Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the category “Clasice 2013”

Cum te transformă “Infernul Nordului”

O primăvară elveţiană

Fabian Cancellara Paris-Roubaix 2013

Fabian Cancellara a arătat încă o dată, de parcă ar mai fi fost nevoie, că este unul dintre cei mai mari rutieri de clasice din toate timpurile. La 32 de ani, elveţianul a câştigat pentru a treia oară Paris-Roubaix, însă victoria a venit la finalul unei curse ce a avut o cu totul altă desfăşurare decât cea cu care era obişnuit ciclistul echipei RadioShack-Leopard. Spre deosebire de succesul din Turul Flandrei, obţinut în urmă cu doar o săptămână, Cancellara a arătat mult mai uman şi vulnerabil acum, o consecinţă a căzăturilor suferite în ultima vreme, dar şi consumului mental la care a fost supus.

Paris-Roubaix a reprezentat încă o dată o luptă: pentru o poziţie cât mai bună, pentru un avans de cinci metri, pentru evitarea capcanelor de pe traseu, dar mai ales pentru prestigiul de a ajunge primul pe legendarul velodrom din Roubaix. Ediţia din 2013 (a doua din istorie ca medie orară – 44,190 km/oră) a fost cea mai bună din ultimii ani, nu există nicio urmă de îndoială în această privinţă, un aspect la care au contribuit din plin evenimentele petrecute în ultimele două ore, după ce plutonul şi-a făcut încălzirea.

Parcă simţind că principalul favorit nu se află în cea mai bună formă, rutierii mai slab cotaţi au încercat să îi dea acestuia lovitură după lovitură, dar mereu le-a lipsit acel ceva necesar pentru a face diferenţa decisivă. În schimb, Fabian Cancellara a fost foarte puternic la nivel mental (poate principalul său avantaj duminică) şi nu a renunţat în nicio clipă, în ciuda faptului că a fost izolat de multe ori şi a avut probleme serioase pe pavate (conform declaraţiei date la final, de fiecare dată când se afla pe piatră cubică a avut senzaţia că merge înapoi).

Pe lângă puterea mentală şi tactica excelent gândită din mers în momente în care câteva secunde de ezitare puteau schimba totul, Cancellara mai merită remarcat pentru cum s-a jucat la nivel psihologic cu Sep Vanmarcke în ultimii kilometri ai cursei, când l-a obligat pe adversarul său să colaboreze la trenă, şi mai apoi, când nu i-a oferit acestuia altă variantă decât să deschidă el primul sprintul. Cu o ultimă fărâmă de energie rămasă după cea mai dură cursă a carierei, elveţianul a demontat două mituri (că nu poate sprinta şi nu cunoaşte decât o tactică prin care se poate impune în clasice) şi şi-a trecut în palmares a doua dublă Turul Flandrei – Paris-Roubaix.

Deşi a venit după final, imaginea cursei rămâne cea cu Fabian Cancellara întins pe iarba de pe velodrom, secat de forţe şi fără aer, o imagine cu care acesta şi-a arătat latură umană, o imagine pe care nu a mai afişat-o după niciunul dintre precedentele sale succese din carieră. E posibil ca Paris-Roubaix să îi fi consumat mai mulţi ani din viaţă lui Cancellara, însă nu fără a-l răsplăti din plin pe noul lider al ierarhiei World Tour, care se poate lăuda acum că are tot atâtea victorii în “Infernul Nordului” cât au Eddy Merckx, Francesco Moser sau Johan Museeuw.

Cine a mai fost pe plus duminică

Paris-Roubaix – nu a avut ploaie şi noroi, dar cea mai dură clasică din lume s-a ridicat din nou la nivelul aşteptărilor. Milano-San Remo a fost specială datorită condiţiilor meteo, Turul Flandrei a strâns cei mai mulţi spectatori pe margine, însă adevăratul spectacol a fost oferit de Paris-Roubaix, care a avut o desfăşurare incredibilă şi un finiş pe măsură, suspansul păstrându-se până pe ultimul metru al cursei.

Sep Vanmarcke – anul trecut a fost anunţat de Jonathan Vaughters că în 2013 va fi liderul lui Garmin-Sharp pentru cursele de o zi, dar a refuzat acest statut şi a preferat să meargă la Blanco, unde a împărţit rolul de lider cu Lars Boom. La cum a mers duminică, Vanmarcke a arătat că poate fi oricând unicul căpitan al unei formaţii în cursele pe pavate, puţin lipsindu-i să devină unul dintre cei mai tineri învingători din istoria recentă a Paris-Roubaix. Chiar dacă acum a pierdut, belgianul are potenţialul ca în viitor să plece acasă (şi nu doar o dată) cu celebrul trofeu în formă de piatră cubică.

Niki Terpstra – a fost invizibil în Turul Flandrei, însă şi-a revenit o săptămână mai târziu, salvând într-o oarecare măsură participarea lui Omega Pharma-Quick Step în “Regina Clasicelor”. Problema olandezului este că forma lui are fluctuaţii prea mari de la o cursă la altă, nereuşind să rămână constant la un nivel ridicat pe parcursul mai multor săptămâni.

Greg Van Avermaet – a bifat al cincilea top zece într-o clasică din 2013 şi a fost din nou cel mai activ rutier al lui BMC în “Monumente”, un rol pe care anul trecut l-a avut Alessandro Ballan. Din păcate, belgianului îi lipseşte de fiecare dată acel ceva pentru a câştiga, însă partea bună e că va ma beneficia de şanse odată cu clasicele din Ardeni, acolo unde pare a fi cel mai în formă om al echipei nord-americane.

Zdenek Stybar – chiar dacă a căzut pe Carrefour de l’Arbre, cehul tot a mai avut forţa de a lupta pentru o clasare în top zece. Impresionant prin felul în care s-a ţinut de Fabian Cancellara, fostul campion mondial de ciclo-cross a primit acum confirmarea că are un viitor în “Infernul Nordului”, fiind şanse mari ca în 2014 să reprezinte a doua variantă a lui Omega Pharma-Quick Step, după Tom Boonen.

Europcar – gruparea franceză a preluat rolul pe care Lotto-Belisol l-a avut în Flandra şi a ieşit la atac cu Damien Gaudin şi Sebastian Turgot, care au terminat pe cinci, respectiv zece. Dacă va reuşi să îi păstreze pe cei doi şi să îi ajute să facă progrese în următoarele sezoane, e foarte posibil să nu mai treacă mult timp până când un rutier francez se va impune din nou în Paris-Roubaix.

Cine a fost pe minus

Taylor Phinney – mulţi sperau că americanul va arăta în Paris-Roubaix că este un demn urmaş al lui Fabian Cancellara, cu care a fost comparat în nenumărate rânduri, însă cu excepţia trenei duse în Pădurea Arenberg şi a unei scurte evadări, nu a ieşit deloc în evidenţă şi a venit mai slab decât sezonul trecut, când a debutat în cursa din Hexagon. Cel mai probabil, absenţa din ultimele săptămâni a contat, iar Phinney va mai trebui să aştepte măcar un an pentru a demonstra de ce este în stare.

Sky – ca echipă de curse pe etape, Sky nu are adversar, însă când vine vorba de clasice, lucrurile stau cu totul altfel. Geraint Thomas a ieşit în evidenţă doar prin căzături (probabil singurul ciclist din 2013 care a făcut asta în toate cele trei “Monumente”), Edvald Boasson Hagen a arătat că nu este şi nu va fi niciodată un om de pavate (mult mai bine ar fi să se concentreze pe Ardeni), în timp ce Ian Stannard are o forţă impresionantă, dar doar atât. Singura echipă de clasice care a mers în Tenerife în loc să participe în cursele din luna martie, Sky este obligată să schimbe ceva pentru 2014, dacă va dori să îşi impună autoritatea în cursele de o zi la fel cum o face în cele pe etape.

John Degenkolb – după locul nouă din Turul Flandrei, germanul părea setat să obţină o nouă clasare bună, însă nu a fost cazul, asta deşi a avut colegi care să muncească pentru el. Clasat pe 19 la ediţia din 2011, Degenkolb are potenţialul de a fi unul dintre protagonişti în Paris-Roubaix, însă momentan e prea crud pentru asta. Acum, singura oportunitate a rutierului echipei Argos-Shimano să îşi salveze sezonul este Turul Franţei, acolo unde îi va fi extrem de greu să obţină o victorie de etapă.

Sylvain Chavanel – francezul a insistat mult pe clasica de pe teren propriu în ultimii ani, însă nici acum nu a fost ziua lui, încheind cursa doar pe locul 19. Ca lider al lui Omega Pharma-Quick Step, Chavanel a dezamăgit crunt, iar anul viitor va reveni la statutul de “locotenent” al lui Boonen.

Thor Hushovd – este adevărat că fostul campion mondial a avut mult ghinion, însă nu acesta a fost singurul factor care l-a împiedicat să obţină un rezultat bun. Norvegianul nu mai e ciclistul din urmă cu doi-trei ani şi trebuie să accepte asta, finalul carierei sale fiind foarte aproape.

Jurgen Roelandts – autor al unui excelent loc trei în Turul Flandrei, belgianul s-a arătat încrezător înainte de Paris-Roubaix, susţinând că este cursa de o zi care i se potriveşte cel mai bine. Nu a fost cazul, iar Roelandts, care a avut şi câteva probleme mecanice, a terminat pe 43, într-un anonimat complet. Chiar dacă are un loc 14 în 2011, rutierul lui Lotto-Belisol nu se pliază pe o cursă ca “Infernul Nordului”, mult mai potrivite pentru el fiind cursele pe pavate care au dealuri pe traseu.

Paris-Roubaix 2013

Image

De mai bine de o sută de ani, Paris-Roubaix stârneşte sentimente mixte în rândul rutierilor: mulţi au numit această cursă o glumă proastă şi un adevărat pericol pentru integritatea fizică a concurenţilor, refuzând să participe, în timp ce alţii au fost de părere că reprezintă testul suprem în ciclism, meritându-şi pe deplin renumele de “Infern al Nordului”.

Unele dintre cele mai memorabile poveşti ale sportului au fost scrise în cursa din Franţa, care a avut o existenţă tumultuoasă, nu mult lipsind ca la un moment dat să dispară, din cauza procesului de modernizare început după fiecare dintre cele două conflagraţii mondiale, când pavatele au fost înlocuite cu asfalt. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar legenda numită Paris-Roubaix a continuat, devenind una dintre cele mai frumoase şi aşteptate clasice ale sezonului.

Atât de mare este prestigiul “Reginei Clasicelor”, încât rutieri ca Henri Pélissier, Fausto Coppi, Louison Bobet, Felice Gimondi, Eddy Merckx sau Bernard Hinault nu au conceput să nu o câştige. Chiar dacă oamenii de Mari Tururi nu s-au mai înghesuit la start în ultimele două decenii, Paris-Roubaix nu şi-a pierdut din strălucire şi din aura de mit pe care a dobândit-o încă de pe 19 aprilie 1986, atunci când câţiva temerari (mai exact, 45) s-au încumetat să plece la drum într-o aventură necunoscută.

Traseul ediţiei cu numărul 111

Aşa cum se întâmplă din 1968 încoace, când traseul a fost schimbat, caravana va pleca din Compiègne şi va rula aproximativ o sută de kilometri înainte de a face cunoştinţă cu primul dintre cele 27 de sectoare de piatră cubică, Troisvilles, care va realiza o primă selecţie, chiar dacă nu importantă. Practic, Troisvilles va da tonul pentru ceea ce va urma, deoarece scenariul de acolo se va repeta şi pe celelalte porţiuni dificile: rutierii vor intra pe tronsoanele de pavate cu 60 de kilometri la oră, o viteză la care se va ajunge din dorinţa de a prinde un loc cât mai bun în faţă, fiind binecunoscut faptul că primele 20 de poziţii sunt cele mai căutate.

Dacă Paris-Roubaix reprezintă “Infernul”, atunci Pădurea Arenberg este Râul Styx, care trebuie trecut cu bine pentru ca aventura să continue. O căzătură sau o simplă problemă mecanică acolo înseamnă cursă încheiată, deoarece maşinile tehnice nu pot ajunge imediat să îi ajute pe ciclişti. Arenberg vine mai devreme decât în 2012, însă acum va fi în combinaţie cu Pont Gibus, care reapare după o pauză de cinci ani. Cele două sectoare îi pot scoate pe mulţi din calculele pentru victorie, în condiţiile în care aproape se înlănţuiesc, fiind despărţite de mai puţin de patru kilometri asfaltaţi.

Al doilea tronson de cinci stele, după Pădurea Arenberg, va fi Mons-en-Pévèle, acolo unde Fabian Cancellara a făcut diferenţa în 2010. Descoperită în 1955, porţiunea Mons-en-Pévèle are trei kilometri lungime şi pietre aflate într-o condiţie precară, o grijă în plus pentru ciclişti. Ca şi cum asta nu ar fi fost suficient, al 18-lea sector de la start are şi câteva viraje dificile, la 90 de grade, acolo unde o clipă de neatenţie poate spulbera munca depusă până atunci.

Carrefour de l’Arbre va fi ultima porţiune dificilă, un tronson legendar, care a ajutat la construirea multor victorii. În 2006, Fabian Cancellara a atacat aici, decolând spre primul loc, lucru care s-ar putea întâmpla şi acum, dacă nu vor fi realizate diferenţe până atunci. Cum Carrefour de l’Arbre este un sector foarte dificil, experienţa cicliştilor va fi foarte importantă, avantajul fiind de partea celor care cunosc la perfecţie drumul.

Trei tronsoane (Gruson, Hem şi Roubaix) vor mai rămâne apoi până la final, acolo unde suporterii prezenţi pe velodromul André Pétrieux îl vor primi cu aplauze şi urale pe stăpânul pavatelor din nordul Franţei, care va ajunge epuizat, după aproape 255 de kilometri crânceni, dar îşi va asigura prin victoria sa un loc în istoria ciclismului şi respectul tuturor.

Favoriţii

Fabian Cancellara – de mult timp un rutier nu a mai pornit în Paris-Roubaix cu un statut de superfavorit, aşa cum se va întâmpla cu elveţianul în vârstă de 32 de ani. Din ce în ce mai bun în ultimele săptămâni, în care a obţinut victorii categorice în E3 Prijs Harelbeke şi Turul Flandrei, Cancellara poate transforma cursa într-un recital solitar. Totuşi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple pentru ciclistul echipei RadioShack-Leopard, care a căzut în Scheldeprijs Vlaanderen şi pe pavatele de pe sectorul Warlaing–Brillon, când se afla în recunoaştere. De fiecare dată, Cancellara s-a lovit pe partea stângă, nu serios, dar suficient cât să îl deranjeze duminică. În plus, statutul pe care îl are este cu două tăişuri: pe de o parte, e respectat de adversari; pe de alta, va fi atacat în permanenţă de către ceilalţi ciclişti, care vor încerca să ajungă în evadare, în speranţa că echipa acestuia nu va putea controla ostilităţile, iar cursa va avea un scenariu similar cu cel din 2011. Pentru Fabian Cancellara, cea mai bună apărare va fi atacul, însă rămâne de văzut când va fi dat acesta şi dacă va avea asupra oponenţilor efectul devastator din Turul Flandrei.

Taylor Phinney – nu este degeaba considerat al doilea favorit la victorie, chiar dacă va participa doar pentru a doua oară în “Infernul Nordului”. Dublu câştigător la sub 23 de ani, americanul a arătat o formă foarte bună în prima parte a acestui sezon şi o nerăbdare din ce în ce mai mare înainte de Paris-Roubaix, cursa lui favorită. La prima sa prezenţă aici, în 2012, Phinney a terminat pe 15, în ciuda faptului că a trebuit să îl ajute în permanenţă pe Thor Hushovd. Dacă acum va avea mână liberă, iar problemele la genunchi care l-au obligat să rateze Turul Flandrei nu îl vor mai chinui, atunci ciclistul lui BMC are toate şansele să devină doar al doilea rutier care se impune în Paris-Roubaix atât la tineret, cât şi la seniori.

Lars Boom – de când a trecut la profesionişti, Lars Boom a fost aşteptat să lupte pentru victorie în cursa din Hexagon, însă cel mai bun rezultat al său este un loc şase, pe care s-a clasat anul trecut. Olandezul a mers peste aşteptări în Turul Flandrei şi va fi principalul om al lui Blanco şi aici, unde îi va avea alături pe Sep Vanmarcke şi Maarten Tjallingii. Cum Paris-Roubaix va fi ultima oportunitate de a-şi salva sezonul, Boom va avea o motivaţie suplimentară în a da totul pentru a prinde măcar un podium.

Ian Stannard – englezul este “croit” pentru Paris-Roubaix, lucru pe care l-a arătat încă din 2004, când a terminat pe poziţia secundă versiunea pentru juniori, câştigată de actualul său coleg, Geraint Thomas. Beneficiar al unui “motor” foarte puternic, pe care l-a arătat sezonul acesta în Milano-San Remo şi Dwars door Vlaanderen, ciclistul în vârstă de 25 de ani reprezintă cea mai bună variantă a lui Sky, care ar trebui să îi pună pe Thomas şi Edvald Boasson Hagen să muncească în permanenţă pentru el.

Sebastian Turgot – al doilea la ediţia precendentă, francezul vine în Paris-Roubaix după un excelent loc opt în Turul Flandrei, pe care speră să îl transforme într-un podium pe teren propriu. Spre deosebire de cursa din Belgia, Europcar trebuie să mai lucreze la tactica sa şi să nu se avânte prea devreme la conducere. Tocmai de aceea, nu este exclus ca gruparea franceză să încerce să îşi trimită un rutier în evadare. Apoi, dacă Turgot nu se va ridica la nivelul aşteptărilor, Damien Gaudin va fi pregătit să preia rolul de lider al lui Europcar.

Jurgen Roelandts – a fost unul dintre cei mai activi ciclişti din Turul Flandrei şi promite să repete evoluţia de acolo şi în Paris-Roubaix, ceea ce înseamnă că Lotto-Belisol va încerca din nou să plaseze pe cineva în evadare, pentru a-şi face cursa mai uşoară. Chiar dacă şi-a mai pierdut din viteză după pregătirea din iarnă, belgianul rămâne în continuare periculos la sprint, aspect care mai mult ca sigur îi va influenţa strategia pe care o va alege pentru ultima parte.

Heinrich Haussler – australianul pare că şi-a atins mai greu nivelul de vârf în actuala stagiune, însă când acest lucru s-a întâmplat, a terminat de fiecare dată între primii zece (Gent-Wevelgem şi Turul Flandrei), asta în ciuda faptului că nu a fost vizibil în timpul curselor respective. Încrederea câştigată odată cu aceste clasări ar putea fi transpusă duminică într-un alt rezultat bun, care să confirme revenirea sa în rândul cicliştilor importanţi în cursele de o zi.

Johan Vansummeren – a fost vizibil în Turul Flandrei, ceea ce îi dă speranţe că poate câştiga din nou Paris-Roubaix. Cum viteza nu este punctul său forte, rutierul lui Garmin-Sharp va trebui să se bazeze pe “motorul” lui şi pe o tactică foarte bună, la fel ca în 2011, când s-a impus. Dacă succesul de atunci a venit ca o mare surpriză, o eventuală victorie acum va fi confirmare a calităţilor sale pentru cursele pe pavate.

Stijn Vandenbergh – mulţi spun că Sylvain Chavanel ar trebui să fie principalul om al lui Omega Pharma-Quick Step, însă ultimele sale evoluţii nu vin în sprijinul acestei afirmaţii. O opţiune mult mai bună pentru gruparea condusă de Patrick Lefevere pare masivul rutier belgian, care a arătat în acest sezon că traversează cea mai bună formă a carierei. La fel ca în cazul lui Vansummeren, Vandenbergh nu este avantajat de o sosire la sprint, fiind obligat să ajungă singur pe velodromul din Roubaix.

Juan Antonio Flecha – în mod normal, spaniolul nu ar avea ce căuta pe această listă, deoarece în 2013 nu a obţinut nimic, cu excepţia unui loc cinci în Gent-Wevelgem. Totuşi, Flecha nu poate fi trecut cu vederea, pentru că are o relaţie specială cu Paris-Roubaix, drept dovadă fiind cele şapte clasări în top zece. Dacă toţi ochii vor fi pe Fabian Cancellara, iar ibericul va prinde mişcarea potrivită, este posibil să termine între primii trei.

Alţi oameni de urmărit – John Degenkolb are calitatea necesară pentru a conta în finalul cursei, la fel ca şi Sebastian Langeveld, care va fi liderul lui Orica-GreenEdge. După locul patru din Turul Flandrei, Alexander Kristoff pare cea mai bună opţiune a Katushei, mai ales că va îl va avea alături pe Luca Paolini. Sylvain Chavanel va încerca să îşi spele păcatele din urmă cu o săptămână, Filippo Pozzato va spera să le răspundă criticilor în ceea ce va fi ultima ocazie a sa în această primăvară, în timp ce Thor Hushovd va dori să arate că mai are un viitor în ciclism. Cum Paris-Roubaix este o cursă aparte, diferită de toate celelalte clasice, fiecare “locotenent” va avea propria şansă, care va fi cu atât mai mare în contextul luptei dintre Fabian Cancellara şi pluton.

Pădurea Arenberg

Povestea Pădurii Arenberg începe, indirect, după Primul Război Mondial, când Paris-Roubaix s-a confruntat cu probleme mari. Atunci a început reconstrucţia Franţei, iar tot mai mulţi primari au ales să înlocuiască piatra cubică de pe străzi cu asfalt. Decizia a fost luată şi din cauza presiunii tot mai mari puse de orăşenii mutaţi în localităţile mici, care s-au plâns că piatra cubică le deteriorează maşinile personale şi produce un zgomot foarte puternic.

Două decenii mai târziu, autorităţile aveau de gând să modernizeze întreg traseul cursei, promiţând că totul se va face în cel mai scurt timp. Norocul clasicei, dacă se poate spune aşa, a fost începerea celui de-al Doilea Război Mondial, care a dus la stoparea, pentru moment, a procesului de asfaltare.

După conflagraţie, porţiunile de pavate au reînceput să dispară, ajungându-se ca la jumătatea anilor ‘60 să mai existe doar 22 de kilometri, ceea ce l-a determinat pe Albert Bouvet, directorul tehnic al cursei, să spună că Paris-Roubaix se va transforma în Paris-Valenciennes. Însărcinat de Jacques Godett să descopere alte tronsoane de piatră cubică, Bouvet a reuşit asta cu ajutorul unui localnic.

Jean Stablinski

Fiu al unor imigranţi polonezi, Jean Stablinski s-a născut la Thun-Saint-Amand, în 1922. Nu a avut prea multe oportunităţi în tinereţe, astfel încât a fost nevoit să se angajeze de tânăr la mina din Wallers, acolo unde lucra şi tatăl său vitreg. Aflat zi de zi la 500 de metri adâncime, Stablinski a intrat la un moment dat în vorbă cu un alt muncitor, iar acesta i-a spus că tunelul în care lucrau se întindea până sub Pădurea Arenberg, a cărei suprafaţă totală era de 4400 de hectare. Aventura lui Stablinski în mină a durat până la începutul anilor ’50, când s-a hotărât să devină  ciclist profesionist, şi chiar unul foarte bun, în palmaresul său aflându-se Turul Spaniei, Amstel Gold Race, mai multe etape în Turul Franţei şi un titlu mondial.

Pe final de carieră, Jean Stablinski a primit vizita lui Albert Bouvet, care l-a rugat să îl ajute să găsească noi drumuri cu piatră cubică, pentru a salva cursa. Imediat, fostul miner s-a gândit să îi arate lui Bouvet Pădurea Arenberg, iar acesta a fost încântat de ce a vazut acolo şi a hotărât să introducă tronsonul la ediţia din 1968, când printre participanţi s-a aflat şi Stablinski, care a fost salutat de pe margine de mai mulţi localnici îmbrăcaţi în haine de miner.

Ce înseamnă Pădurea Arenberg

Timp de 364 de zile pe an, Arenberg este cunoscută pentru Iazul Goriau, ciupercile sale gustoase şi cele 200 de specii de păsări pe care le adăposteşte. Însă la început de aprilie, toate aceste lucruri trec în plan secund, pentru că acolo soseşte plutonul din Paris-Roubaix, iar infernul se dezlănţuie.

Organizatorii cursei au notat această secţiune cu cinci stele, criteriile luate în calcul fiind lungimea sa şi nivelul de dificultate al pavatelor. Arenberg are 2400 de metri, prima treime fiind cea mai grea, deoarece drumul e în coborâre, iar plutonul ajunge acolo cu viteze ce depăşesc 60 de kilometri la oră. Dacă rutierii trec prin clipe teribile, nu acelaşi lucru se poate spune despre cei 30 000 de spectatori prezenţi de la an la an, care savurează din plin tot ceea ce oferă Pădurea Arenberg: căzături, pene de cauciuc, probleme mecanice, o luptă crâncenă pentru o poziţie cât mai bună şi atacuri ale favoriţilor.

Un simbol al Paris-Roubaix, Pădurea Arenberg nu a fost prezentă mereu pe traseu de la apariţia sa, din cauza unor probleme de siguranţă a rutierilor. Când acestea s-au remediat, tronsonul a revenit şi şi-a pus amprenta de fiecare dată asupra desfăşurării cursei, deoarece, asa cum a spus Eddy Merckx, “nu câştigi Paris-Roubaix în Arenberg, dar cu siguranţă poţi pierde orice şansă la victorie aici”.

Pavatele din Paris-Roubaix 2013

Număr tronson Nume tronson Kilometrul la care apare Lungime Dificultate
27 Troisvilles 98,5 2200 metri ***
26 Viesly 105 1800 metri ***
25 Quievy 107,5 3700 metri ****
24 Saint-Python 112,5 1500 metri **
23 Vertain 120 2300 metri ***
22 Verchain-Maugré 130 1600 metri ***
21 Quérénaing – Maing 133 2500 metri ***
20 Monchaux-sur-Ecaillon 136,5 1600 metri ***
19 Haveluy 149,5 2500 metri ****
18 Trouée d’Arenberg 158 2400 metri *****
17 Wallers – Hélesmes (Pont Gibus) 164 1600 metri ***
16 Hornaing 170,5 3700 metri ****
15 Warlaing – Brillon 178 2400 metri ***
14 Tilloy – Sars-et-Rosières 181,5 2400 metri ****
13 Beuvry-la-Forêt – Orchies 188 1400 metri ***
12 Orchies 193 1700 metri ***
11 Auchy-lez-Orchies – Bersée 199 2600 metri ****
10 Mons-en-Pévèle 205 3000 metri *****
9 Mérignies – Avelin 211 700 metri **
8 Pont-Thibaut 214,5 1400 metri ***
7 Templeuve – Moulin de Vertain 220,5 500 metri **
6 Cysoing – Bourghelles 227 1300 metri ****
Bourghelles – Wannehain 229,5 1100 metri ***
5 Camphin-en-Pévèle 234 1800 metri ****
4 Le Carrefour de l’Arbre 236,5 2100 metri *****
3 Gruson 239 1100 metri **
2 Hem 246 1400 metri **
1 Roubaix 256,5 300 metri *

Cancellara, imperial în Flandra

Image

Forţa incredibilă a lui Fabian Cancellara era binecunoscută şi respectată de toţi ceilalţi rutieri din pluton, însă doar acest atribut nu a mai fost suficient în ultimele sezoane pentru ca elveţianul să se impună într-o clasică “Monument”. Duminică, în Turul Flandrei, acesta a mai avut două avantaje, care au făcut clar diferenţa şi l-au ajutat să câştige: o tactică excelentă şi o echipă cu adevărat impresionantă, mult peste cele din 2011 şi 2012, când s-a trezit de multe ori singur la jumătatea unei curse.

Colegii lui Cancellara au depus o muncă incredibilă şi au controlat plutonul aşa cum mulţi s-ar fi aşteptat să o facă doar Omega Pharma-Quick Step, însă gruparea belgiană a fost invizibilă la vârf (cu excepţia unor evadări), atât din cauza abandonului înregistrat de Tom Boonen, cât şi absenţei unui plan B. Spre deosebire de alţi ani, ciclistul echipei RadioShack-Leopard nu a mai riscat cu un atac dat devreme, ascultându-l pe Luca Guercilena, managerul echipei luxemburgheze, care i-a transmis că are nevoie nu doar de putere, ci şi de inteligenţă pentru a triumfa.

Victoria a fost construită în doi paşi: primul a venit pe Oude Kwaremont, acolo unde Cancellara a decimat plutonul, nu doar pentru a le lua pulsul celorlalţi favoriţi, ci şi pentru a-i lăsa fără colegi. Apoi, pe Paterberg, a forţat la maximum şi a dat totul metru cu metru, în ciuda încăpăţănării lui Peter Sagan de a se ţine de roata lui. Pe ultima porţiune a dealului, slovacul a intrat în zona de avarie şi a rămas fără aer, iar Fabian Cancellara s-a desprins decisiv, în ciuda faptului că nici el nu a avut parte de o viaţă atât de uşoară cum s-a văzut la televizor.

Succesul elveţianului, anunţat încă de săptămâna trecută, atunci când acesta a câştigat E3 Prijs Harelbeke, este al doilea pe care îl obţine în Turul Flandrei într-o zi de Paşti şi îl transformă pe acesta în doar al al treilea ciclist străin din istorie care se impune de mai multe ori în De Ronde, după italianul Fiorenzo Magni şi olandezul Jan Raas. De asemenea, diferenţa dintre Fabian Cancellara şi Peter Sagan, un minut şi 27 de secunde, este cea mai mare dintre primii doi clasaţi în ultimii 30 de ani (în 1983, Raas l-a învins pe Ludo Peeters cu un avans de un minut şi jumătate).

Cel mai vârstnic rutier (32 de ani) care şi-a trecut în palmares Turul Flandrei în ultimul deceniu, Cancellara a ajuns acum la cinci succese în clasicele “Monument”, egalându-i pe Gaetano Belloni, Rik Van Steenbergen, Bernard Hinault, Michele Bartoli şi Paolo Bettini. Mai important este că victoria de duminică îi redă încrederea care i-a lipsit în sezoanele anterioare şi care îl va ajuta să rămână unul dintre protagonişti în cursele de o zi şi anul viitor.

Cine a mai fost pe plus duminică

Peter Sagan – slovacul va mai trebui să aştepte cel puţin un an pentru a câştiga un “Monument” (deşi nu este exclus să îl vedem în Liège–Bastogne–Liège, după ce Côte de la Roche aux Faucons a fost scoasă de pe traseu), însă prin locul secund ocupat la final a arătat din nou că este un adevărat fenomen, un ciclist cum apare doar o dată la o generaţie, aşa cum a spus Mark Cavendish. Sagan va fi marele favorit în Amstel Gold Race, cursă pe care o poate pierde doar din cauza unei erori mari sau a unei excelente strategii a uneia dintre echipele adverse.

Jurgen Roelandts – Belgia a rămas fără victorie în clasicele de primăvară şi după Turul Flandrei, însă rutierul echipei Lotto-Belisol merită toate aprecierile, deoarece a atacat fără să aştepte deznodământul luptei dintre Fabian Cancellara şi Peter Sagan, aşa cum a fost cazul cu alţi oameni. Locul al treilea în De Ronde este cel mai bun rezultat din cariera lui Roelandts, care poate spera acum şi mai mult că într-o bună zi se va impune într-o clasică.

Alexander Kristoff – mulţi au râs atunci când norvegianul a declarat după Cele Trei Zile de la De Panne că ţinteşte un top 10 în Turul Flandrei, însă aceştia sunt nevoiţi să tacă acum, după ce rutierul Katushei a terminat pe patru. În condiţiile în care nu are nici măcar 26 de ani, scandinavul mai poate creşte, astfel încât în următoarele sezoane să se prezinte la startul clasicei din Belgia din postura de favorit.

Heinrich Haussler – şi australianul se află într-o formă din ce în ce mai bună, aspect datorat nu doar pregătirii excelente din iarnă, ci şi echipei, IAM, care i-a oferit un mediu ideal pentru a se dezvolta, mult peste ceea ce a avut la Garmin-Sharp. Haussler va împlini 30 de ani în 2014, dar asta nu înseamnă că poate reveni la nivelul arătat în 2009, atunci când se punea doar problema clasicei de primăvară în care va triumfa.

John Degenkolb – germanul nu a ieşit în evidenţă până duminică, însă locul nouă pe care s-a clasat în Oudenaarde demonstrează că a scăpat de problemele de sănătate care l-au chinuit în ultimele luni şi îi dă speranţe că prima victorie a sezonului va veni cât mai curând.

André Greipel – în cea mai mare parte a anului, sprinterul originar din Rostock este liderul lui Lotto-Belisol, însă Turul Flandrei a arătat că ştie să fie şi un foarte bun om de echipă, punându-se în slujba colegilor săi. Efortul depus de Greipel vreme de mai mult de o sută de kilometri nu trebuie trecut cu vederea.

Cine a fost pe minus

Traseul – anul trecut a primit o şansă, însă noul profil al Turului Flandrei este de-a dreptul iritant. De acord, rutierii sunt cei care fac cursa, dar vina nu poate cădea mereu pe ei. În primul rând, parcurgerea dealurilor Oude Kwaremont şi Paterberg de trei ori e o decizie nefericită, născută doar din dorinţa organizatorilor de a vinde cât mai multe bilete VIP. Rutierii aşteaptă finalul pentru a încerca ceva, spre deosebire de anii precedenţi, când apăreau atacuri şi cu 50 de kilometri înainte de sosire. În al doilea rând, ultima porţiune de plat este total neinspirată: din cauza vântului puternic, cicliştii care încearcă o acţiune solitară au şanse mici de reuşită (anul acesta nu a fost cazul, însă asta a reprezentat o excepţie); în plus, nici la capitolul decor nu oferă nimic, aşa cum se întâmpla cu vechea sosire din Ninove. În fine, Muur-Kapelmuur este o legendă a ciclismului, la fel ca Poggio, Pădurea Arenberg sau Madonna del Ghisallo, şi îşi merită locul într-o clasică “Monument”.

Omega Pharma-Quick Step – deşi Tom Boonen a abandonat, tot este ruşinos pentru echipa belgiană să nu plaseze un ciclist între primii zece chiar la ea acasă. Nu doar că Sylvain Chavanel şi Niki Terpstra inspirate (poate ar fi fost mai bine ca Michal Kwiatkowski să fie păstrat pentru final, în loc să fie trimis în faţă atât de devreme).

Greg Van Avermaet – era marea şansă a ciclistului lui BMC să termine pe podium o clasică “Monument”, însă a ratat-o. Totodată, după locul şapte de duminică, venit în urma unei curse în care nu a ieşit cu nimic în evidenţă, este foarte posibil ca gruparea nord-americană să nu îi mai prelungească înţelegerea lui la finalul sezonului.

Sky – Edvald Boasson Hagen a fost cel mai bine plasat rutier al echipei britanice, doar locul 17. Încă o dată, Sky a propus mai multe ciclişti puternici, însă nu a făcut nimic pentru a le crea condiţii acestora. Formaţia manageriată de David Brailsford nu a venit la trenă pentru a imprima un ritm infernal, nu a trimis un om în evadare şi a părut foarte dezorganizată pe parcursul întregii curse, senzaţia generală fiind că fiecare om a rulat doar pentru el.

Filippo Pozzato – încă un “Monument” pe care italianul l-a ratat, continuând trendul din ultimele săptămâni. Invizibil tot timpul, liderul lui Lampre a ajuns în Oudenaarde într-un anonimat complet, cu o întârziere de aproape cinci minute.

Turul Flandrei 2013

Image

În urmă cu un secol, când a înfiinţat Turul Flandrei, Karel Van Wijnendaele a avut două motivaţii: să promoveze ziarul Sportwereld, la a cărui conducere se afla, şi să îi prezinte lumii ciclismului o cursă dură, care să îi chinuie pe rutieri, să îi oblige să îşi depăşească limitele şi să ofere un spectacol desăvârşit (această a doua idee i-a venit în timp ce a urmărit de la faţa locului Turul Franţei, Van Wijnendaele fiind un mare admirator al lui Henri Desgrange, directorul Marii Bucle).

Încă de la început, Turul Flandrei a reprezentat o afacere între belgieni, un singur ciclist din afara acestei ţări – elveţianul Heiri Suter – impunându-se în primele 32 de ediţii. Lucrurile au început să se schimbe odată cu apariţia italianului Fiorenzo Magni, primul “Leu al Flandrei”, titlu onorific acordat fiecărui ciclist care a câştigat de trei ori Turul Flandrei. De la Magni, doar 25 de rutieri străini au mai încheiat victorioşi De Ronde, ultimul fiind Fabian Cancellara, în 2010.

La fel ca Paris-Roubaix, şi clasica din Belgia s-a confruntat cu probleme serioase în ceea ce priveşte traseul, atunci când tot mai multe porţiuni de pavate au fost asfaltate. Totuşi, un lucru bun a ieşit din asta: organizatorii au fost nevoiţi să caute alte rute, ceea ce a dus la descoperirea unor dealuri necunoscute până atunci şi la “desenarea” unui traseu din ce în ce mai dificil, care a ajuns la un moment dat să numere şi 19 căţărări.

Traseul ediţiei cu numărul 97

Anul trecut, organizatorii au schimbat profilul cursei în a doua sa jumătate, o decizie pentru care au fost criticaţi de mulţi foşti şi actuali ciclişti, care au subliniat atât dificultatea traseului, cât şi absenţa lui Muur-Kapelmuur, celebrul deal pe care s-au scris unele dintre cele mai frumoase momente din istoria Turului Flandrei. Acesta a fost înlocuit cu combinaţia Oude Kwaremont – Paterberg, care a fost parcursă de trei ori, ultima dată cu 30 de kilometri înainte de sosire.

Anul acesta, traseul este aproape la fel, singurele deosebiri faţă de ediţia anterioară fiind introducerea dealului Tiegemberg, ce îşi va face apariţia după aproximativ 91 de kilometri de la start, şi a porţiunii de piatră cubică Jagerij, care a fost plasată chiar înainte de Molenberg, a patra ascensiune a zilei. Molenberg va da startul primei secţiuni dificile, care mai cuprinde dealurile Rekelberg, Berendries şi Valkenberg. Grupate în doar 26 de kilometri, aceste căţărări vor realiza o selecţie importantă, obiectivul favoriţilor acolo fiind nu doar să nu piardă poziţii, ci şi să îşi păstreze cât mai mulţi coechipieri.

Prima trecere peste Oude Kwaremont şi Paterberg va fi consemnată cu ceva mai mult de 70 de kilometri rămaşi până la finalul din Oudenaarde şi va fi dublată imediat de apariţia lui Koppenberg, deal care va fragmenta serios plutonul. Acolo, rutierii vor fi pe cont propriu, aportul echipei fiind ca şi inexistent. Tocmai de aceea, lupta pentru o poziţie cât mai bună va fi crâncenă, spre deliciul spectatorilor prezenţi pe căţărarea introdusă în cursă în urmă cu 37 de ani.

Apoi, în ultima parte a Turului Flandrei, combinaţia Oude Kwaremont – Paterberg va reveni în prim-plan, cu un plus pentru prima căţărare, care este mult mai selectivă. În lungime de 2200 de metri, Oude Kwaremont începe cu o porţiune asfaltată, urmată de 1600 de metri acoperiţi cu pavate. Acolo se vor declanşa atacurile, undeva în porţiunea de mijloc, unde panta ajunge la 11%. Cum Oude Kwaremont continuă cu o porţiune de fals plat, care apoi iar urcă, cicliştii nu vor avea niciun moment de respiro până în vârf, acolo unde mulţi se pot trezi că au pierdut cursa.

Pentru cei care nu doresc o sosire la sprint, Paterberg va reprezenta ultima opţiune de atac. Chiar dacă e scurt, doar 360 de metri, dealul impresionează prin pantă (medie – 12,9%, maximă – 20,3%), ce poate face diferenţa, în condiţiile în care tot ce va conta acolo va fi energia pe care o vor mai avea rutierii. După Paterberg, care va apărea a treia oară la 242,9 kilometri de la startul din Brugge, mai urmează 13 kilometri până în Oudenaarde, unde va fi cunoscut învingătorul ediţiei din 2013.

Favoriţii

Fabian Cancellara – după demonstraţia impresionantă din E3 Prijs Harelbeke, elveţianul a demonstrat că a revenit în cea mai bună formă, însă statutul de mare favorit la victorie vine şi cu o parte mai puţin plăcută, Cancellara urmând să fie unul dintre cei mai supravegheaţi ciclişti din cursă. Oude Kwaremont pare să fie terenul ideal pentru o acceleraree a liderului echipei RadioShack-Leopard, care e foarte probabil să dea un prim atac devreme, la prima trecere, pentru a realiza o selecţie (la fel ca în 2010, pe Molenberg). Apoi, momentul celui de-a doua acţiuni va depinde doar de desfăşurarea cursei şi de picioarele sale. De asemenea, nu este exclus a Fabian Cancellara să îşi trimită în faţă un coleg, nu atât pentru ca RadioShack-Leopard să nu ducă trenă, ci pentru a beneficia de ajutorul acestuia pe ultima parte.

Peter Sagan – la două zile după succesul înregistrat de Cancellara în E3 Prijs, slovacul a avut grijă să îi răspundă acestuia cu o victorie în Gent-Wevelgem. Fără să aibă o echipă de top, liderul ierarhiei World Tour se bucură de un avantaj clar în faţa rivalilor săi: sprintul foarte bun, pe care puţini oameni din pluton îl au. Sagan trebuie să fie atent să aibă un plasament cât mai bun pe căţărări, dar şi să beneficieze de ajutorul unui coleg până pe finalul cursei, deoarece restul cicliştilor nu vor fi dispuşi să colaboreze cu el. Singurul său minus, aşa cum s-a văzut în E3 Prijs, este că nu “pluteşte” pe dealurile pavate, spre deosebire de adversarii mai experimentaţi, chinuindu-se de cele mai multe ori să îşi găsească o poziţie cât mai bună pe bicicletă.

Tom Boonen – după căzătura suferită în Gent-Wevelgem, belgianul a luat startul în Cele Trei Zile de la De Panne şi a arătat că se simte foarte bine, însă evoluţia lui poate fi înşelătoare, la fel ca atacul dat pe Taaienberg, în E3 Prijs. Cert este că Boonen se află la un nivel mai scăzut decât cel arătat în 2012, iar asta înseamnă că se va baza mai mult pe echipa sa în cursa de duminică. Tocmai de aceea, Patrick Lefevere ar putea alege o acţiune similară cu cea pusă în scenă în 2008 şi 2009, atunci când la Quick Step se afla Stijn Devolder. O victorie solitară a lui Boonen pare exclusă, singura sa şansă fiind să ajungă în Oudenaarde cu un grup restrâns, din care să fie cel mai bun sprinter.

Sylvain Chavanel – clasat pe locul secund în 2011, francezul se află din nou într-o formă excelentă, care îl poate transforma în liderul lui Omega Pharma-Quick Step. Dacă Fabian Cancellara şi Peter Sagan se vor anihila reciproc, atunci şansele lui Chavanel vor creşte considerabil, iar acesta ar putea deveni primul ciclist din Hexagon, de la Jacky Durand, în 1992, care va triumfa în Turul Flandrei. Oricum, cert este că el îşi va face tactica în funcţie de acţiunile celor doi mari favoriţi la victorie, o acţiune similară celei de acum doi ani părând improbabilă.

Greg Van Avermaet – 3 în Gent-Wevelgem, 5 în Omloop Het Nieuwsblad şi 6 în Strade Bianche sunt rezultatele care îl fac pe ciclistul echipei BMC cel mai bun belgian din 2013 în cursele de o zi. Aflat într-o evidentă creştere de formă, Van Avermaet ţinteşte cel puţin o clasare pe podium, încurajat nu doar de nivelul la care se află, ci şi de locul patru ocupat la ediţia anterioară. Absenţa lui Philippe Gilbert este o pierdere pentru BMC, însă o oportunitate imensă pentru rutierul flamand, care va fi unicul căpitan al grupării nord-americane, urmând să se bucure de susţinerea necondiţionată a colegilor, între care se va afla şi Daniel Oss.

Geraint Thomas – dintre toţi cicliştii de clasice ai lui Sky, galezul pare cel mai bine “croit” pentru Turul Flandrei, clasică în care un singur britanic s-a impus până acum, Tom Simpson, în 1961. Victoria obţinută în etapa a doua din Turul Down Under, la Rostrevor, vine în sprijinul lui Thomas, care beneficiază de o echipă foarte puternică, cum puţini alţi rutieri vor mai avea duminică. Important pentru ciclistul în vârstă de 26 de ani va fi tactica aleasă şi momentul când va hotărî să îşi joace cartea, pentru că este greu de crezut că va mai avea apoi o a doua şansă.

Filippo Pozzato – a început excelent sezonul, iar evoluţiile din primele săptămâni păreau să le închidă gura celor care spuneau că nu poate avea un nivel ridicat din martie până în aprilie, însă ceva s-a schimbat pe parcurs şi Pozzato nu a mai ieşit deloc în evidenţă. Motivaţia cu siguranţă că nu şi-a pierdut-o, însă italianul are nevoie de mai mult de atât pentru a câştiga al doilea “Monument” al carierei. Cum echipa nu este pe măsura lui, rutierul lui Lampre va trebui să fie mereu în alertă şi să nu le ofere deloc spaţiu oponenţilor. Rămâne de văzut dacă va şi putea să facă asta.

Alţi oameni de urmărit – Luca Paolini şi Alexander Kristoff formează o combinaţie foarte periculoasă pe care o propune Katusha, forma celor doi fiind foarte bună în ultimele săptămâni. Un plus după cursele din ultima vreme va avea şi Heinrich Haussler, locul doi la ediţia din 2009, dar şi Niki Terpstra, care poate fi jokerul lui Lefevere. După ceea ce au arătat în Dwars dood Vlaanderen, Thomas Voeckler şi Oscar Gatto vor fi alţi rutieri importanţi de urmărit, la fel ca Edvald Boasson Hagen, de la care Sky aşteaptă în continuare o confirmare la nivel înalt a potenţialului pe care îl are. Lotto-Belisol se va baza pe Jurgen Roelantds, care a devenit mai puternic pe dealuri în acest sezon, în timp ce Sep Vanmarcke pare să fie cea mai bună variantă pentru Blanco. În fine, Vacansoleil speră la măcar o clasare în top zece, prin Juan Antonio Flecha sau Bjorn Leukemans, în vreme ce Orica-GreenEdge îl va avea ca lider desemnat pe Sebastian Langeveld.

Koppenberg

Printre ciclişti, este cunoscut drept “Camera Torturii”, un renume pe care îl merită pe deplin, având în vedere chinurile la care îi supune pe toţi cei ce îndrăznesc să îl urce. Koppenberg, căci acesta este numele oficial al dealului din Oudenaarde, şi-a făcut apariţia în Turul Flandrei în urmă cu mai puţin de patru decenii, dar are o istorie mai tumultoasă decât căţărări care au debutat şi cu jumătate de secol înaintea sa. Cum a ajuns Koppenberg în cea mai importantă cursă a Belgiei? “Legenda” spune că Walter Godefroot, dublul câştigător din De Ronde, i-a informat pe organizatori despre Koppenberg, iar aceştia au hotărât să introducă ascensiunea pe traseu, însă numai la câţiva ani după ce au aflat de existenţa sa.

Astfel, Koppenberg şi-a făcut debutul în Turul Flandrei la ediţia din 1976, câştigată de Walter Planckaert. Nu atât victoria belgianului a contribuit la faima dealului, cât problemele avute acolo de Eddy Merckx. “Canibalul”, care era deţinătorul trofeului, se apropia de finalul carierei, iar Koppenberg a reprezentat un test extrem de dificil pentru el în acel an, Merckx fiind nevoit să îl parcurgă pe lângă bicicletă. Timp de mai mult de un deceniu, Koppenberg a fost prezent mereu pe harta lui De Ronde, iar fanii cursei veneau de dimineaţă acolo pentru a prinde un loc cât mai bun, care să le asigure că nu vor rata supliciul parcă interminabil prin care treceau rutierii. Deşi departe de final, Koppenberg avea un rol foarte important, deoarece liderii echipelor îşi instruiau “locotenenţii” să pună intenţionat piciorul jos şi să coboare de pe bicicletă, astfel încât să îi blocheze pe adversarii lor, iar aceştia să rămână în urmă, izolaţi şi fără nicio şansă la victorie.

În 1987, Koppenberg a fost şi în prim-planul unui moment neplăcut, care a dus la excluderea sa din cursă. Jesper Skibby era în frunte, cu un avans de două minute, când a ajuns pe teribila căţărare. Acolo, danezul aflat la doar al doilea sezon ca profesionist a căzut, un incident aparent banal, dar în care nu mult a lipsit să îşi piardă viaţa. Şi aceasta, deoarece comisarul de cursă a decis să treacă peste bicicleta sa cu maşina, o decizie pentru care a oferit o explicaţie ciudată: acesta a spus că dacă ar fi oprit, ar fi riscat să blocheze întreaga cursă, pentru că plutonul nu se afla departe, iar dacă ar fi ajuns acolo, în spatele maşinii, haosul ar fi pus stăpânire pe cursă. Aşa, Turul Flandrei a continuat, Claude Criquielion s-a impus la Meerbeke, iar Koppenberg a fost scos de pe traseu pentru o perioadă nedeterminată.

Revenirea

La fel ca Poggio sau Pădurea Arenberg, Koppenberg este o legendă a curselor de o zi, iar absenţa sa nu putea dura la nesfârşit. Astfel, în 2002, organizatorii au hotărât să reintroducă ascensiunea în Turul Flandrei, însă nu înainte de a-i aduce câteva îmbunătăţiri: drumul a fost lărgit, iar vechile pietre cubice, din porfir gri, au fost înlocuit cu unele noi, realizate din granit adus din Polonia, o investitiţie care a costat jumătate de milion de dolari.

Câţiva ani mai târziu, în 2007, Koppenberg a fost din nou trecut cu vederea, după ce la ediţia precedentă aproape tot plutonul a urcat dealul pe jos. Apoi, începând cu 2008, căţărarea şi-a reluat locul pe traseul clasicei din Belgia şi de atunci nu a mai ratat niciun rendez-vous, în ciuda unor proteste (e adevărat, izolate) venite din pluton, care au semnalat problemele ce apar pe Koppenberg în a doua jumătate a ascensiunii, acolo unde pavatele sunt alunecoase şi neregulate din cauza unui izvor subteran.

Koppenberg nu impresionează prin lungime (doar 600 de metri), ci prin duritatea sa (pantă medie 11,6%, pantă maximă 22%) şi prin efectul pe care îl are la nivel psihologic asupra cicliştilor, aceştia având senzaţia că urcă pe un zid aflat într-un tunel, o zonă sălbatică, o zonă a supravieţuirii, în care au nevoie de fiecare resursă de energie, de toată atenţia, de o voinţă de fier şi de un plasament cât mai bun (cine nu este între primii 30 acolo a pierdut cursa) pentru a scăpa teferi de acest obstacol şi a-şi continua aventura în una dintre cele mai frumoase clasice din lume.

Concluzii după Săptămâna Flamandă

Fabian Cancellara a arătat exact atunci când era mai mare nevoie că este foarte aproape de nivelul din 2010, când nu a avut adversar în Turul Flandrei şi Paris-Roubaix. Victoria obţinută de elveţian în E3 Prijs Harelbeke a venit la capătul unei curse inteligente, în care Cancellara a mizat totul pe o singură carte, după ce în prealabil s-a mulţumit să “îi citească” pe favoriţi. Mai important decât succesul e felul în care acesta a fost obţinut, fără drept de apel în faţa lui Peter Sagan, Tom Boonen sau Edvald Boasson Hagen, care nu au avut nicio soluţie şi s-au demoralizat imediat ce rutierul echipei RadioShack-Leopard s-a desprins. Pe de altă parte, demonstraţia oferită de Cancellara le-a reamintit oponenţilor de calităţile sale, ceea ce înseamnă că va fi din nou supravegheat în marile clasice pe pavate. Partea bună este că nivelul din E3 Prijs nu a fost cel mai ridicat al lui Fabian Cancellara, iar până pe 31 martie mai are timp pentru îmbunătăţiri.

Dacă mai exista vreo îndoială privind calităţile lui Peter Sagan în clasice, aceasta a dispărut duminică, după succesul din Gent-Wevelgem. Campionul Slovaciei a bifat prima victorie a carierei într-o cursă importantă de o zi, datorită unei excelente partituri tactice. Spre deosebire de E3 Prijs, Sagan a fost mereu în faţă, a reacţionat de fiecare dată când s-a format un grup periculos şi a avut grijă să aibă un coleg lângă el, o contribuţie imensă la succesul său fiind adusă de Maciej Bodnar. Totuşi, victoria din Gent-Wevelgem nu trebuie să umbrească problemele pe care Sagan le-a arătat cu două zile înainte: ciclistul lui Cannondale are în continuare greşeli de plasament în momentele-cheie ale cursei şi nici nu se simte bine pe căţărările cu piatră cubică, ritmul său acolo fiind unul necizelat. Poate mai mult decât Cancellara, Sagan va fi inamicul numărul unu în Turul Flandrei, aspect la care a contribuit din plin evoluţia sa de duminică.

Omega Pharma-Quick Step trebuie să schimbe neapărat ceva în următoarele zile, deoarece evoluţia echipei în primele curse pe pavate ale primăverii a fost sub orice critică. Strategia grupării belgiene în E3 Prijs a fost ca şi inexistentă, în timp ce planul din Gent-Wevelgem, când a preferat să mizeze pe Stijn Vandenbergh, în loc să tragă cu Zdebek Stybar şi Nikolas Maes pentru Mark Cavendish, s-a dovedit falimentar. Dintr-o echipă invincibilă în 2012, Omega Pharma-Quick Step s-a transformat acum într-un fără viziune şi fără claritate.

Este foarte posibil ca Tom Boonen să fi ieşit din calculele pentru Turul Flandrei după căzătura suferită în Gent-Wevelgem. Ca şi cum problemele de sănătate pe care le-a avut în iarnă nu ar fi fost suficiente, belgianul s-a lovit la genunchi şi la cotul la care a fost operat în urmă cu câteva luni, fiind nevoit să abandoneze cursa. Chiar dacă va participa în Cele Trei Zile de la De Panne, este greu de crezut că Boonen va fi la un nivel optim pe 31 martie, caz în care Omega Pharma-Quick Step va schimba strategia şi va miza, cel mai probabil, pe Sylvain Chavanel şi Niki Terpstra.

La fel ca Omega Pharma-Quick Step, nici Sky nu are o idee clară pentru clasicele pe pavate, însă problema echipei britanice e cu totul alta: nu ştie cine ar trebui să fie liderul său. Geraint Thomas, Ian Stannard, Bernhard Eisel şi Edvald Boasson Hagen au obţinut cu toţii clasări în top zece până acum, dar niciunul dintre aceştia nu a arătat că este în stare să câştige. Planul lui Sky a fost similar mai mult cu o loterie, senzaţia generală fiind că gruparea manageriată de David Brailsford va continua astfel şi în viitorul apropiat, în speranţa că unul dintre “biletele” pe care le are se va dovedi norocos în cele din urmă.

În toamna lui 2012, atunci când l-a transferat pe Filippo Pozzato, Lampre l-a dorit şi pe Oscar Gatto, însă contractul acestuia cu Vini Fantini s-a dovedit a fi extrem de “solid”. Între timp, Gatto a devenit liderul echipei Pro Continentale pentru cursele de o zi, iar săptămâna trecută şi-a arătat potenţialul, devenind primul italian din istorie triumfător în Dwars door Vlaanderen. Chiar dacă obţinut în ultima clipă, succesul lui Gatto nu a fost deloc unul norocos, ci a venit ca o consecinţă a unei evoluţii foarte bune, care îl trimite pe italian pe lista cicliştilor ce pot obţine un rezultat surprinzător în Turul Flandrei. Indiferent de ce se va întâmpla acolo, un lucru este cert: anul 2014 nu îl va mai găsi pe Gatto în eşalonul Pro Continental.

Săptămâna Flamandă

Miercuri, vineri şi duminică sunt zilele pe care iubitorii ciclismului nu trebuie să le rateze săptămâna aceasta, când sunt programate nu mai puţin de trei clasice pe pavate: Dwars door Vlaanderen, E3 Prijs Harelbeke şi Gent-Wevelgem. Toate vor reprezenta antrenamentul ideal pentru rutieri (şi “aperitivul” perfect pentru fani) înaintea “Monumentelor” care vor urma ceva mai târziu, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, poate cele mai dure şi mai intense curse de o zi ale primăverii.

Dwars door Vlaanderen (20 martie)

Image

Foşti câştigători prezenţi la start: Niko Eeckhout, Niki Terpstra.

Podiumul din 2012: Niki Terpstra, Sylvain Chavanel, Koen de Kort.

Reprezintă o ocazie excelentă pentru “locotenenţi” de a ieşi în evidenţă, în condiţiile în care principalii oameni de pavate absentează. Dwars door Vlaanderen va oferi câteva indicii importante despre forma acestora înainte de luptele serioase din primăvară şi va semnala care dintre cicliştii aflaţi în plan secund au potenţialul de a produce surpriza în Paris-Roubaix, dar mai ales în Turul Flandrei, deoarece şi aici există combinaţia Oude Kwaremont – Paterberg. Tocmai de aceea, va fi foarte interesant de urmărit ce vor face Ian Stannard, Niki Terpstra sau Stijn Devolder.

E3 Prijs Harelbeke (22 martie)

Image

Foşti câştigători prezenţi la start: Tom Boonen, Fabian Cancellara, Filippo Pozzato.

Podiumul din 2012: Tom Boonen, Oscar Freire, Bernhard Eisel.

O clasică prestigioasă şi înainte de a face parte din World Tour,  E3 Prijs se bucură de o şi mai mare importanţă din 2012, an în care a fost primită în calendarul mondial. Poate cea mai relevantă cursă de o zi din cele programate înainte de Turul Flandrei, E3 Prijs oferă aproape mereu un spectacol fantastic şi un învingător meritoriu. Clasica din Belgia (care numără nu mai puţin de 15 dealuri) le va oferi lui Fabian Cancellara, Tom Boonen şi Peter Sagan, favoriţii din Turul Flandrei, ocazia să se urmărească la lucru, să afle la ce nivel sunt şi să regleze ultimele lucruri pentru marea confruntare de pe 31 martie.

Gent-Wevelgem (24 martie)

Image

Foşti câştigători prezenţi la start: Andreas Klier, Tom Boonen, Thor Hushovd, Edvald Boasson Hagen, Bernhard Eisel.

Podiumul din 2012: Tom Boonen, Peter Sagan, Matti Breschel.

Este cea mai veche dintre cele trei curse, dar şi cea mai prietenoasă cu sprinterii, care au aici o bună oportunitate de a-şi trece în palmares un succes într-o clasică pe pavate. Totuşi, e suficient ca ploaia şi vântul să îşi facă apariţia, pentru ca toate calculele să fie date peste cap, iar în faţă să apară alţi oameni. Tocmai de aceea, multe echipe aleg să vină la start cu doi lideri, pentru a se adapta imediat oricărui scenariu.

Post Navigation