Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the month “martie, 2014”

Joxean Matxin: “Sacha Modolo poate câştiga Milano-San Remo”

Într-un clasament al victoriilor bifate până acum în această stagiune, Lampre-Merida ocupă locul al patrulea, cu şapte succese în tot atâtea curse diferite (Turul Down Under, Turul San Luis, Trofeo Palma, Trofeo Ses Salines, Turul Algarve, Trofeo Laigueglia şi Gran Premio di Camaiore), aduse de Diego Ulissi, Sacha Modolo şi Jose Serpa.

Spre deosebire de sezonul precedent, echipa italiană se bucură de un start perfect, iar toţi rutierii par să se afle la un nivel ridicat foarte devreme. Dacă ianuarie şi februarie au reprezentat încălzirea pentru Lampre-Merida, luna martie va aduce primele teste serioase, iar Joxean Matxin, directorul sportiv al grupării blue-fucsia, are mare încredere în cicliştii săi.

– Domnule Matxin, Lampre-Merida a avut un start impresionant de sezon. V-a surprins numărul mare de succese al echipei?

Să fiu sincer, ştiam că vom începe în forţă, dar nu ne-am aşteptat să avem atât de multe victorii, nici măcar nu ne-am gândit la asta.

– Liderul echipei într-un clasament al succeselor este Sacha Modolo. E acum unul dintre cei mai buni sprinteri din lume?

Da, ajunge acolo, şi cred cu tărie că Sacha va fi în curând la acelaşi nivel cu Mark Cavendish, Marcel Kittel şi André Greipel. Tocmai de aceea, îl văd capabil să câştige Milano-San Remo anul acesta.

– Cu ce obiective aţi pornit la drum în Paris-Nisa?

Ne bazăm pe Rui Costa şi asta înseamnă că ne gândim doar la victorie. Nu mă aştept ca tricoul curcubeu să aducă o presiune suplimentară, ci să aibă un impact pozitiv asupra evoluţiei sale. Deşi e unul dintre candidaţi la victorie, suntem conştienţi că mai sunt şi alţi ciclişti importanţi, care trebuie respectaţi. Oricum, marele favorit este Vincenzo Nibali.

– Şi în ceea ce priveşte Tirreno-Adriatico?

Avem aceleaşi aşteptări ca şi în Paris-Nisa, echipa concurează mereu pentru a câştiga, iar dacă nu o face, este doar pentru că altcineva a fost mai bun, nu pentru că nu am dat totul. Îl vom avea acolo pe Chris Horner, iar forma lui în acest moment e satisfăcătoare. Cu siguranţă, nu este cea mai bună versiune a lui, însă şi-o va îmbunătăţi pas cu pas şi va ajunge la nivelul celor mai buni.

– Ce aşteptări să avem în continuare de la alţi doi lideri ai echipei, Filippo Pozzato şi Diego Ulissi?

Pozzato a participat în Roma Maxima şi a făcut o cursă bună. A muncit mult în iarnă, e un rutier foarte talentat şi sunt convins că va avea un sezon bun. În ceea ce îl priveşte pe Ulissi, va creşte mult în 2014 şi se va transforma într-unul dintre cei mai puternici ciclişti din lume. Am încredere deplină în el: nu e doar un rutier valoros şi extrem de inteligent, dar şi o persoană bună.

– Echipa are şi mulţi tineri talentaţi. Pe cine să urmărim în acest sezon?

Jan Polanc, Mattia Cattaneo şi Luca Wackermann. Să fiţi atenţi la aceştia.

Rutierul săptămânii

În mod normal, după victoria superbă din Strade Bianche, aici trebuia să se afle Michal Kwiatkowski, însă balanţa s-a înclinat în defavoarea polonezului duminică după-amiaza, atunci când Alejandro Valverde a câştigat Roma Maxima. Spaniolul, criticat de multă lume după tactica aleasă în Strade Bianche, acolo unde a dat senzaţia că s-a mulţumit cu locul al treilea, deşi părea să poată lupta pentru victorie, a ţinut să le închidă gura criticilor şi a făcut-o în stil mare, câştigând cursa din Italia la capătul unei acţiuni iniţiate cu ceva mai mult de 30 de kilometri înainte de final.

Este adevărat, ciclistul lui Movistar nu a fost singur, ci l-a avut alături pe Domenico Pozzovivo, cu care s-a schimbat foarte bine la trenă, însă asta nu îi ia cu nimic din merite, mai ales că ibericul, cunoscut pentru stilul său defensiv şi deseori păgubos, a impresionat acum prin faptul că a fost extrem de agresiv şi nu i-a mai lăsat pe alţii să aibă iniţiativa, hotărând să mizeze totul pe cartea atacului, fără să mai ia în calcul alte variante (pentru prima dată după multă vreme, acesta şi-a ascultat instinctul, şi nu mintea). Cum o zicală devenită clişeu spune că “norocul ţine întotdeauna cu cei curajoşi”, Valverde a rezistat până la sosire în frunte şi a devenit doar al doilea spaniol triumfător în cursa cunoscută în trecut ca Giro del Lazio.

Aflat la prima victorie din carieră în Italia (o ţară pe care a evitat-o o bună perioadă de timp după pedeapsa primită din partea CONI), ciclistul în vârstă de 33 de ani pare mult mai motivat şi mai schimbat în comparaţie cu sezoanele precedente, şi chiar dacă asta nu înseamnă că se va transforma dintr-o dată, Alejandro Valverde nu are cum să nu impresioneze la ce formă arată de câteva săptămâni. Dacă va continua astfel şi în Ardeni, peste ceva mai mult de o lună, atunci declaraţiile sale, potrivit cărora poate termina Turul Franţei cel puţin pe podium, nu vor mai părea atât de îndrăzneţe.

Paris-Nisa: şapte anecdote pentru şapte decenii de cursă

1933 În timpul etapei a doua (Dijon – Lyon), plutonul a trecut prin Burgundia, iar Max Bulla, unul dintre cei mai buni căţărători ai acelor ani, s-a apropiat de maşina directorului cursei şi l-a întrebat dacă are o pălărie. “Nu. Pentru ce îţi trebuie?”, a replicat acesta. “Vreau să îmi scot pălăria în faţa unei regiuni care merită din plin să fie salutată”, a venit răspunsul austriacului.

1936 – Pentru René Vietto, ediţia din acel an nu a fost una reuşită, iar francezul s-a gândit de mai multe ori să plece mai devreme acasă, însă nu a făcut-o până la urmă, din raţiuni financiare. A fost una dintre cele mai bune decizii luate vreodată de Vietto, care la doar o zi după încheierea cursei a întâlnit-o pe cea care avea să îi devină soţie, Louise Vandekerkhove, în timp ce amândoi aşteptau tramvaiul, într-o staţie din Lille.

1951 – Lucien Teisseire era în culmea fericirii la Nisa: tocmai devenise primul francez de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial care se impusese în prestigioasa competiţie. Era cel mai important succes al carierei pentru Teisseire într-o cursă pe etape, iar acesta a savurat victoria alături de public, făcând un tur de onoare. Seara, oficialii l-au anunţat că au greşit atunci când au calculat rezultatele, ceea ce însemna că nu el era câştigător, ci belgianul Roger Decock, pentru doar 12 secunde.

1957 – La finalul etapei a patra, în Alès, cicliştii lui Rochet-Dunlop au venit la hotelul unde ştiau că se află cazaţi, dar managerul echipei, Marcel Venineaux, le-a interzis să intre: “În afară de Antonio da Silva Barbosa, niciunul dintre voi nu a făcut nimic astăzi. Aşa că nu sunteţi obosiţi”.

1972 – Înaintea ultimei zile, Eddy Merckx era considerat câştigător, belgianul fiind atât de sigur de succesul său, încât a mers să se fotografieze pe barca cu motor care urma să îi fie acordată ca premiu învingătorului. În acest timp, directorul cursei, Jean Leuillot, i-a promis lui Raymond Poulidor 10 000 de franci dacă îl învinge pe “Canibal”. Extrem de motivat, francezul a dat totul în etapa încheiată pe Col d’Èze şi a reuşit ceea ce părea imposibil: a terminat pe primul loc la general. Rezultatul acela a reprezentat o surpriză uriaşă pentru toată lumea, inclusiv pentru unul dintre sponsorii lui Poulidor, Adidas, care a avut nevoie de trei zile pentru a-şi face reclamă în presă.

1984 – Cu 40 de kilometri rămaşi până la finalul etapei care urma să se termine în oraşul La Seyne-sur-Mer, Bernard Hinault se afla într-un grup desprins de pluton şi avea şanse mari să câştige în premieră Paris-Nisa, însă totul s-a năruit după ce drumul a fost blocat de 300 de muncitori de la un port din apropiere, care au considerat că aceea era cea mai bună metodă pentru a atrage atenţia asupra condiţiilor şi salariilor. Imediat, Hinault a văzut roşu în faţa ochilor şi a intrat cu bicicleta în acel grup, după care a început să se bată cu protestarii, poza cu el lovindu-l cu pumnul pe unul dintre muncitori devenind legendară.

2009 – Alberto Contador era aproape de un nou triumf în “Cursa către Soare”, avansul său în faţa următorului clasat, Luis Leon Sanchez, fiind de 73 de secunde înaintea ultimelor două zile. Sanchez nu mai avea cum să îi pună probleme compatriotului său, dar a beneficiat de o oportunitate uriaşă în etapa a şaptea, după ce Contador a căzut fizic, pentru că a uitat să mănânce, suferind ceea ce rutierii francezi numesc “la fringale”. Drept urmare, liderul clasamentului general s-a chinuit în ultimii şase kilometri şi a pierdut două minute şi 53 de secunde în raport cu Luis Leon Sanchez, care a preluat tricoul galben şi l-a dus până la Nisa.

Kwiatkowski – Sagan, rivalitatea următorului deceniu

Cycling: 8th Strade Bianche 2014

În 2007, Michal Kwiatkowski l-a învins pe Peter Sagan în Cupa Oraşului Grudziadz, o cursă pe etape rezervată juniorilor. Apoi, la ediţia din 2008 a Cursei Păcii pentru Juniori, acelaşi Kwiatkowski, campion european la momentul respectiv, a câştigat trei etape şi clasamentul general. În două dintre acele runde, dar şi în ierarhia generală, tânărul polonez l-a învins tot pe Sagan, diferenţa finală dintre cei doi fiind de 69 de secunde. Apoi, drumurile nu li s-au mai intersectat la fel de des, deşi au făcut trecerea la profesionişti în acelaşi sezon, 2010. Odată ajunşi în lumea mare a ciclismului, Sagan a avut un debut exploziv, cu victorii în Paris-Nisa, Turul Romandiei şi Turul Californiei, în timp ce fostul său adversar de la amatori a pornit mai timid, fără vreun rezultat cu adevărat notabil în prima stagiune, petrecută alături de Caja Rural.

Treptat-treptat, Kwiatkowski a început să recupereze teren, decisiv în acest proces fiind transferul la Omega Pharma-Quick Step, unde a cunoscut un progres fantastic în ultimii doi ani şi a început să prindă încredere în abilităţile sale. În mod logic, succesele au început să vină încă de la startul stagiunii, mai întâi în Challenge-ul Mallorca (Trofeo Serra de Tramuntana), iar apoi în Turul Algarve (două etape şi clasamentul general). Însă primul mare test a fost Strade Bianche, iar ciclistul în vârstă de 23 de ani a trecut de acesta într-o manieră care i-a impresionat pe toţi.

Împreună cu Peter Sagan, Michal Kwiatkowski s-a distanţat de ceilalţi favoriţi pe o porţiune de asfalt, cu 22 de kilometri înainte de sosire, iar cei doi au colaborat excelent până la intrarea în Siena, pe Via Santa Caterina. Acolo, Kwiatkowski a stat în trena adversarului său, a aşteptat cea mai dură pantă – 16% – şi a accelerat fantastic, lăsându-l pe slovac să se chinuie aşa cum acesta parcă nu a mai făcut-o niciodată pe finalul unei curse. Apoi, în Piazza del Campo, Kwiatkowski a savurat prima victorie a carierei într-o cursă de o zi şi astfel şi-a anunţat cu adevărat debutul pe scena marilor clasice.

Poate mult mai important decât succesul polonezului a fost duelul său cu adversarul de la Cannondale, Strade Bianche semnalând startul unei noi rivalităţi în ciclismul mondial la nivelul clasicelor de primăvară, după aproape un deceniu în care lumina reflectoarelor a fost fixată pe Fabian Cancellara şi Tom Boonen. După ce s-au luptat în mai multe curse ca amatori, Kwiatkowski şi Sagan sunt pregătiţi să mute rivalitatea la un cu totul alt nivel, cel mai înalt, iar spre deosebire de rivalitatea dintre Cancellara şi Boonen, aceasta pare să acapareze în viitor nu doar cursele de o zi, ci şi pe cele pe etape.

Paris-Nisa 2014

PNC14_DP.indd

Înfiinţată în 1933, Paris-Nisa a avut nevoie de doar câteva ediţii pentru a deveni o cursă prestigioasă, ajutată de traseu şi de cicliştii mari care s-au impus de-a lungul timpului. La jumătatea anilor ‘90, a devenit o competiţie extrem de deschisă, deoarece rutierii de Mari Tururi nu au mai prezentat acelaşi interes, însă lucrurile au revenit pe făgaşul iniţial, după ce cicliştii care se concentrau pe Turul Franţei au decis să nu mai participe în această cursă doar pentru a se pregăti, ci pentru a o câştiga, aşa cum a fost cazul cu Alexandre Vinokourov, Alberto Contador, Bradley Wiggins sau Richie Porte.

De la înfiinţarea sistemului World Tour, Paris-Nisa s-a aflat mereu în primul eşalon mondial şi a propus de la an la un un traseu variat, unele ediţii fiindu-le favorabile puncheurilor, în timp ce altele le-au zâmbit oamenilor de Mari Tururi. Singura problemă ridicată de mulţi fani, jurnalişti şi rutieri este faptul că se suprapune peste Tirreno-Adriatico (o situaţie care nu era întâlnită în urmă cu câteva decenii), însă la acest aspect se lucrează pentru anii viitori, Uniunea Ciclistă Internaţională dorind ca toate numele mari să aibă posibilitatea de a se afla la startul ambelor curse.

Traseul

Atunci când Amaury Sport Organisation a făcut publice etapele, mulţi au fost surpinşi să vadă că nu au fost incluse finişuri la altitudine şi un contratimp individual şi s-au grăbit să îi critice pe organizatori, dar aceştia s-ar putea să aibă ultimul cuvânt, deoarece un astfel de traseu este foarte deschis şi îi poate îndemna pe mulţi să atace devreme, în loc să aştepte ultimii kilometri pentru a acţiona. Cum şi bonificaţii vor fi puse în joc, nu e deloc exclus ca tricoul galben să se joace pentru doar câteva secunde.

“Cursa către Soare” va avea un debut liniştit, fără implicaţii pentru clasamentul general. Vreme de trei zile (Mantes-la-Jolie, Saint-Georges-sur-Baulche, Circuit de Nevers Magny-Cours), traseul nu va ridica probleme, iar sprinterii prezenţi la start – John Degenkolb, Moreno Hofland, Nacer Bouhanni, Alexander Kristoff, Tom Boonen, Matthew Goss sau Michael Matthews – vor încerca să intre în formă pentru primul Monument al sezonului, Milano-San Remo. Clasamentul general se va schimba după etapa a patra, care îi va scoate în faţă şi pe cicliştii interesaţi de ierarhia căţărătorilor. Ultima ascensiune de pe traseu se termină cu numai 14 kilometri înainte de sosire şi poate duce la crearea unor diferenţe însemnate, deoarece panta medie pe cei trei kilometri este de 8,4%, cu porţiuni şi de 25%. Rămâne de văzut dacă apoi, pe coborâre şi plat, cei care au atacat vor putea rezista în frunte.

O zi mai târziu, scenariul va fi oarecum similar, cu menţiunea că obstacolul final, Côte de Sainte-Catherine, nu este foarte greu şi permite un final cu un grup din care să sprinteze rutieri ca Ramunas Navardauskas, Julien Simon, Rui Costa, Fabio Felline sau Gianni Meersman. Runda a cincea va fi poate cea mai interesantă, deoarece ultimii 30 de kilometri vor aduce o căţărare de categoria întâi şi una de categoria a doua. După Col de Bourigaille (8,2 kilometri lungime, pantă medie 5,9%), va urma finalul de pe Mur de Fayence, în urcare, iar atacurile vor fi la ordinea zilei.

Etapa a şaptea e perfectă pentru o evadare: are cinci ascensiuni repertoriate, iar ultima dintre acestea apare cu mai mult de 60 de kilometri rămaşi până la final. Tocmai de aceea, şansele să aibă implicaţii asupra clasamentului general sunt foarte reduse. În fine, ultima zi nu va mai consta într-un contratimp individual, urmând să aştepte plutonul cu o etapă în linie, pentru prima oară din 2011 încoace. Caravana va trece peste cinci ascensiuni, iar Col d’Eze va figura în “meniu” când mai rămân doar 15 kilometri. Va fi o ultimă şansă pentru cei care mai speră să câştige tricoul galben sau să termine pe podium.

Favoriţii

Spre deosebire de ultimii ani, e greu de spus acum că există un principal candidat la victorie, cu atât mai mai mult cu cât Richie Porte va merge în Tirreno-Adriatico, unde îl va înlocui pe Chris Froome. Liderul lui Sky va fi Geraint Thomas, care a arătat o formă bună în Turul Andaluziei, iar galezul va avea o echipă puternică alături, însă şi oponenţi pe măsură, unii dintre aceştia bucurându-se de avantajul de a fi mai explozivi decât el în cazul în care victoria de etapă se joacă la un sprint redus. La acest capitol se evidenţiază australianul Simon Gerrans, învingătorul din Turul Down Under, aflat în faţa celei mai mari ocazii din carieră de a triumfa în Paris-Nisa.

Deşi a dorit să meargă în Tirreno-Adriatico, acolo unde şi-ar fi măsurat forţele cu Alberto Contador, Vincenzo Nibali nu a fost lăsat de Alexandre Vinokourov, astfel că acum “Rechinul” se va concentra pe cursa din Franţa. Aici, rutierul Astanei va trebui să atace pe finalul etapelor valonate şi să rişte pe coborâre, pentru a avea o şansă la victorie într-o competiţie care nu a mai fost câştigată de un italian din 2008. Poate mai mult decât lui Nibali, traseul îi surâde campionului mondial, Rui Costa. Liderul lui Lampre a arătat o formă foarte bună în primele luni ale stagiunii (mai ales în Turul Algarve) şi va fi foarte motivat să bifeze primul succes în tricoul curcubeu şi să îşi mai adauge o victorie importantă în palmares.

Lui Carlos Betancur îi prieşte Franţa în acest debut de sezon, iar columbianul va fi cu siguranţă unul dintre protagonişti, scopul lui fiind să repete evoluţia bună din Tour du Haut Var, acolo unde a câştigat prima cursă pe etape a carierei. Totuşi, ciclistul lui AG2R nu face figură de mare favorit, dar o clasare pe podium îi este accesibilă, la fel ca în cazul olandezului Wilco Kelderman. Un alt tânăr, Tejay van Garderen, a avut evoluţii bune aici în trecut şi se prezintă în Hexagon după locul secund din Turul Omanului, însă din cauza traseului este greu de crezut că va încheia între primii trei.

La final, Franţa. Gazdele visează la primul triumf din ultimii 17 ani şi propun câţiva rutieri care îi pot aduce cel puţin un podium. Unul dintre aceştia e Romain Bardet, un ciclist foarte agresiv, recent învingător în Drôme Classic. Acesta nu şi-a ascuns iubirea pentru Paris-Nisa, declarând că visează să câştige tricoul galben la ediţia din 2014, iar profilul etapelor şi rezultatele obţinute în ultimele săptămâni vin în sprijinul afirmaţiilor sale.

Transferat la Lotto-Belisol după doi ani petrecuţi la RadioShack-Trek, Tony Gallopin este un alt ciclist avantajat de absenţa finişurilor la altitudine, singura problemă a sa fiind că va împărţi rolul de lider al echipei belgiene cu Maxime Monfort. Al treilea francez de urmărit pe parcursul următoarelor opt zile e Sylvain Chavanel, clasat pe podium în 2009 şi câştigător al tricoului verde în 2013. Un foarte bun coborâtor, ciclistul lui IAM şi-a fixat ca prim obiectiv al anului Paris-Nisa, iar aşteptările din partea sa sunt mari. În fine, deşi este un outsider şi nu e luat de nimeni în seamă, Julien Simon e capabil de câteva surprize pe un astfel de traseu.

Date statistice

– Sean Kelly a obţinut cele mai multe victorii la general, şapte, între 1982 şi 1988

– Zece rutieri au condus cursa de la început până la final; ultimul care a reuşit asta a fost Jörg Jaksche, în 2004

– În 20 de ocazii, câştigătorul nu s-a impus în nicio etapă; cel mai recent, asta s-a întâmplat în 2008, cu Davide Rebellin

– Eddy Merckx a purtat tricoul de lider vreme de 57 de zile, un record al cursei

– Tot belgianul a bifat şi cele mai multe succese de etapă, 21

– Cea mai ridicată viteză medie a fost înregistrată în 2010, atunci când a câştigat Alberto Contador: 43,118 km/h

– În 2008 a fost consemnată cea mai mică diferenţă între primul (Davide Rebellin) şi al doilea clasat (Rinaldo Nocentini): trei secunde

– La polul opus, cel mai mare ecart l-a avut Maurice Archambaud, la ediţia din 1939, când l-a învins pe Frans Bonduel, pentru nouă minute şi 33 de secunde

Strade Bianche 2014

Strade Bianche 2014

Tot ce se putea spune despre superba cursă din Italia s-a spus în cei şapte ani trecuţi de la apariţia acesteia, aşa că acum, înainte de startul celei de-a opta ediţii, mai rămân doar două lucruri de discutat: traseul şi favoriţii. În primul rând, trebuie menţionat că ambele aspecte au trecut prin upgrade-uri importante faţă de sezoanele anterioare, iar asta nu poate fi decât în beneficiul fanilor, care aşteaptă cu nerăbdare o nouă înfruntare între numele mari din pluton, mai ales că rutierilor de clasice li s-au alăturat şi cei de Mari Tururi.

Faţă de anii anteriori, traseul a suferit câteva modificări care nu pot fi trecute cu vederea. Startul nu va mai fi dat din Gaiole in Chianti, ci din San Gimignano, un oraş mic, dar superb, cunoscut pentru arhitectura medievală, iar de acolo se va pleca într-o aventură care va purta plutonul pe celebrele strade bianche ale Toscanei, anul acesta fiind incluse zece porţiuni, cu două mai mult decât în 2013. De altfel, drumurile albe însumează la actuala ediţie peste 40 de kilometri, mai mult de un sfert din lungimea cursei (200 de kilometri).

Dacă primele sectoare vor fi relativ uşoare şi vor servi drept încălzire, nu acelaşi lucru se poate spune despre cele aflate în ultimii 80 de kilometri, când va începe să se facă selecţia. Evident, favorabile pentru un atac ce se poate dovedi câştigător vor fi Colle Pinzuto şi Le Tolfe, dealuri neasfaltate care pot duce la crearea unor diferenţe importante, deoarece de acolo până la final nu mai rămân decât 15, respectiv 12 kilometri. La intrarea în Siena, drumul va urca din nou, panta maximă pe pavatele care vor duce în Piazza del Campo atingând 15%. În cazul în care mai mulţi rutieri ajung acolo, câştigător va fi cel care va lua primul ultimul viraj.

Favoriţii

Anul trecut, Peter Sagan a încheiat pe locul secund, după ce a rămas să îl supravegheze pe Fabian Cancellara, în timp ce colegul său, Moreno Moser, se afla în frunte. Italianul doreşte să se impună din nou, însă slovacul porneşte ca mare favorit, iar un scenariu similar cu cel din 2013, de această dată cu Sagan în prim-plan şi Moser rămas ca variantă de rezervă, pare foarte probabil. Strategia lui Cannondale va fi construită şi în funcţie de forma lui Fabian Cancellara, învingătorul din 2008 şi 2012. Elveţianul se pregăteşte în continuare pentru clasicele pe pavate, dar asta nu înseamnă că nu este motivat să câştige în Siena, mai ales că o a treia victorie aici ar fi sinonimă cu redenumirea unei porţiuni de strade bianche în onoarea sa.

BMC vine cu o echipă puternică, al cărei lider va fi Cadel Evans. Australianul are amintiri plăcute de pe drumurile albe ale Toscanei, după succesul memorabil din etapa a şaptea a Il Giro 2010, iar traseul şi nivelul la care se află în primele luni ale sezonului îl fac automat unul dintre favoriţi la victorie. În ceea ce o priveşte pe Sky, gruparea britanică va miza pe Ian Stannard, primul englez triumfător în Omloop Het Nieuwsblad, şi un nou rezultat bun al acestuia nu e exclus.

În teorie, din cauza lipsei de experienţă, Michal Kwiatkowski va porni sâmbătă ca outsider, însă forma excelentă arătată de polonez în luna februarie (victorii în Mallorca şi Algarve) trebuie să îi pună în gardă pe ceilalţi. La fel ca adversarii de la Cannondale, şi Omega Pharma-Quick Step se va baza pe doi ciclişti, alături de Kwiatkowski fiind columbianul Rigoberto Uran, vice-campionul olimpic de la Londra.

Alţi rutieri care pot emite pretenţii la victorie sau la un loc pe podium sunt Alejandro Valverde, Daniele Bennati, Luca Paolini, Alexandr Kolobnev, Diego Ulissi (care a câştigat recent Gran Premio di Camaiore), Damiano Cunego, Filippo Pozzato, Mauro Finetto sau Tom Dumoulin.

Date statistice

– Fabian Cancellara deţine recordul de victorii în Strade Bianche, două

– Ediţia din acest an este cea mai lungă de la apariţia cursei, 200 de kilometri

– Rusia, Elveţia, Suedia, Kazahstan, Belgia şi Italia sunt ţările care au obţinut cel puţin un succes în Strade Bianche

– Cea mai mare diferenţă dintre primul şi al doilea clasat a fost înregistrată în 2012, atunci când Fabian Cancellara l-a învins pe Maxim Iglinskiy pentru 42 de secunde

Paris-Roubaix nu se termină niciodată

Adam Phelan: cycling, books, and movies

2014 is the first season of Adam Phelan in the Pro Continental ranks and the Drapac rider has high expectations. One of the most promising cyclists from Down Under, the 22-year old Aussie caught everyone’s attention in 2011, after winning the prologue of the Tour de Taiwan ahead of more experienced riders. That win was followed by many good results in Europe in the prestigious U23 races, such as Flèche du Sud, Olympia’s Tour or Thüringen-Rundfahrt, adding to those top 10s a win in the Gran Premio di Poggiana.  

Last week, knowing that Adam had some free time, I talked to him about how he began cycling, what are his goals, but also his favourite books and movies. 

– Adam, why cycling, what made you come to this sport?

My older brother was racing BMX, so when I was really young – three years old – myself and my twin brother Michael started to race BMX for fun. Obviously, when you’re that young there isn’t actually much racing happening, but we would go out on the week-ends and play around on the bikes. When we started getting old we decided to try road and track racing and it really took off from there. 

– And how were the first years of your career?

Very good! When I was a junior I did it for fun, and never really took it too seriously until I got to U19. I was still at school doing U19, so still found it hard to train 100 percent, but I was taking steps every year growing with training and racing. Once I left U19’s is when I really tried to step up and give cycling a go. 

– In 2011 you won the Tour de Taiwan prologue. What meant for you that win?

It was my first ever UCI race and the first outside the Oceania region. So to go and win the prologue was a big confidence boost. I wasn’t sure where I’d be in that type of field back then, so to know I was competitive was really nice. 

– You showed real skills in the ITT so far. Will this be your focus or are you thinking also about short stage races that have an ITT?

I think I fair a bit better with ITT’s during tours, so that will probably be more my focus. Trying to get a good enough ITT in order to be good on the GC in the shorter tours is more my goal, rather than trying to win one-day ITT events. 

– Besides the ITT, what are your other strenghts?

The all-rounder title often seems like a default position a rider takes if he don’t have a specific and obvious strength, but I do see myself fitting into that type of rider. I can climb quite well on the shorter climbs and don’t mind the windy and tough road races. My sprinting could be better, but from a small group I can get a good result in. Hopefully I will be able to develop myself further over the next few years and find out what type of rider I develop into.   

– Were you disappointed not to ride the Tour Down Under?

Obviously it would have been awesome to race Tour Down Under with the team, but it was always going to be tough to make the team and we sent a real strong squad there. I’m excited about the races I got coming up with team, so that’s been my focus. 

– How was the New Zealand Cycle Classic?

It was a good start to the season, with the team getting two stage wins and myself finishing 3rd in the GC. Legs felt good and was good to get some consecutive days of racing in, now looking forward to the next one!

– What’s your schedule for this season?

Recently I was at the Oceania Championships, and now I’ll do a couple NRS before heading to Tour of Turkey in late April. Turkey will be a big race for me, so hoping to be going well for that. 

– Do you have any goals for 2014?

Turkey and Japan are two tours that are on my schedule that I think I could do well in. I love going to Japan and haven’t raced the Tour of Japan before, so looking forward to that one! 

– What races do you dream of winning?

The Tour de France is an obvious one, but I’ve always loved the idea of doing the big Classics. The Tour of Flanders is one of my favourites! 

– I remember you saying a good book or movie never hurts. What are your favourites?

I’m pretty broad with my book and movie interests. I like a lot of different genres. “The Road”, by Cormac McCarthy, is one of my favourite books. It is incredibly well written, McCarthy’s prose is almost poetry, yet it’s dark and haunting. It’s a post-apocalyptic novel that really makes you think about our planet and our future. Currently I’m reading “The Orphan Master’s Son”, which is set in North Korea, and loving it, had a pretty big impression on me. Another good read is “The Book Thief”, by Markuz Zusak. When it comes to movies, I’m a big fan of “The Dark Knight” series, and most movies by Christopher Nolan.

Adam Phelan: ciclism, cărţi şi muzică

2014 este primul sezon al lui Adam Phelan la nivel Pro Continental, iar rutierul lui Drapac are aşteptări mari. Unul dintre cei mai promiţători ciclişti de la Antipozi, australianul în vârstă de 22 de ani s-a făcut remarcat în 2011, după ce a câştigat prologul din Turul Taiwanului, înaintea unor rutieri mult mai experimentaţi. Acea victorie a fost urmată de rezultate foarte bune în Europa, în curse prestigioase de la categoria sub 23 de ani, cum ar fi Flèche du Sud, Olympia’s Tour sau Thüringen-Rundfahrt, între acele clasări în top zece strecurându-se şi un succes, în Gran Premio di Poggiana.

Săptămâna trecută, profitând de faptul că Adam a avut ceva timp liber, am discutat cu el despre cum a început să practice ciclismul, ce obiective are, dar şi despre cărţile şi filmele preferate.

– Adam, de ce ai ales ciclismul?

Fratele meu mai mare făcea BMX, aşa că atunci când eram foarte mic, în jur de trei ani, eu şi Michael, fratele meu geamăn, ne-am apucat la rândul nostru de BMX, doar pentru a ne distra. Evident, la o vârstă atât de fragedă nu prea sunt curse la care să participi, însă ieşeam la plimbări în week-end-uri şi ne jucam pe bicicletă. După ce am mai crescut, am decis să încercăm ciclismul de şosea şi pe velodrom, iar de acolo am mers mai departe.

– Cum au fost primii ani din carieră?

Foarte buni! Atunci când eram junior, am practicat ciclismul doar de distracţie şi nu l-am luat în serios până când am ajuns la categoria sub 19 ani. Pe atunci, încă eram ocupat cu şcoala, aşa că îmi era dificil să dau totul la antrenamente, însă făceam paşi în fiecare an, progresând în curse şi la antrenamente. După ce am părăsit categoria sub 19 ani, am dorit să îi dau ciclismului o şansă.

– În 2011, ai câştigat prologul din Turul Taiwanului. Ce a însemnat pentru tine acea victorie?

A fost prima mea cursă UCI şi prima din afara Oceaniei. Să mă impun în prologul de acolo a reprezentat o injecţie uriaşă de moral. Nu eram sigur la ce nivel voi fi într-un asemenea pluton la acea vreme, aşa că a fost frumos să aflu că sunt competitiv.

– Ai arătat aptitudini reale la contratimp. Te vei concentra pe acesta sau le vei da o şansă şi curselor pe etape cu un contratimp individual?

Cred că mă descurc mai bine la contratimpurile din cursele pe etape, aşa că pe asta mă voi axa. Îmi doresc să fiu suficient de puternic la contratimp, astfel încât să termin pe un loc bun în clasamentul general al curselor scurte pe etape. Acesta este obiectivul meu, mai degrabă decât să mă impun doar în contratimpuri.

– În afară de contratimp, care mai sunt atuurile tale?

Denumirea de all-rounder pare să o primească automat un ciclist care nu are o aptitudine aparte, dar eu mă văd făcând parte din acestă categorie. Mă descurc destul de bine pe căţărările scurte şi nu mă deranjează cursele pe şosea cu drumuri dificile şi vânt puternic. Sprintul meu ar putea fi mai bun, însă pot obţine un rezultat important dintr-un grup mai mic. Sper să progresez în următorii ani şi să aflu ce tip de rutier pot deveni.

– Ai fost dezamăgit să nu concurezi în Turul Down Under?

Evident, ar fi fost extraordinar să merg acolo, dar era dificil să fac parte din echipă, iar noi am avut acolo o distribuţie foarte puternică. Sunt entuziasmat de cursele în care voi participa alături de Drapac, aşa că mă voi concentra pe acestea.

– Cum a fost New Zealand Cycle Classic?

A reprezentat un bun start de sezon: echipa a obţinut două victorii de etapă, iar eu am terminat pe locul trei la general. Picioarele au răspuns bine şi m-am bucurat să adun câteva zile consecutive de cursă. Acum le aştept cu nerăbdare pe următoarele.

– Care este programul tău pentru 2014?

Am participat recent la Campionatele Oceaniei, iar acum voi merge în câteva curse din circuitul NRS, înainte de a concura în Turul Turciei, la finalul lunii aprilie. Va fi o cursă foarte importantă pentru mine şi sper că lucrurile vor merge bine de tot acolo.

– Ce obiective ai pentru sezon?

Turul Turciei şi Turul Japoniei sunt două competiţii aflate în programul meu şi în care cred că mă pot descurca bine. Îmi place să merg în Japonia, nu am mai concurat niciodată în turul acestei ţări, aşa că abia aştept acea cursă.

– Şi ce curse visezi să câştigi?

Turul Franţei este un răspuns logic, însă întotdeauna mi-a placut ideea de a concura în marile clasice, iar Turul Flandrei e una dintre cursele mele favorite.

– Ştiu că eşti un mare fan al cărţilor şi filmelor. Care sunt preferatele tale?

Mă atrag tot felul de cărţi şi filme, îmi plac diverse tipuri. Una dintre cărţile mele favorite e “The Road”, a lui Cormac McCarthy. Este incredibil de bine scrisă, proza lui McCarthy e aproape poezie, dar, în acelaşi timp, e sumbră şi te bântuie, e un roman postapocaliptic care te face să te gândeşti la planeta noastră şi la viitor. Momentan, citesc “The Orphan Master’s Son”, a cărei acţiune este plasată în Coreea de Nord, şi îmi place la nebunie, mi-a făcut o impresie puternică până acum. O altă carte bună e “The Book Thief”, scrisă de Markuz Zusak. În ceea ce priveşte filmele, sunt un mare fan al seriei “The Dark Knight” şi, în general, al filmelor regizate de Christopher Nolan.

Rutierul săptămânii

Într-o discuţie pe care am avut-o cu Patrick Lefevere în urmă cu câteva săptămâni, mi-a spus că se aşteaptă ca doi ciclişti ai echipei sale să aibă un sezon excelent: Michal Kwiatkowski şi Tom Boonen. Polonezul în vârstă de numai 23 de ani a impresionat deja, trecându-şi în palmares patru victorii, între acestea aflându-se şi prima a carierei într-o cursă pe etape, Turul Algarve. Mult mai titratul său coleg nu s-a lăsat mai prejos şi a răspuns cu câteva succese, dintre care cel mai important a venit la startul sezonului de clasice, şi a arătat că este într-o formă incredibilă, ca şi cum acest lucru nu ar fi fost evident după Turul Qatarului.

Dacă în Omloop Het Nieuwsblad nu a fost unul dintre protagonişti, belgianul şi-a luat revanşa în cealaltă cursă pe pavate a week-end-ului – Kuurne-Bruxelles-Kuurne – pe care a câştigat-o pentru a treia oară, stabilind un nou record. Prezent la start după ce sâmbătă a trecut printr-o zi extrem de dificilă (din cauza frigului şi a ploii), Boonen a profitat din plin de echipa puternică avută la dispoziţie şi cu ajutorul acesteia a iniţiat mişcarea câştigătoare, pe unul dintre dealurile de referinţă ale Flandrei, Oude Kwaremont.

Ajutată de Belkin, Omega Pharma-Quick Step a controlat perfect acea acţiune şi nu le-a permis în nicio clipă urmăritorilor să se apropie la mai puţin de un minut, deşi în pluton se aflau mulţi oameni puternici, între care şi britanicul Ian Stannard, învingătorul din Omloop. Finalul, aşa cum era de aşteptat, i-a aparţinut lui Boonen, care s-a redresat după o mică eroare şi arătat că sprintează în continuare ca în vremurile bune, luându-i faţa olandezului Moreno Hofland, un rutier ce începe să îşi construiască un nume nu doar la sprint, ci şi în clasice.

Fără a fi 100% relevantă pentru ce se va întâmpla în Monumentele pe pavate (de-a lungul timpului, în acelaşi sezon, doar cinci oameni au făcut dubla Kuurne-Bruxelles-Kuurne – Turul Flandrei şi numai unul s-a impus în Kuurne şi Paris-Roubaix), cursa din Belgia le-a arătat principalilor adversari ai lui Tom Boonen, Fabian Cancellara şi Peter Sagan, nivelul la care se află maşinăria numită Omega Pharma-Quick Step, cu fostul campion mondial în rol de comandant şi Zdenek Stybar, momentan absent din prim-plan (dar şi din Kuurne), pregătit să pună în scenă un “Devolder”.

Post Navigation