Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the month “iunie, 2014”

Criteriul Dauphiné 2014

Criteriul Dauphiné 2014

Pentru rutierii interesaţi de Turul Franţei, luna iunie este compusă din trei părţi: finalul unui cantonament/ultima repetiţie/un nou cantonament montan+inspectarea unor etape. Când vine vorba despre cursa pe care o aleg pentru a vedea la ce nivel se află, cicliştii au la dispoziţie Criteriul Dauphiné şi Turul Elveţiei, iar Dauphiné e preferat de mai mulţi, deoarece e organizat de ASO şi propune un traseu oarecum similar cu cel din Marea Buclă, cu accentul pus pe căţărări. Totuşi, spre deosebire de Turul Franţei, Criteriul Dauphiné aduce ceva în plus, secundele de bonificaţie puse la bătaie la finalul etapelor în linie: 10-6-4.

Dacă unii dintre rutieri vor căuta să afle răspunsul la întrebări privind forma lor, alţii vor încerca să obţină punctele atât de importante pentru acordarea licenţei World Tour. Negocierile dintre ciclişti şi echipe deja au început, iar Criteriul Dauphiné, aflat la cea de-a 66-a ediţie, este una dintre cele trei curse de World Tour ce se desfăşoară înainte de 1 august, când va debuta perioada de transferuri. Tocmai de aceea, un rezultat bun aici (victorie de etapă sau top zece la general) poate conta enorm atunci când cele două părţi se vor aşeza la masă pentru discuţii.

Traseul

Pentru prima oară după trei ani, plutonul se va afla la Lyon, dar nu pentru o etapă favorabilă puncheurilor, aşa cum a fost cazul în 2011, ci pentru un contratimp individual în lungime de 10,4 kilometri. La puţin timp de la start, rutierii vor trece prin Tunnel de la Croix-Rousse (1,8 kilometri lungime), pentru ca la kilometrul 4,6 să ajungă la punctul intermediar plasat în vârful lui Montée de l’Observance, o căţărare de categoria a patra, cu pantă medie 5,5%. Finalul este programat pe Cours Charlemagne, după câteva viraje drepte ce nu ar trebui să le pună probleme cicliştilor.

O zi mai târziu vor începe lucrurile cu adevărat serioase pentru clasamentul general, pe concurenţi urmând să îi aştepte o etapă cu nu mai puţin de şase ascensiuni repertoriate. Va fi o rundă în care rutierii interesaţi de tricoul roşu cu buline albe vor putea lua o opţiune importantă la câştigarea acestuia, în vreme ce favoriţii la clasamentul general vor da o primă bătălie, pe Col du Béal, ascensiune de categoria întâi ce nu a mai figurat până acum ca sosire în Criteriul Dauphiné. Aceasta are 13,6 kilometri lungime, pantă medie 6,6% şi oferă o excelentă oportunitate de atac în ultimii 1000 de metri, acolo unde panta ajunge la 8,4%.

Etapa a treia le va da o şansă puţinilor sprinteri prezenţi la start, în timp ce următoarea va fi excelentă pentru o evadare sau pentru cicliştii interesaţi să dea un atac târziu. Şi aceasta, deoarece caravana va ajunge la Gap, nu înainte să treacă peste Col de Manse (9,6 kilometri, pantă medie 5,2%), ascensiune ce a figurat şi pe harta Turului Franţei 2011, atunci când Alberto Contador l-a atacat pe Andy Schleck, Cadel Evans a răspuns, iar cei doi i-au luat luxemburghezului mai mult de un minut.

Tot o evadare ar trebui să se afle în prim-plan şi în etapa a şasea, în grupul de frunte fiind aşteptaţi cicliştii care luptă pentru tricoul roşu cu buline albe, deoarece pe traseu sunt înşirate şase ascensiuni, ultima fiind plasată cu 20 de kilometri înainte de sosire. Următoarea zi este considerată de plat, însă traseul are câteva capcane ce le pot strica socotelile sprinterilor. Acestea vor veni sub forma a două căţărări de categoria a patra, care vor fi urmate, chiar înainte de kilometrul final, de o pantă de 15%, ce poate fi folosită pentru lansarea unor atacuri.

Penultima etapă va duce plutonul în Elveţia, iar cicliştii vor servi un “meniu” cu cinci ascensiuni, dintre care două de categorie specială: Col de la Forclaz şi Montée de Finhaut-Émosson, căţărare extrem de dificilă, în lungime de 10,2 kilometri, cu pantă medie 8%. Finhaut-Émosson, care a găzduit o sosire şi în Turul Elveţiei din 1970, când Felice Gimondi l-a învins pe Roberto Poggiali, promite spectacol şi un finiş exploziv, un “zid” urmând să îi aştepte pe ciclişti în ultimii 200 de metri.

Dacă ierarhia generală nu va fi clară după Finhaut-Émosson, atunci va deveni la finalul etapei a opta, ce propune un nou finiş la altitudine, de această dată la Courchevel. Căţărarea în lungime de opt kilometri (pantă medie 6,5%) a apărut şi în Turul Franţei din 2005, iar Alejandro Valverde l-a învins pe Lance Armstrong, la un sprint în doi. Cum ultimii 1000 de metri sunt facili (doar 4,2%), atacurile trebuie să vină mai devreme, pe pantele care ating 8%.

Favoriţii

De trei ani, Criteriul Dauphiné a devenit proprietatea britanicilor: după succesele lui Bradley Wiggins în 2011 şi 2012, sezonul anterior a adus victoria lui Chris Froome, care va porni şi acum ca principal favorit la câştigarea tricoului galben. Acesta se prezintă cu o echipă ce are toate şansele să îi fie alături şi în Turul Franţei, o echipă din care nu vor lipsi Richie Porte, Mikel Nieve, Geraint Thomas sau David Lopez. Cum contratimpul individual nu va juca un rol important în clasamentul general, totul se va decide pe munţi, acolo unde Froome trebuie să demonstreze că este în continuare peste un Alberto Contador renăscut în actualul sezon.

Spaniolul în vârstă de 31 de ani nu a mai concurat de la Turul Ţării Bascilor, pe care l-a câştigat autoritar, în prima parte a lunii aprilie, iar acum este dornic să îi arate rivalului său din Marea Britanie că nu va mai avea parte de un parcurs atât de uşor în Turul Franţei, aşa cum a fost cazul în 2013. Chiar dacă echipa nu e la fel de solidă precum cea a lui Chris Froome, Contador nu trebuie subestimat, ciclistul lui Tinkoff-Saxo excelând la capitolul tactică, acolo unde britanicul a arătat mari minusuri în ultimul an. Ibericul nu trebuie să dovedească doar că poate sta alături de deţinătorul trofeului, dar şi că are ce îi trebuie pentru a-l lăsa pe acesta în urmă, ceva de ce nu a fost capabil sezonul trecut.

Până acum, 2014 a fost un an slab pentru Vincenzo Nibali, cea mai bună clasare a italianului fiind un loc cinci în Turul Romandiei, la începutul lunii mai. Lipsa de rezultate a “Rechinului” i-a adus acestuia reproşuri din partea lui Alexandre Vinokourov, iar Criteriul Dauphiné va reprezenta ocazia ideală pentru Nibali de a-i răspunde managerului Astanei şi de a arăta că rămâne unul dintre favoriţi la tricoul galben în Turul Franţei. Deşi este câştigător de Giro şi Vuelta, ciclistul în vârstă de 29 de ani a fost mereu sub Froome şi Contador pe căţărări. Dacă s-a schimbat sau nu ceva în această privinţă, vom afla săptămâna viitoare.

La prima vedere, lupta pentru primele trei locuri pare să reprezinte o afacere între rutierii menţionaţi mai sus, dar cum Criteriul Dauphiné este o cursă în care nimeni nu se prezintă la 100%, surprizele sunt posibile. Câştigător al unei etape cu finiş la altitudine în Turul Cataluniei, Tejay van Garderen pare capabil să le strice socotelile marilor favoriţi şi să încheie pe podium. Americanul a muncit enorm în ultima vreme, a avut o pregătire tradiţională pentru Le Tour şi îi poate surprinde pe mulţi pe căţărări. Compatriotul său, Andrew Talansky, va fi un alt om de urmărit, în ciuda faptului că rutierul lui Garmin-Sharp nu a impresionat în acest sezon.

Cum Joaquim Rodriguez a decis să se axeze pe Giro şi Vuelta, Katusha a hotărât să îi dea o şansă lui Simon Spilak în Turul Franţei, iar slovacul va încerca să demonstreze încă din Dauphiné că echipa rusă nu a făcut o alegere greşită. Autor al unui start mai slab în 2014, Spilak a mers foarte bine în Turul Romandiei, unde a stat alături de Chris Froome în etapa-regină, pe care a şi câştigat-o, înainte de a termina pe locul secund la general. Spilak a progresat mult pe căţărări, iar acum, în compania celor mai buni, va avea o şansă importantă să arate de ce e capabil.

Deşi a demonstrat o versatilitate incredibilă şi un potenţial ce pare nelimitat, Michal Kwiatkowski încă nu este considerat o ameninţare pentru cursele dificile pe etape, poate şi ca urmare a vârstei fragede, care se traduce prin lipsa de experienţă. Prezent în Dauphiné după un cantonament în Vosgi, polonezul se pare că atinge, uşor-uşor, nivelul dorit pentru această perioadă, iar evoluţia sa merită urmărită, mai ales pe ascensiunile lungi şi dure, care i-au ridicat de multe ori probleme în trecut.

În afară de Kwiatkowski, un alt tânăr de perspectivă ce îşi poate pune amprenta asupra clasamentului general este Wilco Kelderman, clasat pe şapte în Turul Italiei. Olandezul se află în continuare într-o formă bună şi asta îl poate ajuta să obţină un nou top zece. Dacă tot suntem la capitolul tineri, o menţiune specială merită Adam Yates, câştigătorul Turului Turciei, şi Daan Olivier, autor al unui parcurs notabil în Turul Californiei, care sunt capabili de evoluţii bune. Şi Leopold König, locul patru din Turul Bavariei, este aşteptat să lupte pentru o poziţie cât mai importantă la general, în timp ce gazdele îşi vor pune speranţele în Romain Bardet şi Jean-Christophe Peraud, care o vor conduce pe AG2R, fără ca asta să însemne că Thomas Voeckler nu poate fi un protagonist.

Parcă mai mult ca în alţi ani, Criteriul Dauphiné este o cursă pentru căţărători, ceea ce înseamnă că sprinterii şi puncheurii vor fi marginalizaţi. Totuşi, la start se vor afla câţiva oameni interesanţi, care vor spera că pot obţine o victorie. Printre aceştia, Giacomo Nizzolo, autor a cinci podiumuri în Il Giro, Elia Viviani, Tony Gallopin, Gianni Meersman, Thor Hushovd, Arnaud Démare, Filippo Pozzato, Simon Gerrans şi Michael Matthews, care a purtat tricoul roz în Turul Italiei vreme de aproape o săptămână.

Date statistice

– Nello Lauredi, Luis Ocaña, Charly Mottet şi Bernard Hinault împart recordul de victorii, patru

– Franţa este naţiunea cu cele mai multe succese la general, 30

– S.U.A. (Greg LeMond, Tyler Hamilton), Columbia (Martin Ramirez, Luis Herrera), Australia (Phil Anderson) şi Kazahstan (Alexandre Vinokourov) sunt ţările din afara Europei care au dat un câştigător

– 13 naţiuni au câştigat Criteriul Dauphiné de la înfiinţare; surprinzător, pe această listă nu se află Italia

– Thierry Claveyrolat deţine recordul pentru cele mai multe victorii atât în clasamentul pe puncte (3), cât şi în cel al căţărătorilor (5)

– Ierarhia etapelor câştigate este condusă de Bernard Hinault, care şi-a trecut în palmares zece succese; tot el are şi cele mai multe zile petrecute în tricoul galben, 19

– Cea mai lungă ediţie – 1934 de kilometri – a avut loc în 1956 şi i-a revenit belgianului Alex Close

– Grenoble e oraşul care a figurat de cele mai multe ori pe harta cursei

– Louison Bobet, Jacques Anquetil, Eddy Merckx, Luis Ocaña, Bernard Thévenet, Bernard Hinault, Miguel Indurain, Bradley Wiggins şi Chris Froome sunt cicliştii care au câştigat Criteriul Dauphiné şi Turul Franţei în acelaşi sezon

– Australianul Cadel Evans e rutierul cu cele mai multe podiumuri (5), care nu s-a impus la general

– În 2001, doar o secundă i-a despărţit pe Christophe Moreau şi Pavel Tonkov, primii doi clasaţi

– La polul opus, cea mai mare diferenţă a fost consemnată în 1981, atunci când Bernard Hinault l-a învins pe Joaquim Agostinho pentru 12 minute şi şapte secunde

Pe scurt

Fără nicio victorie în 2014, Vincenzo Nibali a fost criticat de managerul Astanei, Alexandre Vinokourov, într-o scrisoare trimisă italianului după Liège–Bastogne–Liège. Informaţia nu este oficială şi a fost oferită de Gazzetta dello Sport, care a scris că Vinokourov i-a transmis fostului învingător din Il Giro că “plătim mult şi dorim să vedem rezultate. Nu există scuze. Nu ne interesează motivele, dar e clar că rezultatele de până acum nu sunt cele pe care le-am dorit”. În vârstă de 29 de ani, Nibali va lua startul în Criteriul Dauphiné, la finalul săptămânii, urmând ca peste o lună să participe în Turul Franţei, acolo unde are drept obiectiv câştigarea tricoului galben, Le Tour fiind singura cursă majoră care nu se află în palmaresul său.

Deşi managerul David Brailsford nu a făcut încă un anunţ oficial, Bradley Wiggins este convins că nu va fi prezent la startul Marii Bucle, pe cinci iulie. Într-un interviu pentru BBC, campionul din 2012 a declarat că echipa lui Sky va fi construită în jurul lui Chris Froome, deţinătorul trofeului, alături de care el nu a mai concurat din februarie 2013, atunci când cei doi s-au aflat în Turul Omanului. Recent învingător în Turul Californiei, Wiggins nu va merge nici în Criteriul Dauphiné, acolo unde Froome va fi liderul lui Sky, ci în Turul Elveţiei, care va începe săptămâna viitoare. În aceste condiţii, pare greu de crezut că rutierul în vârstă de 34 de ani va continua alături de gruparea britanică, mai ales că îi expiră contractul la finalul stagiunii.

Spre deosebire de vara lui 2013, cea de acum se anunţă foarte intensă pe piaţa transferurilor, speculaţiile începând deja să apară. Dacă Bradley Wiggins se află în discuţii cu Orica-GreenEdge, Peter Sagan pare să se fi înţeles deja cu Tinkoff-Saxo, unde va fi liderul echipei în clasicele de primăvară. Un alt ciclist extrem de disputat e Nacer Bouhanni, câştigătorul tricoului roşu în Turul Italiei; acesta cere un milion de euro pe an, sumă pe care Cofidis nu ar refuza-o, mai ales că gruparea din Hexagon ţinteşte o revenire în World Tour. Discuţii sunt şi în jurul cicliştilor lui Giant-Shimano, ce riscă să rămână fără sponsori la finalul anului. Warren Barguil, unul dintre cei mai talentaţi rutieri ai echipei olandeze, se află în vizorul lui Sky, lucru de care e conştient şi managementul lui Giant, ce a decis să nu îl trimită pe Barguil în Le Tour. În fine, Sky mai este interesată de Fabio Aru, rutier vizat şi de BMC, în timp ce Astana îl doreşte pe Edvald Boasson Hagen.

Turul Utah este pregătit pentru cea mai mare ediţie de la înfiinţarea cursei, în 2004. Recent, organizatorii au anunţat lista celor 16 echipe care vor participa anul acesta, iar pe ea se află şase grupări de World Tour: Belkin, BMC, Cannondale, Garmin-Sharp, Lampre-Merida şi Trek Factory Racing. Acestora li se vor adăuga trei formaţii Pro Continentale (Drapac, Novo Nordisk şi UnitedHealthcare) şi alte şapte din liga a treia (Bissell, Funvic, Hincapie Sportswear Development, Jamis-Hagens, Jelly Belly, Optum şi SmartStop). În plus, competiţia din Statele Unite va avea şapte etape, cu una mai mult de până acum. Turul Utah se va desfăşura între 4 şi 10 august, va propune două finişuri la altitudine, iar la start şi-a anunţat prezenţa şi americanul Tom Danielson, învingătorul de anul trecut.

Sam Bennett: “Would be fantastic to race the Tour de France”

Sam Bennett

In his debut season, the great Sean Kelly won four races. More than three decades later, his compatriot, Sam Bennett, who competed for Team An Post between 2011 and 2013, had a brilliant start as a neo-professional and scored all the wins of NetApp-Endura this season: Clasica de Almeria, Rund um Köln, and stage 5 of the Bayern Rundfahrt. His results made NetApp-Endura include him on the provisional list for the Tour de France, where the 23-year-old Irish rider could make his debut in a Grand Tour. If this will be the case or not, it remains to be seen in the coming weeks. No matter what happens, Sam Bennett is pleased with how things went so far in 2014 and is eager to get new wins and confirm his huge talent.

– Sam, did you expect to have such a good start to the season?

Not really. I wanted to continue from where I left off last year and get consistent results, and I really didn’t know what to expect as a first year pro. I’m very happy for the way things turned out, it’s fantastic to already have three wins. If you would have told me at the beginning of the season I would do that, I would have been more than happy. Now it’s funny, because I have these wins and I’m already looking for my next results.

– What was the most important win?

For my confidence, I have to say the Rund um Köln, because it was my first race in Germany this year and with a German team the expectations are always high. To be able to deal with this pressure and pull of a win after a late sprint was great for my confidence. Also, to be able to win again showed that my first win wasn’t a fluke and that I can win these races. My self-belief was up after the win in Köln and helped me a lot for my next races.

– How was the transition from a Continental to a Pro Continental team?

It wasn’t so hard, because with An Post I realized that if I won some races I’m ready to win other races. It was strange for me going to a new team, after three years with An Post. It was difficult to learn how the team works, to get settled in, but everybody was very nice and helpful, supportive all the time. When everything is so well organized, your job at the end of the day is much easier.

– Was there any particular moment you had to overcome since turning pro?

I think my first race – the Tour of Qatar – was the hardest we expected to have a bunch sprint in the first day, but it didn’t come to that, even if the team was ready to support me. To come in a Pro team and to lead that team brought a lot of pressure and it was difficult to manage that. The first stage in Qatar was very frustrating, but I’m over it now, my team mates always do a fantastic job, they support me 110%, and I got used to that now.

– What do you feel you still have to improve?

My strength, which is very important in order to get easier over the climbs and to get good results in stage races and in Grand Tours, where you have to be stronger day by day. With that strength you get to the finish line fresher. For me, the fresher I get to the finish, the quicker I am there. So my strength is the thing I really need to work on.

– How is your lead-out train after half a season?

At the beginning of the year it was something new for me to have a lead-out train, after a couple of seasons when I had to do the sprints on my own. We improved something with every race, as we had to adapt to each situation we faced. We had an excellent communication, all was very good in the last races and the pieces are coming together.

– Now you could race the Tour de France in your first season as a pro. What would this mean for you?

To go in the Tour de France would be fantastic. I don’t know the plans of the team, but I would love for this to happen. It would be great for my experience and further development, considering I could pick stages, instead of going to the battle each day. I’m not putting to much pressure and I can’t expect anything as a neo-pro, with so many good riders in the team. If it comes away, it comes away, if it doesn’t, I will keep my chin up and look forward to my next race, whatever it will be. Many pro cyclists want to ride the Tour de France, but don’t make it, so it would be a great thing if I will go there.

– You’re a very versatile rider: good in the sprint, on the climbs, and on the cobbles. What races would you like to win?

I think there are two categories here: what races I dream of winning and what races I have to be realistic I can win. I would certainly love to win some bunch sprints in some Grand Tours, that would be fantastic. I also think everybody dreams of becoming world champion, that would be another dream come true. Other goals are winning something like the Tour of Flanders, Paris-Roubaix, or the sprint on the Champs-Élysées. If I could continue being consistent I would be content. It’s funny that when you get a little bit of success, you always want more, but it’s something perfectly natural and it shows that you can progress.

Sam Bennett: “Ar fi fantastic să particip în Turul Franţei”

Sam Bennett

În sezonul său de debut, marele Sean Kelly a obţinut patru victorii. Mai mult de trei decenii mai târziu, compatriotul lui, Sam Bennett, care a concurat pentru An Post între 2011 şi 2013, a avut un start excelent ca neo-profesionist, fiind responsabil pentru cele trei succese ale lui NetApp-Endura: Clasica Almeria, Rund um Köln şi etapa a cincea din Turul Bavariei. Rezultatele sale i-au adus un loc pe lista lărgită a lui NetApp-Endura pentru Turul Franţei, acolo unde irlandezul în vârstă de 23 de ani şi-ar putea face debutul într-un Mare Tur. Dacă se va întâmpla sau nu, vom afla în următoarele săptămâni. Cert este că Sam Bennett e mulţumit de cum au decurs lucrurile până acum în 2014 şi este nerăbdător să obţină noi victorii şi să confirme talentul său uriaş.

– Sam, te-ai aşteptat să ai un start atât de bun în acest sezon?

Nu chiar. Mi-am dorit să continui de unde am rămas la finalul anului trecut şi să rămân constant în rezultate, deoarece chiar nu ştiam la ce să mă aştept în primul sezon ca profesionist. Sunt foarte fericit de cum m-am descurcat până acum, este fantastic că deja am obţinut trei victorii. Dacă mi-ar fi spus cineva la începutul anului că voi reuşi asta, aş fi fost mai mult decât fericit. Acum am aceste succese, dar vreau să obţin alte rezultate bune.

– Care a fost cea mai importantă victorie?

Pentru încrederea mea, trebuie să spun Rund um Köln, deoarece a fost prima cursă a mea în Germania anul acesta, şi cum fac parte dintr-o echipă germană, aşteptările sunt întotdeauna mari. Să rezist sub presiune şi să obţin acel succes după ce am sprintat târziu a fost extraordinar pentru încrederea mea. De asemenea, fapul că m-am impus din nou a arătat că prima mea victorie nu a fost o întâmplare şi că pot câştiga astfel de curse. Nivelul meu de încredere a fost ridicat după victoria din Köln şi m-a ajutat pentru următoarele curse.

– Cum a fost trecerea de la o echipă Continentală la una Pro Continentală?

Nu atât de dificilă, deoarece alături de An Post mi-am dat seama că dacă pot câştiga unele curse, sunt pregătit să mă impun în altele. A fost ciudat pentru mine să merg la o echipă nouă, după trei ani la An Post. De asemenea, a fost dificil până să îmi dau seama cum funcţionează echipa, cum să mă acomodez, dar toată lumea s-a purtat frumos cu mine şi m-a susţinut în permanenţă. Atunci când totul este atât de bine organizat, munca ta devine mult mai uşoară.

– A existat vreun moment mai dificil peste care a trebuit să treci de când ai devenit profesionist?

Cred că prima mea cursă – Turul Qatarului – a fost cea mai grea, deoarece ne aşteptam să avem un sprint masiv în etapa inaugurală, dar acesta nu s-a materializat, chiar dacă echipa a fost pregătită să mă susţină. Să vii la o echipa Pro Continentală şi să o conduci în curse aduce multă presiune şi a fost greu să mă descurc cu asta. A fost foarte frustrant ce s-a întâmplat în acea primă etapă din Qatar, însă am trecut peste asta, colegii mei fac întotdeauna o treabă fantastică, mă susţin în proporţie de 110% şi m-am obişnuit deja cu lucrurile.

– Ce mai trebuie să îmbunătăţeşti?

Rezistenţa, care este foarte importantă pentru a trece mai uşor peste căţărări şi pentru a obţine rezultate bune în cursele pe etape, acolo unde trebuie să fii mai puternic de la o zi la alta. Cu ajutorul acesteia, poţi ajunge mai proaspăt la linia de sosire. Cu cât sunt mai proaspăt la finiş, cu atât sunt mai rapid. Aşadar, acesta e capitolul la care mai trebuie să lucrez.

– Cum e “trenuleţul” tău după prima jumătate a sezonului?

La începutul anului a fost o noutate pentru mine să am un “trenuleţ”, după câteva sezoane în care m-am descurcat pe cont propriu la sprinturi. Am îmbunătăţit câte ceva în fiecare cursă şi ne-am adaptat la fiecare situaţie cu care ne-am confruntat. Am avut o comunicare excelentă, totul a mers foarte bine în ultimele curse, iar piesele încep să se aşeze cap la cap.

– Ai putea participa în Turul Franţei în primul tău sezon ca profesionist. Ce ar însemna asta pentru tine?

Să merg în Turul Franţei ar fi fantastic. Nu cunosc planurile echipei, dar mi-ar plăcea mult să ajung acolo, ar fi extraordinar pentru experienţa mea şi pentru progresul meu ulterior, mai ales că aş alege etapele în care m-aş implica, şi nu m-aş lupta în fiecare zi. Nu pun prea multă presiune pe mine şi nu mă pot aştepta la nimic, având în vedere că sunt neo-profesionist, iar în echipă sunt atât de mulţi rutieri buni. În cazul în care se va întâmpla, va fi foarte bine, dacă nu, îmi voi ţine bărbia sus şi mă voi pregăti pentru următoarea cursă, indiferent care va fi aceasta. Mulţi ciclişti profesionişti îşi doresc să concureze în Turul Franţei, dar nu reuşesc, aşa că ar fi extraordinar dacă aş participa în această cursă.

– Eşti un rutier foarte versatil: bun la sprinturi, pe căţărări şi pe pavate. Ce curse ţi-ar plăcea să câştigi?

Cred că sunt două categorii: curse pe care visez să le câştig şi curse pe care le pot câştiga. Mi-ar plăcea să mă impun în sprinturile masive din Marile Tururi, ar fi ceva fantastic. Cred că fiecare rutier visează să devină campion mondial, iar acesta ar fi un alt vis devenit realitate. Alte obiective ar fi să câştig Turul Flandrei, Paris Roubaix sau un sprint pe Champs-Élysées. Dacă voi continua să fiu constant, atunci voi fi mulţumit. E amuzant, deoarece atunci când ai puţin succes, întotdeauna îţi doreşti mai mult. Până la urmă, e ceva normal şi arată că ai ce îţi trebuie pentru a progresa

Ierarhiile World Tour după Turul Italiei

Clasamentul individual:

1 – Nairo Quintana – 345 de puncte

2 – Alberto Contador – 308 puncte

3 – Simon Gerrans – 264 de puncte

4 – Alejandro Valverde – 262 de puncte

5 – Fabian Cancellara – 260 de puncte

6 – Michal Kwiatkowski – 251 de puncte

7 – Niki Terpstra– 200 de puncte

8 – Sep Vanmarcke – 200 de puncte

9 – Domenico Pozzovivo – 196 de puncte

10 – Cadel Evans – 187 de puncte

Clasamentul pe echipe:

1 – Omega Pharma-Quick Step – 789 de puncte

2 – Movistar – 776 de puncte

3 – AG2R – 542 de puncte

4 – Tinkoff-Saxo – 534 de puncte

5 – Katusha – 529 de puncte

6 – BMC – 499 de puncte

7 – Trek Factory Racing – 454 de puncte

8 – Sky – 444 de puncte

9 – Belkin – 374 de puncte

10 – Orica-GreenEdge – 373 de puncte

Clasamentul pe naţiuni:

1 – Spania – 805 puncte

2 – Columbia – 684 de puncte

3 – Australia – 611 puncte

4 – Belgia – 567 de puncte

5 – Italia – 555 de puncte

6 – Belgia – 452 de puncte

7 – Franţa – 445 de puncte

8 – Marea Britanie – 433 de puncte

9 – Polonia – 324 de puncte

10 – Elveţia – 292 de puncte

Rutierul săptămânii

În 2012, Eusebio Unzue a declarat că nu îl vede capabil pe Nairo Quintana să câştige un Mare Tur, în ciuda palmaresului deja solid pe care acesta îl avea atunci. Doi ani mai târziu, cuvintele sale s-au pierdut în vânt, după ce Quintana şi-a asigurat pentru totdeauna un loc în istoria ciclismului, devenind primul rutier sud-american care s-a impus în Turul Italiei. Succesul lui Quintana, aşteptat încă de la startul cursei, nu a fost chiar floare la ureche, columbianul confruntându-se cu probleme de sănătate care au fost aproape să îl scoată din joc, asta şi dacă adversarii săi ar fi ştiut să profite de situaţia în care se afla. Cum ciclistul echipei Movistar şi-a ascuns bine suferinţa şi s-a recuperat exact înaintea etapelor-cheie, soarta tricoului roz a fost pecetluită în favoarea sa.

Deşi mulţi şi-ar fi dorit să îl vadă în Turul Franţei, acolo unde a terminat pe locul secund în urmă cu doar un an, Quintana a venit la startul Il Giro, decizia finală aparţinându-i managerului lui Movistar, acelaşi Unzue. Hotărârea acestuia s-a dovedit a fi extrem de inspirată, deoarece traseul din Corsa Rosa i s-a potrivit micuţului căţărător mult mai bine decât cel din Le Tour, iar Quintana, chiar dacă nu i-a învins pe Alberto Contador sau Chris Froome, a prins o încredere fantastică după acest triumf, în acelaşi timp câştigând o experienţă care îl va ajuta enorm în viitor, atunci când va încerca să se impună în alte Mari Tururi.

Columbianul în vârstă de doar 24 de ani este cel mai bun căţărător din lume la ora actuală, dar nu doar pe munte se descurcă excelent, progresul înregistrat la contratimp fiind uluitor. Dacă va continua astfel, Nairo Quintana va deveni în doar câteva stagiuni unul dintre cei mai compleţi rutieri din pluton şi va porni toate Marile Tururi ca principal favorit la victorie. De altfel, învingătorul din Il Giro pare să nu aibă limite atunci când vine vorba despre cursele pe etape, un motiv în plus pentru ca mulţi să susţină că el va fi următorul ciclist cu succese în cele trei Mari Tururi, dar şi primul, de la Marco Pantani, care va face dubla Il Giro – Le Tour în acelaşi sezon.

Concluzii după Turul Italiei

La doar 24 de ani, Nairo Quintana a devenit primul columbian din istorie triumfător în Turul Italiei, un succes care vine la mai mult de un sfert de secol de la cel obţinut de compatriotul său, Luis Herrera, în Vuelta. Deşi începutul nu a fost deloc promiţător pentru ciclistul echipei Movistar, acesta a respectat calculele hârtiei în cele din urmă şi a obţinut o victorie totală, confirmând speranţele puse în el încă din 2010, când îşi trecea în palmares Tour de l’Avenir. Odată cu rezultatul din Il Giro – al şaptelea succes al carierei într-o cursă pe etape – Quintana şi-a depus candidatura la câştigarea Turului Spaniei din acest an, acolo unde ar trebui să o conducă pe Movistar. În mod normal, dacă lucrurile vor merge bine în viitor, finalul carierei îl va găsi pe Quintana alături de nume uriaşe ale ciclismului, ca Eddy Merckx, Bernard Hinault sau Fausto Coppi.

A 97-a ediţie a Il Giro va fi pentru totdeauna ţinută minte datorită succeselor înregistrate de columbieni, care au dominat această cursă cum puţine alte naţiuni au făcut-o în istoria de peste un secol. Patru victorii de etapă, obţinute de Rigoberto Uran (Barolo), Nairo Quintana (Val Martello şi Cima Grappa) şi Julian Arredondo (Rifugio Panarotta), trei tricouri distinctive (roz, albastru şi alb) şi clasări în top zece aduse de Fabio Duarte, Jarlinson Pantano, Robinson Chalapud şi Sebastian Henao au transformat Turul Italiei într-o afacere columbiană şi i-au făcut pe mulţi să se gândească la ceea ce poate urma în sezoanele următoare, când alţi ciclişti din această ţară sunt aşteptaţi să devină profesionişti (Daniel Jaramillo, Diego Antonio Ochoa, Juan Felipe Osorio, Juan Ernesto Chamorro).

Turul Italiei 2014 este şi cursa în care s-a născut un viitor campion, Fabio Aru. Prezent la start ca unul dintre cei doi lideri ai Astanei, italianul a devenit imediat unicul căpitan al echipei din Kazahstan, fiind evident pentru toată lumea că Michele Scarponi nu mai este la nivelul din alţi ani. Ce a impresionat la Aru, pe lângă forţa arătată, atât pe munte, cât şi la contratimp, a fost că nu şi-a pierdut din energie odată cu apariţia etapelor dificile, ba chiar a ajuns la un nivel mai ridicat în ultima treime a cursei, când a făcut un salt de patru locuri în ierarhia generală. În rutierul din Sardinia, gazdele l-au găsit pe înlocuitorul lui Vincenzo Nibali şi şi-au asigurat viitorul pentru câteva sezoane bune în Marile Tururi.

La începutul anului, mulţi i-au cântat prohodul ciclismului italian, dar odată cu trecerea timpului, a devenit evident că s-au grăbit când au făcut asta. Este adevărat, în clasicele de primăvară încă nu a apărut un rutier care să se remarce, dar lucrurile au stat cu totul altfel în Giro, acolo unde peninsularii au obţinut şase victorii, cinci dintre acestea fiind aduse de ciclişti de până în 25 de ani: Diego Ulissi (Viggiano şi Montecopiolo), Marco Canola (Rivarolo Canavese), Enrico Battaglin (Santuario di Oropa) şi Fabio Aru (Montecampione). La fel ca în cazul Columbiei, şi Italia se bucură de o generaţie foarte bună, subestimată până acum, dar pregătită să arate de ce este în stare.

Pentru Cadel Evans, Corsa Rosa a fost ultima oportunitate a carierei de a obţine un podium într-un Mare Tur. În a doua jumătate a sezonului, australianul va lua startul în Vuelta, dar este greu de crezut că poate avea un impact acolo, mult mai probabil fiind să îl susţină pe Samuel Sanchez. La 37 de ani, fostul campion mondial a rămas la fel de ambiţios ca în trecut, dar nu mai are picioare care să îl ajute să facă diferenţa împotriva unor rutieri mult mai tineri şi cel puţin la fel de motivaţi. Poate Evans va refuza să se retragă şi va mai continua încă un sezon, dar dacă va face asta, cu siguranţă nu va mai fi pentru a încerca să termine între primii trei o cursă majoră, ci pentru a-i împărtăşi unei echipe din vasta sa experienţă, din postura de căpitan pe şosea, şi pentru a mai lupta în ierarhia generală a unor curse de o săptămână.

Echipele din Hexagon au arătat că sunt capabile să iasă în evidenţă şi în afara Turului Franţei. Dacă AG2R s-a bazat pe un italian – Domenico Pozzovivo (locul cinci) – pentru a-i aduce rezultate, Europcar şi FDJ au mers pe doi francezi şi se pot considera mulţumite de parcursul înregistrat. Spre surprinderea tuturor, Pierre Rolland a arătat din nou a om de clasament general, terminând Giro pe locul al patrulea, şi dându-le compatrioţilor săi speranţe că poate avea o clasare similară şi în Marea Buclă, în sezoanele următoare. Celălalt francez care a mers foarte bine este Nacer Bouhanni: acesta şi-a trecut în cont trei etape şi tricoul roşu şi le-a determinat pe grupările de World Tour să se înghesuie să îi obţină semnătura în vară, iar în acelaşi timp, l-a făcut pe Marc Madiot să regrete că nu i-a oferit o şansă în clasicele de primăvară.

Il Giro a fost o ediţie a tinerilor, şapte ciclişti din top zece şi 12 învingători de etapă având sub 30 de ani. Pe lângă aceştia, Rafal Majka şi Wilco Kelderman merită şi ei amintiţi, chiar dacă finalul cursei i-a găsit storşi de energie şi cu probleme de sănătate. Polonezul a fost multă vreme în cărţi pentru un podium, dar s-a văzut nevoit să se mulţumească cu un loc şase, în timp ce olandezul a ratat o clasare între primii cinci, însă a arătat că este cea mai bună speranţă a ţării sale în Marile Tururi. În continuare foarte tineri şi cu multe de învăţat şi îmbunătăţit (contratimp/munte), Majka şi Kelderman promit să aibă un viitor frumos şi să lupte în viitor cel puţin pentru un top trei într-o cursă de trei săptămâni.

Statistici după Turul Italiei 2014

A 97-a ediţie a Il Giro a ajuns la final. De la Belfast şi până la Trieste, cicliştii au avut de parcurs 3445 de kilometri. Nu au lipsit victoriile superbe, surprizele, dar nici controversele, ceva normal pentru o cursă de anvergura Turului Italiei. Cu ce am rămas după cele trei săptămâni?

– Nairo Quintana a devenit primul rutier columbian care s-a impus în Il Giro

– Pentru doar a doua oară în istorie, doi ciclişti sud-americani au terminat pe podiumul unei curse majore

– Debutant în World Tour, Julian Arredondo a câştigat ierarhia căţărătorilor, performanţă pe care au mai reuşit-o doar trei columbieni înaintea sa: Luis Herrera, Chepe Gonzales şi Fredy Gonzales

– Nacer Bouhanni este doar al doilea francez care şi-a adjudecat clasamentul pe puncte, după Laurent Jalabert, în 1999

– Il Giro a devenit primul Mare Tur în care niciun rutier european nu a purtat tricoul de lider al ierarhiei generale

– Învingător la Trieste, Luka Mezgec i-a adus Sloveniei primul succes de etapă în Corsa Rosa

– Locul şapte ocupat de Wilco Kelderman la general e cel mai bun rezultat al Olandei în ultimul sfert de secol

– Bardiani este singura echipă Pro Continentală care a obţinut cel puţin o victorie

– Zece grupări părăsesc competiţia fără niciun succes: AG2R, Androni Giocattoli-Venezuela, Belkin, BMC, Cannondale, Colombia, Europcar, Garmin-Sharp, Neri Sottoli-Yellow Fluo şi Sky

– Ediţia din 2014 a fost a cincea cea mai rapidă din istorie, 39,04 km/h

Turul Italiei 1984

Unul dintre cei mai mari rutieri din toate timpurile, Francesco Moser se apropia de finalul carierei, iar în palmaresul său încă nu se afla Il Giro, pe care îl terminase de trei ori pe podium până în 1984. În acel sezon, peninsularul şi-a propus să mai încerce o dată să îşi adjudece tricoul roz, însă nu s-a aşteptat ca la start să vină şi Laurent Fignon, a cărui formă era foarte bună, francezul prezentându-se acolo la mai puţin de un an după ce îşi adjudecase tricoul galben în Marea Buclă.

Nu doar Moser îşi dorea un succes, ci şi organizatorii, care au avut grijă să îi pună la dispoziţie trei contratimpuri individuale. Evident, favoritul gazdelor a profitat de primele două şi i-a luat adversarului său peste un minut şi jumătate, la care s-au adăugat alte 90 de secunde cedate de Fignon în etapa a cincea, din cauza unui atac de hipoglicemie. Apoi, treptat-treptat, ciclistul echipei Renault a început să recupereze timp şi era pregătit să ia tricoul roz de pe umerii lui Moser în etapa a 18-a, pe al cărei traseu se afla şi Passo dello Stelvio. Însă planurile i-au fost date peste cap de decizia lui Vincenzo Torriani, directorul cursei, care a scos Stelvio, anunţând că ninge abundent acolo şi există un risc ridicat de avalanşă. RAI nu a arătat imagini care să confirme ce a spus Torriani, dar doi jurnalişti francezi au urcat pe Stelvio să inspecteze zona şi au scris mai apoi că nu era nicio problemă, afirmaţia lor stârnind nişte semne de întrebare cu privire la măsura luată de Torriani.

Stelvio a fost înlocuit de Tonale şi Pasele, două ascensiuni nu foarte dificile, ce aveau să îi facă viaţa mult mai uşoară lui Francesco Moser. Cu toate acestea, Laurent Fignon a atacat, Roberto Visentini a venit lângă el, în timp ce liderul clasamentului general se afla la un minut distanţă. Până la urmă, grupul în care era italianul a revenit, ajutat de maşina organizatorilor, care a dus trena o bună bucată de vreme. Extrem de nervoşi, Fignon şi Cyrille Guimard au vrut să se retragă din cursă, însă au hotărât să meargă mai departe şi să îşi joace şansa în etapa a 19-a, care a consemnat un nou atac al învingătorului din Le Tour, la Val Gardena, acesta preluând tricoul roz de la oponentul său.

O zi mai târziu, plutonul a trecut peste cinci căţărări – Campolongo, Pordoi, Sella, Gardena, Campolongo – iar “Le Professeur” a accelerat cu 53 de kilometri înainte de sosire, a câştigat şi a pus un minut şi 31 de secunde între el şi Moser. Totuşi, avantajul putea fi mai mare dacă Fignon nu ar fi fost penalizat cu 20 de secunde pentru alimentare ilegală de la maşina tehnică, în timp ce peninsularul, care a fost împins în permanenţă de suporteri în ultimii kilometri, a primit o pedeapsă de doar cinci secunde. În penultima zi, diferenţa a fost redusă cu zece secunde, după ce Moser a terminat pe trei la Treviso şi a intrat în posesia unor bonificaţii.

Ultima etapă a constat într-un contratimp individual în lungime de 42 de kilometri, între Soave şi Verona, iar Moser a primit încă un ajutor din partea organizatorilor, care i-au permis să ruleze pe bicicleta cu roţi lenticulare folosită în urmă cu câteva luni, în Mexic, atunci când doborâse recordul orei stabilit de Eddy Merckx în 1972. Pe hârtie, ciclistul originar din Trentino nu ar fi trebuit să aibă nicio problemă în a-i lua purtătorului tricoului roz două secunde pe kilometru, dar italienii nu au dorit să lase absolut nimic la voia întâmplării, aşa că au avut grijă să trimită elicopterul RAI foarte aproape de liderul cursei, acesta fiind nevoit să înfrunte un teribil vânt de faţă, ce l-a încetinit evident şi chiar a fost aproape să îl doboare.

Astfel, Francesco Moser a câştigat la general cu un avans de 63 de secunde, Vincenzo Torriani s-a asigurat că trofeul va rămâne acasă pentru încă un an, Laurent Fignon a suferit prima înfrângere dureroasă din carieră (despre care a declarat în mai multe rânduri că l-a urmărit toată viaţa), în timp ce lumea ciclismului a asistat la unul dintre cele mai mari furturi consemnate vreodată într-o cursă.

Il Giro 2014 – etapa a XXl-a

T15_Fassa_alt

În ultima zi a Turului Italiei, plutonul va pleca din Gemona del Friuli, cu destinaţia Trieste, un oraş superb, cu o istorie extrem de încărcată. La 20 de kilometri de la start, rutierii vor urca pe Passo di Monte Croce, o căţărare de categoria a patra, vor trece apoi prin Gradisca d’Isonzo, Monfalcone, Duino, Sistiana şi Miramare (unde se află unul dintre cele mai frumoase castele ale Italiei), după care vor ajunge în oraşul de sosire, acolo unde vor parcurge opt tururi de circuit. De fiecare dată, caravana va parcurge o ascensiune nerepertoriată, în lungime de 600 de metri şi cu pantă medie 5%, pe care pot apărea atacuri la ultima trecere, mai ales că vine cu doar trei kilometri înainte de finiş.

Evident, Nacer Bouhanni va porni cu prima şansă la victorie, francezul în vârstă de 23 de ani arătând, după retragerea lui Marcel Kittel, că este peste toţi ceilalţi sprinteri. Bouhanni nu va căuta doar să obţină un nou succes, ci şi să îşi asigure tricoul roşu, pentru asta fiindu-i necesară o clasare în top cinci. Aflat la 25 de puncte în urma adversarului de la FDJ, Giacomo Nizzolo are şanse mici să îl detroneze, însă italianul nu renunţă la obiectivul de a bifa o victorie în Corsa Rosa. Pentru asta, ciclistul echipei Trek trebuie să nu mai repete greşelile comise la sprinturile precedente şi să se asigure că va accelera pe final fără să îl aibă pe Bouhanni în roata sa. În afară de cei doi, Elia Viviani, Roberto Ferrari, Ben Swift şi Luka Mezgec mai sunt aşteptaţi să se implice în lupta ce se va da pentru victorie în ultima zi de cursă.

Va fi pentru a doua oară în istoria Turului Italiei când cursa se va încheia la Trieste, după ediţia din 1966. Oraşul de la Marea Adriatică a organizat până acum 20 de finişuri de etapă, precedentul având loc în urmă cu cinci ani, când Alessandro Petacchi, aflat pe atunci la echipa LPR, a terminat pe primul loc, fiind urmat pe podium de doi britanici, Mark Cavendish şi Ben Swift.

Post Navigation