Cafe Roubaix

Pădurea Arenberg

Povestea Pădurii Arenberg începe, indirect, după Primul Război Mondial, când Paris-Roubaix s-a confruntat cu probleme mari. Atunci a început reconstrucţia Franţei, iar tot mai mulţi primari au ales să înlocuiască piatra cubică de pe străzi cu asfalt. Decizia a fost luată şi din cauza presiunii tot mai mari puse de orăşenii mutaţi în localităţile mici, care s-au plâns că piatra cubică le deteriorează maşinile personale şi produce un zgomot foarte puternic.

Două decenii mai târziu, autorităţile aveau de gând să modernizeze întreg traseul cursei, promiţând că totul se va face în cel mai scurt timp. Norocul clasicei, dacă se poate spune aşa, a fost începerea celui de-al Doilea Război Mondial, care a dus la stoparea, pentru moment, a procesului de asfaltare.

După conflagraţie, porţiunile de pavate au reînceput să dispară, ajungându-se ca la jumătatea anilor ‘60 să mai existe doar 22 de kilometri, ceea ce l-a determinat pe Albert Bouvet, directorul tehnic al cursei, să spună că Paris-Roubaix se va transforma în Paris-Valenciennes. Însărcinat de Jacques Godett să descopere alte tronsoane de piatră cubică, Bouvet a reuşit asta cu ajutorul unui localnic.

Jean Stablinski

Fiu al unor imigranţi polonezi, Jean Stablinski s-a născut la Thun-Saint-Amand, în 1922. Nu a avut prea multe oportunităţi în tinereţe, astfel încât a fost nevoit să se angajeze de tânăr la mina din Wallers, acolo unde lucra şi tatăl său vitreg. Aflat zi de zi la 500 de metri adâncime, Stablinski a intrat la un moment dat în vorbă cu un alt muncitor, iar acesta i-a spus că tunelul în care lucrau se întindea până sub Pădurea Arenberg, a cărei suprafaţă totală era de 4400 de hectare. Aventura lui Stablinski în mină a durat până la începutul anilor ’50, când s-a hotărât să devină  ciclist profesionist, şi chiar unul foarte bun, în palmaresul său aflându-se Turul Spaniei, Amstel Gold Race, mai multe etape în Turul Franţei şi un titlu mondial.

Pe final de carieră, Jean Stablinski a primit vizita lui Albert Bouvet, care l-a rugat să îl ajute să găsească noi drumuri cu piatră cubică, pentru a salva cursa. Imediat, fostul miner s-a gândit să îi arate lui Bouvet Pădurea Arenberg, iar acesta a fost încântat de ce a vazut acolo şi a hotărât să introducă tronsonul la ediţia din 1968, când printre participanţi s-a aflat şi Stablinski, care a fost salutat de pe margine de mai mulţi localnici îmbrăcaţi în haine de miner.

Ce înseamnă Pădurea Arenberg

Timp de 364 de zile pe an, Arenberg este cunoscută pentru Iazul Goriau, ciupercile sale gustoase şi cele 200 de specii de păsări pe care le adăposteşte. Însă la început de aprilie, toate aceste lucruri trec în plan secund, pentru că acolo soseşte plutonul din Paris-Roubaix, iar infernul se dezlănţuie.

Organizatorii cursei au notat această secţiune cu cinci stele, criteriile luate în calcul fiind lungimea sa şi nivelul de dificultate al pavatelor. Arenberg are 2400 de metri, prima treime fiind cea mai grea, deoarece drumul e în coborâre, iar plutonul ajunge acolo cu viteze ce depăşesc 60 de kilometri la oră. Dacă rutierii trec prin clipe teribile, nu acelaşi lucru se poate spune despre cei 30 000 de spectatori prezenţi de la an la an, care savurează din plin tot ceea ce oferă Pădurea Arenberg: căzături, pene de cauciuc, probleme mecanice, o luptă crâncenă pentru o poziţie cât mai bună şi atacuri ale favoriţilor.

Un simbol al Paris-Roubaix, Pădurea Arenberg nu a fost prezentă mereu pe traseu de la apariţia sa, din cauza unor probleme de siguranţă a rutierilor. Când acestea s-au remediat, tronsonul a revenit şi şi-a pus amprenta de fiecare dată asupra desfăşurării cursei, deoarece, asa cum a spus Eddy Merckx, “nu câştigi Paris-Roubaix în Arenberg, dar cu siguranţă poţi pierde orice şansă la victorie aici”.