looy nu doar că îşi simţea ameninţat statutul, dar îl avea ca protejat pe Ward Sels, pe care încerca în permanenţă să îl promoveze, în dauna mai tânărului şi mai talentatului său compatriot. Tocmai de aceea, impresarul lui Merckx, celebrul Jean Van Buggenhout, a decis că lui Merckx nu i-ar strica să schimbe echipele. Astfel, acesta a început sezonul 1966 în Franţa, alături de Peugeot.

Gaston Plaud, managerul formaţiei din Hexagon, i-a arătat belgianului că are încredere în el, trecându-l pe lista de start pentru Milano-San Remo, primul Monument din cariera lui. Fără să fie timorat de prezenţa sa în “La Primavera”, Eddy Merckx a fost unul dintre cei mai activi ciclişti din pluton: pe Capo Berta, a răspuns imediat atacului dat de Raymond Poulidor, după care nu a forţat, asteptând să vină plutonul. Pe Poggio, ultima ascensiune de pe traseu, Merckx a accelerat şi a realizat o selecţie importantă, doar zece oameni mai rămânând lângă el.

Sfătuit de acelaşi Plaud, belgianul a stat cuminte în grupul respectiv şi a aşteptat ultimul kilometru pentru a face ceva. Mai întâi, când mai erau doar 800 de metri, a accelerat şi i-a surprins pe mulţi, atfel încât doar Michele Dancelli, Herman Van Springel şi Adriano Durante, campionul Italiei, au putut răspunde. Apoi, Eddy Merckx s-a deplasat pe partea dreaptă a drumului, cu Van Springel în roata sa, şi cei doi italieni pe cealaltă parte. După ce a analizat scurt situaţia, a sprintat cu 150 de metri înainte de final şi a trecut victorios linia de sosire de pe Via Roma, urmat de Dancelli şi Van Springel.

A fost primul mare succes al lui Merckx şi începutul unei poveşti frumoase de dragoste cu Milano-San Remo, ce avea să ţină exact un deceniu. Coincidenţă sau nu, “Canibalul” a obţinut ultima mare victorie a carierei tot acolo, devenind ciclistul cu cele mai multe triumfuri în “La Classicissima”, şapte.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu
20 mart. 2014

Ierarhiile World Tour după Tirreno-Adriatico

Clasamentul individual:

1 – Carlos Betancur – 114 puncte

2 – Simon Gerrans – 114 puncte

3 – Alberto Contador – 112 puncte

4 – Cadel Evans – 88 de puncte

5 – Rui Costa – 88 de puncte

6 – Nairo Quintana – 84 de puncte

7 – Diego Ulissi – 83 de puncte

8 – Arthur Vichot – 78 de puncte

9 – Roman Kreuziger – 71 de puncte

10 – Jose Joaquin Rojas – 68 de puncte

Clasamentul pe echipe:

1 – AG2R – 216 puncte

2 – Tinkoff-Saxo – 183 de puncte

3 – Lampre-Merida – 171 de puncte

4 – Movistar – 158 de puncte

5 – Orica-GreenEdge – 153 de puncte

6 – BMC – 100 de puncte

7 – Sky – 98 de puncte

8 – FDJ – 91 de puncte

9 – Trek Factory Racing – 88 de puncte

10 – Garmin-Sharp – 72 de puncte

Clasamentul pe naţiuni:

1 – Australia – 336 de puncte

2 – Columbia – 248 de puncte

3 – Spania – 206 puncte

4 – Franţa – 194 de puncte

5 – Italia – 143 de puncte

6 – Portugalia – 88 de puncte

7 – Cehia – 74 de puncte

8 – Olanda – 64 de puncte

9 – Danemarca – 52 de puncte

10 – Germania – 37 de puncte

Publicat în Ierarhiile World Tour 2014 | Lasă un comentariu
19 mart. 2014
9 Comments

Concluzii după Tirreno-Adriatico

Aflat la al 16-lea succes al carierei într-o cursă pe etape, Alberto Contador a demonstrat că evoluţia slabă din 2013 nu tinde să devină ceva obişnuit şi a dominat Tirreno-Adriatico de o manieră rar întâlnită în istoria de jumătate de secol a “Cursei celor Două Mări”. Impresionant din nou pe munţi şi dornic să facă legea în permanenţă, Contador – doar al patrulea spaniol care a triumfat în Tirreno-Adriatico – a arătat că în 2014 va fi unul dintre marii favoriţi la câştigarea Turului Franţei, după cinci ani de la ultimul succes acolo. Pe lângă forma sa, ibericul are motive să fie mulţumit şi de cehul Roman Kreuziger, un “locotenent” extrem de puternic şi inteligent, cum puţini candidaţi la tricoul galben se mai pot lăuda că au.

Considerat un favorit la tricoul albastru, Michal Kwiatkowski s-a văzut nevoit să renunţe la orice pretenţie privind clasamentul general după etapa a cincea, în care a arătat ceea ce se ştia deja, şi anume, că are probleme pe căţărările lungi. Deşi a suferit o înfrângere categorică, asta nu va afecta moralul său, deoarece rutierul echipei Omega Pharma-Quick Step este conştient că poate face în continuare progrese uriaşe, care să îl ajute să se impună în cursele pe etape din calendarul World Tour. Până atunci, Kwiatkowski se va concentra pe clasicele din Ardeni, acolo unde are toate şansele să devină primul polonez ce obţine o victorie.

Sky lasă impresia că stă într-un singur om pentru clasamentul general al curselor pe etape – Chris Froome – iar atunci când britanicul nu se află la start, echipa sa pare incapabilă să ofere o variantă de rezervă care să suplinească absenţa acestuia, fie că este vorba despre Richie Porte, Mikel Nieve sau Bradley Wiggins. Această lipsă de idei vine ca o consecinţă a dorinţei lui Sky de a se concentra pe un singur rutier pentru ierarhia generală şi de a nu miza pe alţi ciclişti tineri, deşi are destui în lot. În plus, senzaţia e că celelalte formaţii puternice de World Tour au redus considerabil ecartul faţă de gruparea britanică, iar aceasta încă nu a realizat asta. Dacă nu o va face curând, 2014 s-ar putea transforma într-un an complet ratat la nivelul curselor pe etape. Un prim răspuns, peste o săptămână, în Turul Cataluniei.

Deşi a câştigat o etapă, Mark Cavendish încă nu se află în cea mai bună formă, care să îi permită să fie unul dintre marii favoriţi în Milano-San Remo. Aflat la ceea ce probabil va fi ultima ocazie a carierei de a se impune din nou în “La Primavera”, britanicul are în continuare câteva kilograme în plus, ce pot cântări mult atunci când se vor declanşa atacurile pe Poggio. În plus, Omega Pharma-Quick Step are mai multe opţiuni pentru Milano-San Remo, fiind capabilă să îşi muleze strategia pe toate scenariile posibile, iar asta înseamnă că fostul campion mondial nu va fi singurul rutier protejat al echipei belgiene. Partea bună pentru Cavendish este că “trenuleţul” îi merge din ce în ce mai bine, iar până la startul Turului Franţei va deveni extrem de omogen.

Considerat un mare talent încă de când câştiga titlul mondial la contratimp în cursa de tineret, în urmă cu cinci ani, Adriano Malori nu a avut explozia aşteptată de compatrioţi, progresul său la profesionişti fiind mai lent. După patru sezoane petrecute alături de Lampre, italianul a decis la finalul lui 2013 să plece la Movistar, iar decizia sa, care i-a luat pe mulţi prin surprindere, a fost motivată de dorinţa de a beneficia de şanse în cursele mari. În noua stagiune, Malori a răsplătit încrederea acordată de echipa italiană, aducându-i două victorii până acum, dintre care una de World Tour. Mai important este că rutierul originar din Emilia-Romagna a crescut mult la contratimp şi s-a apropiat de numele mari ale disciplinei, iar la cum merge, cu siguranţă nu va rămâne în acest sezon cu aceste două succese.

Publicat în Concluzii 2014
18 mart. 2014

Oskar Svendsen: “I can become a GC rider”

Oskar Svendsen

Five years ago, he was at the start of a mountain bike race called Birkebeinerrittet, and although that was just his first race, Oskar Svendsen finished in the top 15. Impressed by his potential, some friends suggested that it would be a good idea to try road cycling, and that’s just what the young Norwegian did, inspired also by Edvald Boasson Hagen, who comes from the same town, Lillehammer.

Then, in September 2012, on the hilly circuit of Valkenburg, Oskar Svendsen (just 18 then) won the Juniors individual time trial at the World Championships, thus becoming the first Norwegian rider to get the gold medal in this race. Next season, encouraged by that result, but also by his VO2 max of 97.5 ml/kg/min, the highest-ever recorded in professional sport, he made the step to the U23 ranks, where he gained a lot of experience, that could turn out to be very important this season, in which Oskar – who will ride for Team Joker – hopes to show that he is not just an ITT rider, but a complete one, capable of fighting for the win in stage races.

– Oskar, I want to start with your 2013 season, in which you had some good results, including a top 5 in the Tour de l’Avenir, but no individual wins. What did you miss?

Last season was challenging in many ways, and I learned a lot. Of course, I missed some better results in many of the races I did, but most of all, I missed an all over better stability in the UCI races we did. And I guess that is something I am working on every day.

– Was it difficult to make the transition from the Junior to the U23 ranks?

Yes, for me, I think that has been the biggest challenge so far. As I went straight into a Continental team, and finished school at the same time, the transition was a big leap to pass. I have good physical qualities, but still got a lot to work with on the more technical and tactical races. That made the leap even bigger. 

– How was the winter training ahead of this year, with what feelings do you start the season?

The winter training has been pretty good. I’ve been a lot to Spain and kept myself healthy all the way through. So I’m starting the season with low expectations and doing the first races with my focus on training and improving the qualities I need to work with. But I also know that I need to do this season on a higher level than last year, so I’m looking for improvements and I hope to make steps in every race.

– Did you work on something specific? What did you improve?

We just had a lot of long distance trainings, and also worked on improving our own qualities. For myself, I did put an effort on the climbs, and also worked on handling the attacks on the climbs better. I think that I did improve on getting into the feeling of using a lot of power after a long distance, but as I did in recent years, I always spare some of the boost for the season.

– Are you satisfied after your first race?

The first race was really hard. We did Ster van Zwolle in the Netherlands, which is a really hectical race, with a lot of crosswind areas. I really have a lot to improve in this kind of races, and at the time, I am not really good at it. So, it didn’t went very well, but I’m getting there, race by race.

– What is your programme for 2014? 

My main programme for 2014 is doing the Circuit des Ardennes and Tour de Bretagne in April, followed by some UCI races in Norway, before the Tour of Norway in May, and then the Nationals, before the Giro della Valle d’Aosta in June. The programme after those races isn’t set yet, but most likely, I will also do the Tour de Alsace and Tour de l’Avenir.

– And what goals do you have? 

My main goals will be the Tour of Norway, Giro della Valle d’Aosta, Tour de l’Avenir and the World Championships, although the course in Ponferrada could have suited me better.

– People said after your win in Valkenburg that you can become a phenomenon in the ITT, but do you think there is more to that and you can be a strong rider also in stage races, in order to fight for the GC?

Yes, absolutely. My main focus will be to keep on develop my physical capacity. That means working on my VO2 max and threshold. I hope it will make me a better time trialist, but also better on the climbs. So yes, I see myself as a GC rider in the future and I will keep on working with my time trial bike.

– Are you thinking of going pro in 2015?

The most important thing for me now is to have most of the focus on becoming ready to be a pro. I know that it’s possible, and I think I will get there. But still, I don’t want to become a pro before I know and got the confidence to take the next step. If I am ready next year or the year after, I don’t know. But I will give it a little time.

Publicat în Interviews | Lasă un comentariu
18 mart. 2014

Oskar Svendsen: “Pot deveni un rutier de clasament general”

Oskar Svendsen

În urmă cu cinci ani, se afla la startul unei curse de mountain bike – Birkebeinerrittet – şi chiar dacă aceea era prima cursă din viaţa sa, Oskar Svendsen a terminat în top 15. Impresionaţi de potenţialul său, câţiva prieteni i-au sugerat că nu ar fi o idee rea să se apuce de ciclismul pe şosea, ceea ce tânărul norvegian a şi făcut, inspirat şi de Edvald Boasson Hagen, care vine din acelaşi oraş, Lillehammer.

Apoi, în septembrie 2012, pe circuitul valonat de la Valkenburg, Oskar (care avea doar 18 ani la acea vreme) a câştigat contratimpul individual al juniorilor, la Campionatele Mondiale, devenind primul norvegian care a obţinut medalia de aur în această cursă. Sezonul următor, încurajat de rezultatul din Olanda, dar şi de nivelul maxim de VO2, 97.5 ml/kg/min, cel mai mare înregistrat vreodată în sportul profesionist, a trecut la categoria sub 23 de ani, unde a acumulat multă experienţă, care s-ar putea dovedi foarte importantă în această stagiune, în care Oskar – aflat alături de echipa Joker – speră să demonstreze că nu este doar un rutier de contratimp, ci unul complet, capabil să lupte pentru victorie în cursele pe etape.

– Oskar, să începem cu sezonul anterior, în care ai avut câteva rezultate bune, inclusiv un top cinci în Tour de l’Avenir, însă nicio victorie individuală. Ce ţi-a lipsit?

Anul trecut a reprezentat o provocare în mai multe sensuri şi am învăţat mult. Este adevărat, mi-au lipsit nişte rezultate mai bune în câteva curse, dar cel mai mult mi-a lipsit o constanţă mai mare în cursele UCI în care am luat startul. Cred că e ceva la care trebuie să muncesc în fiecare zi.

– A fost dificil să faci tranziţia de la juniori la categoria sub 23 de ani?

Pentru mine, aceasta a fost cea mai mare provocare de până acum. Cum am ajuns direct la o echipă Continentală şi am terminat liceul în acelaşi timp, tranziţia a fost un pas mare pe care l-am făcut. Am calităţi fizice bune, dar mai trebuie să muncesc mult la aspectul tehnic şi tactic al curselor. Asta a făcut saltul şi mai mare.

– Cum au decurs antrenamentele din iarnă, cu ce senzaţii ai început noul sezon?

Antrenamentele au mers destul de bine. Am petrecut mult timp în Spania şi am fost tot timpul sănătos. Am început anul fără mari aşteptări, iar în primele curse mă concentrez pe a mă pregăti şi a-mi îmbunătăţi abilităţile la care mai trebuie să muncesc. De asemenea, sunt conştient că în acest sezon trebuie să fiu la un nivel mai ridicat decât cel la care am fost anul trecut. Vreau să progresez şi sper să reuşesc asta în fiecare cursă.

– Ai lucrat la ceva specific? Ce anume ai îmbunătăţit?

Echipa a apelat la antrenamente pe distanţe lungi şi am încercat să ne îmbunătăţim abilităţile. În ceea ce mă priveşte, am depus efort pe căţărări şi m-am pregătit pentru a răspunde mai bine atacurilor date pe munţi. Cred că am progresat atunci când vine vorba despre a-mi folosi puterea după o distanţă lungă, dar la fel cum am făcut-o anii trecuţi, întotdeauna am avut grijă să-mi păstrez din energie pentru sezon.

– Eşti mulţumit de debutul tău în această stagiune?

Prima cursă a fost foarte dificilă, am fost în Olanda, pentru Ster van Zwolle, care e o cursă agitată, cu multe porţiuni expuse vânturilor laterale. Trebuie să muncesc mult pentru astfel de curse, deoarece la momentul acesta nu mă descurc foarte bine. Aşadar, lucrurile nu au mers prea bine, însă cursă după cursă voi ajunge acolo unde îmi doresc.

– Care e programul tău pentru 2014?

În aprilie voi merge în Circuit des Ardennes şi Turul Bretaniei, după care voi concura în câteva curse UCI din Norvegia, înainte de Turul Norvegiei, în luna mai. Apoi, vor urma Campionatele Naţionale şi Giro della Valle d’Aosta, în iunie. Nu este stabilit programul după aceste curse, dar cel mai probabil voi participa în Turul Alsaciei şi Tour de l’Avenir.

– Şi ce obiective vei avea?

Principalele mele ţinte vor fi Turul Norvegiei, Giro della Valle d’Aosta, Tour de l’Avenir şi Campionatele Mondiale, deşi la Ponferrada aş fi avut nevoie de un traseu care să mi se potrivească mai bine.

– Lumea a spus despre victoria de la Valkenburg că poţi deveni un fenomen la contratimp, dar crezi că e posibil să te transformi într-un rutier puternic şi în cursele pe etape, astfel încât să lupţi pentru clasamentul general?

Da, categoric. Principalul meu scop va fi să îmi dezvolt capacitatea fizică, iar asta înseamnă să lucrez la nivelul maxim de VO2 şi la nivelul acidului lactic. Sper că asta mă va face un contratimpist mai bun, dar mă va şi ajuta pe căţărări, aşa că, da, mă văd devenind un rutier de clasament general în viitor şi voi munci în continuare pe bicicleta de contratimp.

– Te gândeşti să devii profesionist în 2015?

Cel mai important pentru mine în acest moment este să mă concentrez pe a fi pregătit să devin profesionist. Ştiu că asta e posibil şi voi încerca să ajung acolo. Nu vreau să devin profesionist înainte de a afla la ce nivel sunt şi înainte de a avea încrederea necesară pentru a face pasul următor. Nu ştiu dacă voi fi pregătit anul viitor sau peste doi ani, dar îi voi acorda ceva timp acestui proces.

Publicat în Interviuri | Lasă un comentariu

Navigare în articole

← Older Entries
Newer Entries →