Cafe Roubaix

Concluzii după Turul Italiei

La doar 24 de ani, Nairo Quintana a devenit primul columbian din istorie triumfător în Turul Italiei, un succes care vine la mai mult de un sfert de secol de la cel obţinut de compatriotul său, Luis Herrera, în Vuelta. Deşi începutul nu a fost deloc promiţător pentru ciclistul echipei Movistar, acesta a respectat calculele hârtiei în cele din urmă şi a obţinut o victorie totală, confirmând speranţele puse în el încă din 2010, când îşi trecea în palmares Tour de l’Avenir. Odată cu rezultatul din Il Giro – al şaptelea succes al carierei într-o cursă pe etape – Quintana şi-a depus candidatura la câştigarea Turului Spaniei din acest an, acolo unde ar trebui să o conducă pe Movistar. În mod normal, dacă lucrurile vor merge bine în viitor, finalul carierei îl va găsi pe Quintana alături de nume uriaşe ale ciclismului, ca Eddy Merckx, Bernard Hinault sau Fausto Coppi.

A 97-a ediţie a Il Giro va fi pentru totdeauna ţinută minte datorită succeselor înregistrate de columbieni, care au dominat această cursă cum puţine alte naţiuni au făcut-o în istoria de peste un secol. Patru victorii de etapă, obţinute de Rigoberto Uran (Barolo), Nairo Quintana (Val Martello şi Cima Grappa) şi Julian Arredondo (Rifugio Panarotta), trei tricouri distinctive (roz, albastru şi alb) şi clasări în top zece aduse de Fabio Duarte, Jarlinson Pantano, Robinson Chalapud şi Sebastian Henao au transformat Turul Italiei într-o afacere columbiană şi i-au făcut pe mulţi să se gândească la ceea ce poate urma în sezoanele următoare, când alţi ciclişti din această ţară sunt aşteptaţi să devină profesionişti (Daniel Jaramillo, Diego Antonio Ochoa, Juan Felipe Osorio, Juan Ernesto Chamorro).

Turul Italiei 2014 este şi cursa în care s-a născut un viitor campion, Fabio Aru. Prezent la start ca unul dintre cei doi lideri ai Astanei, italianul a devenit imediat unicul căpitan al echipei din Kazahstan, fiind evident pentru toată lumea că Michele Scarponi nu mai este la nivelul din alţi ani. Ce a impresionat la Aru, pe lângă forţa arătată, atât pe munte, cât şi la contratimp, a fost că nu şi-a pierdut din energie odată cu apariţia etapelor dificile, ba chiar a ajuns la un nivel mai ridicat în ultima treime a cursei, când a făcut un salt de patru locuri în ierarhia generală. În rutierul din Sardinia, gazdele l-au găsit pe înlocuitorul lui Vincenzo Nibali şi şi-au asigurat viitorul pentru câteva sezoane bune în Marile Tururi.

La începutul anului, mulţi i-au cântat prohodul ciclismului italian, dar odată cu trecerea timpului, a devenit evident că s-au grăbit când au făcut asta. Este adevărat, în clasicele de primăvară încă nu a apărut un rutier care să se remarce, dar lucrurile au stat cu totul altfel în Giro, acolo unde peninsularii au obţinut şase victorii, cinci dintre acestea fiind aduse de ciclişti de până în 25 de ani: Diego Ulissi (Viggiano şi Montecopiolo), Marco Canola (Rivarolo Canavese), Enrico Battaglin (Santuario di Oropa) şi Fabio Aru (Montecampione). La fel ca în cazul Columbiei, şi Italia se bucură de o generaţie foarte bună, subestimată până acum, dar pregătită să arate de ce este în stare.

Pentru Cadel Evans, Corsa Rosa a fost ultima oportunitate a carierei de a obţine un podium într-un Mare Tur. În a doua jumătate a sezonului, australianul va lua startul în Vuelta, dar este greu de crezut că poate avea un impact acolo, mult mai probabil fiind să îl susţină pe Samuel Sanchez. La 37 de ani, fostul campion mondial a rămas la fel de ambiţios ca în trecut, dar nu mai are picioare care să îl ajute să facă diferenţa împotriva unor rutieri mult mai tineri şi cel puţin la fel de motivaţi. Poate Evans va refuza să se retragă şi va mai continua încă un sezon, dar dacă va face asta, cu siguranţă nu va mai fi pentru a încerca să termine între primii trei o cursă majoră, ci pentru a-i împărtăşi unei echipe din vasta sa experienţă, din postura de căpitan pe şosea, şi pentru a mai lupta în ierarhia generală a unor curse de o săptămână.

Echipele din Hexagon au arătat că sunt capabile să iasă în evidenţă şi în afara Turului Franţei. Dacă AG2R s-a bazat pe un italian – Domenico Pozzovivo (locul cinci) – pentru a-i aduce rezultate, Europcar şi FDJ au mers pe doi francezi şi se pot considera mulţumite de parcursul înregistrat. Spre surprinderea tuturor, Pierre Rolland a arătat din nou a om de clasament general, terminând Giro pe locul al patrulea, şi dându-le compatrioţilor săi speranţe că poate avea o clasare similară şi în Marea Buclă, în sezoanele următoare. Celălalt francez care a mers foarte bine este Nacer Bouhanni: acesta şi-a trecut în cont trei etape şi tricoul roşu şi le-a determinat pe grupările de World Tour să se înghesuie să îi obţină semnătura în vară, iar în acelaşi timp, l-a făcut pe Marc Madiot să regrete că nu i-a oferit o şansă în clasicele de primăvară.

Il Giro a fost o ediţie a tinerilor, şapte ciclişti din top zece şi 12 învingători de etapă având sub 30 de ani. Pe lângă aceştia, Rafal Majka şi Wilco Kelderman merită şi ei amintiţi, chiar dacă finalul cursei i-a găsit storşi de energie şi cu probleme de sănătate. Polonezul a fost multă vreme în cărţi pentru un podium, dar s-a văzut nevoit să se mulţumească cu un loc şase, în timp ce olandezul a ratat o clasare între primii cinci, însă a arătat că este cea mai bună speranţă a ţării sale în Marile Tururi. În continuare foarte tineri şi cu multe de învăţat şi îmbunătăţit (contratimp/munte), Majka şi Kelderman promit să aibă un viitor frumos şi să lupte în viitor cel puţin pentru un top trei într-o cursă de trei săptămâni.