Un document care merită citit, indiferent de părerile pro sau contra pe care Lance Armstrong le-a generat şi continuă să le genereze. Per total, cazul este cu bătaie lungă, iar americanul şi Johan Bruyneel nu sunt singurii care vor avea de suferit, deoarece mai multe echipe sunt atinse, într-un mod sau altul, de aceste informaţii. Tocmai de aceea, e foarte posibil ca noi “cutremure” să apară în următoare luni.
Astăzi începe Turul Beijingului, dar nu o să fac nicio avancronică. În schimb, o să spun că este o cursă destul de controversată, nu doar pentru că îi obligă pe ciclişti să călătorească mult la final de sezon, dar şi din cauza poluării, care reprezintă pentru toţi cei prezenţi acolo un factor ridicat de risc. Un exemplu: conform site-ului Ministerului Chinez al Mediului, nivelul poluării a avut un indice şi de 457 în ultimele două zile. Ce înseamnă asta? Explicaţia este oferită de tabelul de mai jos.
Şi atunci, ce mai caută rutierii în China, în afară de puncte World Tour? Cred că cel mai bun răspuns îl poate da Global Cycling Promotion.
Sâmbătă, în avancronica făcută cursei Paris-Tours, am adus în discuţie statistica întocmită de L’Equipe, prin care se arăta că eticheta de “clasică a spinterilor” nu i se potriveşte, cel puţin nu în ultimul sfert de secol, deoarece 15 rutieri au câştigat în urma unei evadări sau a unui atac. Aşa s-a întâmplat şi duminică, atunci când o acţiune iniţiată de câţiva ciclişti cu aproximativ 20 de kilometri înainte de final a ajuns până la sosire, ajutată şi de o căzătură care a destabilizat un pluton ce controlase bine cursa până în acel moment.
Drept urmare, lupta pentru victorie a reprezentat o afacere între trei oameni, niciunul cu calităţi de sprinter: Niki Terpstra, Laurens De Vresse şi Marco Marcato. Italianul în vârstă de 28 de ani a fost cel mai puternic şi s-a impus în Tours, la un an după ce terminase pe locul secund în această clasică, tot după o evadare. Un rutier spectaculos, apreciat de fani pentru atacurile date aproape în fiecare cursă, Marcato şi-a arătat din nou calităţile, care l-au ajutat să obţină clasări bune în clasicele pe pavate, în cele valonate şi chiar în etape din Marile Tururi.
Până sezonul acesta, Marco Marcato a fost un abonat al locurilor doi şi trei, doar două succese aflându-se până acum în palmaresul său, în cei patru ani petrecuţi alături de Vacansoleil: în Tour de Vendée (2011) şi într-o etapă din Étoile de Bessèges (2012). De duminică, situaţia s-a schimbat total, iar succesul din Paris-Tours are toate şansele să îi dea mai multă încredere pentru viitor, astfel încât să devină unul dintre cicliştii de luat în seamă în cursele de o zi.
Favoritul care a terminat pe patru
John Degenkolb merită şi el câteva cuvinte pentru evoluţia sa: creditat cu principala şansă la victorie înainte de start, germanul în vârstă de 23 de ani spera să încheie sezonul cu un nou succes, dar nu a reuşit asta, în mare şi pentru că nu s-a putut baza pe o echipă solidă, care să controleze evadarea formată pe final. Cu toate acestea, el a arătat din plin măsura talentului său şi a demonstrat cât de mult a crescut în 2012, odată cu acea acţiune inviduală din ultimii kilometri ai cursei, când a plecat pe cont propriu şi puţin a lipsit să îi prindă pe cei trei.
Despre Degenkolb se ştia că are o viteza fantastică, dar acum se bazează şi pe un “motor” foarte puternic, iar aceste calităţi îl vor transforma sezonul următor în unul dintre principalii candidaţi la victorie în clasicele de primăvară. De fapt, nu ar trebui să mire pe nimeni dacă rutierul echipei Argos-Shimano va obţine un succes într-un “Monument” din 2013.
Potrivit cotidianului belgian Het Nieuwsblad, organizatorii Turului Franţei iau în calcul posibilitatea ca ediţia cu numărul 100, programată între 29 iunie şi 21 iulie 2013, să se termine pe Alpe d’Huez, căţărare care va figura pe harta cursei pentru a 28-a oară în istorie. Dacă se va întâmpla acest lucru, ar fi pentru prima dată din 1975 când ultima rundă nu se va mai încheia pe bulevardul Champs-Élysées, acolo unde au avut loc până acum atât etape în linie, cât şi de contratimp. În acest caz, rămâne de văzut dacă şi unde va apărea Parisul în cursa de anul viitor.
Columbienii sunt la putere în această toamnă: după ce Rigoberto Uran s-a impus în Giro del Piemonte, iar Fabio Duarte a câştigat Coppa Sabatini, a venit rândul lui Nairo Quintana să termine pe primul loc într-o cursă de o zi din Italia. Sâmbătă, columbianul a triumfat în Giro dell’Emilia, cu un atac dat pe ultimii 600 de metri ai căţărării San Luca. La doar 22 de ani şi aflat la primul sezon ca profesionist, sud-americanul a obţinut a şasea victorie din 2013, după cele din Turul Murciei (general+o etapă), Route du Sud (general+o etapă) şi Criteriul Dauphiné (o etapă).
Clasat pe locul al treilea în Giro dell’Emilia, la patru secunde în urma lui Nairo Quintana, Franco Pellizotti i-a asigurat lui Androni Giocattoli-Venezuela al treilea succes consecutiv în Campionatul Naţional. Principala adversară a echipei manageriate de Gianni Savio, Colnago, nu mai are cum să o depăşească, deoarece doar o singură cursă mai aduce puncte în clasament până la încheierea stagiunii, Gran Premio Bruno Beghelli. Drept urmare, Androni şi-a asigurat participarea în ediţia de anul viitor a Turului Italiei, fiind sigură de una dintre cele patru invitaţii acordate de RCS Sport.
Gran Premio Bruno Beghelli va fi ultima cursă pentru Acqua & Sapone, formaţie care se va desfiinţa la finalul stagiunii, după ce sponsorul principal a anunţat că nu mai are de gând să o susţină. Echipa italiană a apărut în plutonul profesionist în 2004 şi de-a lungul timpului a obţinut succese în Turul Italiei, Turul Poloniei, Tirreno-Adriatico, Turul Mediteranean sau Turul Austriei. Printre rutierii care vor fi nevoiţi să îşi găsească un contract pentru sezonul următor se numără Danilo Di Luca, Stefano Garzelli, Claudio Corioni şi Danilo Napolitano.
Suspendat 18 luni de Tribunalul pentru Arbitraj Sportiv, din cauză că a ratat trei controale anti-doping, Alex Ramussen este optimist că va reveni alături de o grupare de World Tour. Danezul în vârstă de 28 de ani, multiplu campion mondial pe velodrom, se va putea întoarce în curse în aprilie 2013, iar potrivit presei din ţara natală, va avea de ales între două echipe în acel moment: Garmin-Sharp, pentru care a evoluat până să fie sancţionat, şi Saxo Bank-Tinkoff Bank.
Într-un interviu pentru Eurosport Franţa, Darkhan Kaletaes, directorul general al sponsorului principal din spatele Astanei, a confirmat că Alexandr Vinokourov va fi managerul echipei kazahe în 2013, funcţie în care îl va înlocui pe italianul Giuseppe Martinelli. În vârstă de 39 de ani, Vinokourov a pus punct carierei de ciclist în luna august, la scurt timp după ce a devenit campion olimpic pe şosea. Rămâne de văzut cum se va înţelege fostul câştigător al Vueltei cu compatriotul său, Andrey Kashechkin, după ce acesta a declarat în urmă cu câteva zile că Vinokourov nu are suficientă experienţă pentru a fi manager.
Sezonul acesta s-a terminat mai repede pentru Tony Gallopin decât şi-a propus rutierul echipei RadioShack-Nissan. Aflat la prima stagiune din carieră alături de o formaţie de World Tour, francezul în vârstă de 24 de ani a fost unul dintre cei mai importanţi oameni ai lui RadioShack-Nissan atât în clasicele de primăvară, cât şi în Marea Buclă. Din păcate pentru el, a suferit o fractură la mână în timpul Mondialelor din Olanda, iar din această cauză a ratat ultimele curse din 2012, an în care are şi un mare regret: că nu a obţinut niciun succes. Mai multe despre toate aceste lucruri, în interviul pe care Gallopin l-a acordat pentru Cafe Roubaix.
– Tony, cum te simţi?
Sunt bine acum. După accidentarea de la Campionatele Mondiale am fost la spital, iar doctorii au constatat că am o fractură, însă partea bună a fost că nu am avut dureri. Am fost nevoit să iau o pauză totală de 15 zile, ceea ce a însemnat automat că sezonul meu s-a încheiat.
– Până să fii implicat în acea căzătură produsă pe finalul Mondialelor de la Valkenburg, cum te-ai simţit în cursa pe şosea?
Totul a fost în regulă, iar obiectivul meu era să mă aflu alături de ceilalţi ciclişti pe ultima căţărare. I-am urmat mereu pe aceştia, mi-am păstrat energia, dar când am încercat să vin mai în faţă, s-a produs acea căzătură, aşa că pot spune că am avut ghinion.
– Ai concurat la Valkenburg fără comunicaţii radio? Cum a fost?
Pentru mine nu reprezintă o problemă să particip într-o cursă fără comunicaţii radio, acestea sunt importante doar pentru a primi informaţii în clasice. Însă pentru o cursă precum cea de la Mondiale, unde intri pe un circuit, nu ai nevoie de comunicaţii radio, dacă ai un bun căpitan de echipă. Evident, în cazul Marilor Tururi, situaţia este cu totul alta, deoarece acolo există mai multe pericole, din cauza drumului şi a publicului. Spre exemplu, în Turul Franţei, o echipă precum a noastră controlează cursa şi trebuie să ştie cine se află în evadare şi cum stau lucrurile.
– Tony, eşti la final de sezon acum. Cum a fost 2012 pentru tine?
Nu a fost un an rău, am înregistrat un progres evident şi am obţinut câteva locuri bune, undeva la 20 de clasări între primii zece. Am învăţat multe lucruri, dar nu am câştigat nicio cursă, iar asta mi-a lipsit. Sunt aproape de un rezultat mare, iar un exemplu în acest sens e felul în care m-am descurcat în cursele de World Tour din Canada, unde am terminat pe 11, respectiv pe 10. Am făcut multe lucruri bune, dar nu au fost suficiente pentru o victorie.
– Care va fi programul tău sezonul următor?
Cred că va semăna mult cu acesta. Mă voi concentra mult pe clasicele de primăvară, mai puţin Paris-Roubaix, deoarece nu mi se potriveşte. În schimb, am de gând să merg în Amstel Gold Race. Apoi, în a doua parte a anului, vreau să particip din nou în Turul Franţei, după care voi concura în cursele din Canada şi apoi la Campionatele Mondiale. Dacă voi avea acelaşi calendar ca sezonul acesta, voi fi mulţumit.
Rolf Sørensen, Johan Museeuw, Andrei Tchmil, Richard Virenque, Philippe Gilbert şi Greg Van Avermaet sunt doar câţiva dintre rutierii care au câştigat Paris-Tours după o evadare sau un atac dat târziu, de când organizatorii au mutat finalul clasicei franceze pe Avenue de Grammont, în 1988. În total, conform unei statistici realizate de L’Equipe, din ultimele 24 de finişuri, doar 10 s-au încheiat cu un sprint masiv, aspect care duce la o întrebare: este Paris-Tours cu adevărat ultima clasică a sprinterilor, aşa cum e deseori prezentată?
Traseul dintre Châteauneuf-en-Thymerais şi Tours este considerat plat după toate normele, însă are trei căţărări plasate în ultimii 30 de kilometri, care chiar dacă par de neglijat, pot avea un rol important în stabilirea învingătorului. Côte de Crochu este prima dintre acestea şi le va oferi rutierilor o idee despre ce îi aşteaptă puţin mai târziu, când vor apărea Côte de Beau Soleil şi Côte de l’Epan. Cele două nu doar că au drumuri înguste, dar panta medie este de 8%, suficiente motive pentru ca unii ciclişti să încerce atacuri, iar alţii să caute să se plaseze cât mai bine, un aspect esenţial. Dacă se va forma un grup de patru sau cinci oameni acolo, e foarte posibil ca acesta să meargă până la final, pentru că echipele vor avea dificultăţi în a se regrupa şi a organiza urmărirea.
Deşi nu este o cursă de World Tour (din păcate), Paris-Tours de bucură de prezenţa multor rutieri importanţi, atât sprinteri, cât şi puncheuri, deoarece, aşa cum am văzut mai devreme, profilul le oferă ambelor categorii şanse egale, ceea ce face ca spectacolul să fie garantat şi lupta pentru victorie extrem de deschisă. În plus, va mai interveni un factor important în ediţia din acest an: mulţi ciclişti sunt fără contract pentru 2013 şi vor da totul pentru a obţine un rezultat bun şi a se face remarcaţi, ceea ce va duce la apariţia în prim-plan a unor oameni care în mod normal ar fi stat “la cutie”.
Dintre sprinterii care pot fi aduşi în discuţie, cei mai importanţi sunt John Degenkolb şi Nacer Bouhanni. Germanul vine după ce a înregistrat în ultima lună şi jumătate şase victorii şi un loc patru la Campionatele Mondiale, în timp ce francezul s-a impus recent într-o etapă din Tour de l’Eurometropole şi a terminat pe poziţia secundă Paris-Bourges, chiar înaintea lui Degenkolb. Aflat la cel mai bun sezon al carierei, Giacomo Nizzolo va trebui urmărit de ceilalţi oameni, la fel ca Adam Blythe şi Alexander Kristoff, bronzul olimpic de la Londra.
În ceea ce îi priveşte pe atacanţi, primul nume care iese în evidenţă este cel al lui Greg Van Avermaet, belgianul a cărui ultimă victorie datează din toamna lui 2011, când s-a impus chiar în Paris-Tours. Acum, el va încerca să câştige din nou şi cel mai probabil se va folosi de dealurile de pe final pentru a se desprinde, aşa cum a făcut şi compatriotul său, Philippe Gilbert, în trecut. Pe de altă parte, ciclistul echipei BMC va fi strâns marcat, deoarece toţi sunt conştienţi de calităţile sale, iar asta i-ar putea ajuta pe alţii să plece din pluton – Juan Antonio Flecha, Matti Breschel, Marco Marcato sau Bjorn Leukemans – cu un plus pentru acesta, după ce chiar Gilbert, noul campion mondial, a declarat că i se aseamănă ca stil
Sosirea, aşa cum se ştie, este pe Avenue de Grammont, varianta scurtată, de numai 800 de metri. La finalul acesteia vom afla dacă sprinterii vor reduce diferenţa care îi separă de atacanţi sau dacă aceştia vor conduce cu 15-10 la succesele obţinute în ultimul sfert de secol din Paris-Tours.
Italia a fost una dintre formaţiile importante prezente la Campionatele Mondiale din Olanda şi a avut grijă să se facă remarcată în cursa masculină pe şosea, chiar dacă nu a plasat niciun ciclist între primii zece. Pentru “Squadra Azzura”, ediţia de la Valkenburg a fost mai mult una de tranziţie, testul cel mare urmând să fie Mondialele de anul viitor, programate în Toscana, regiunea natală a lui Paolo Bettini, selecţionerul Italiei. Tocmai de aceea, după competiţia din Olanda, l-am contactat pe Luca Ivessa, ofiţerul de presă al Federaţiei Italiene de Ciclism, şi cu ajutorul acestuia am realizat următorul interviu cu Bettini.
– Domnule Bettini, care erau aşteptările dumneavoastră de la Campionatele Mondiale?
La fel ca întotdeauna, înaintea unei astfel de competiţii vrei să dai totul, îţi fixezi cel mai important obiectiv şi îşi doreşti să te descurci cât mai bine, deşi eşti conştient că va fi foarte dificil.
– Mulţi au criticat naţionala Italiei după Valkenburg, deşi aceasta a fost tânără şi relativ neexperimentată. Cum le-aţi răspunde?
Într-adevăr, echipa noastră a fost foarte tânără, media de vârstă fiind undeva la 26 de ani. Şase dintre cei nouă ciclişti au participat pentru prima oară în carieră la Campionatele Mondiale, dar asta nu înseamnă că nu aveau experienţă. Alături de rutierii tineri s-au aflat şi ciclişti care au mai purtat echipamentul naţionalei, precum Luca Paolini sau Rinaldo Nocentini. Oricum, chiar şi cei mai tineri rutieri ai noştri veneau de la echipe importante şi aveau o bună experienţă la nivel internaţional. Sunt convins că am aliniat cea mai potrivită formaţie pentru un traseu precum cel de la Valkenburg. Acesta este un grup tânăr, creat după o muncă de doi ani, un grup în care trebuie să investim în continuare, gândindu-ne la viitor.
– Pe de altă parte, credeţi că se putea obţine mai mult decât locul 13? Dacă priviţi în urmă, aţi schimba ceva la strategia pentru ultimele două tururi?
Philippe Gilbert a fost cel mai puternic, iar atunci când se află într-o asemenea formă, tuturor le e dificil să îl învingă, nu doar italienilor. Dacă nu ar fi căzut şi s-ar fi aflat într-o poziţie mai bună la sprintul final, Oscar Gatto ar fi putut termina mai aproape de podium. M-am uitat la înregistrările video şi cred că am fi putut face ceva mai mult cu Vincenzo Nibali în ultimele două tururi. Întotdeauna este uşor să vorbeşti după ce totul s-a încheiat, dar o cursă nu se câştigă cu “dacă” şi “poate”. Nu am obţinut un rezultat excepţional, însă băieţii s-au descurcat bine şi şi-au pus amprenta asupra scenariului cursei. Am avut cei mai mulţi rutieri în grupul fruntaş pe final şi de fiecare dată când ne-am aflat în evadare, am încercat să “aprindem artificiile”.
– Credeţi că lucrurile ar fi putut arăta altfel cu comunicaţii radio? Sunteţi pentru folosirea acestora?
Să spunem că sunt 50-50 în această problemă. Să vă explic: avem nouă ciclişti în cursă şi ar trebui să existe comunicaţii radio la fiecare trei rutieri. Ar fi important, deoarece selecţionerul ar putea interveni la nivel tactic, ceea ce mă readuce la precedenta întrebare: dacă am fi beneficiat de comunicaţii radio, poate aş fi schimbat strategia în ultimele două tururi.
– Vreau să vă pun câteva întrebări despre Moreno Moser. V-aţi aşteptat să aibă un parcurs atât de bun în 2012?
Moreno e un talent adevărat, iar în primul sezon ca profesionist a obţinut câteva rezultate impresionante şi i-a făcut pe oameni să vorbească despre el. A evoluat la cel mai înalt nivel tot sezonul, bifând victorii atât în cursele de o zi, cât şi în cursele pe etape.
– Ce fel de rutier credeţi că poate deveni în viitor? Până acum, a arătat că îi plac mult cursele valonate.
Este încă prea devreme pentru a vorbi despre asta. Mai întâi, el trebuie să descopere de ce e capabil. Momentan, Moreno are calităţi extraordinare de “finisseur”, care îl pot ajuta să joace un rol important în clasicele valonate. În ceea ce priveşte marile curse pe etape, tot el va trebui să îşi dea seama cum se va descurca pe munţii înalţi şi la contratimp. Indiferent de ce se va întâmpla, va fi un rutier esenţial pentru ciclismul italian şi pentru echipa naţională.
– Anul viitor, Campionatele Mondiale se vor desfăşura în Toscana, ceea ce înseamnă că vor fi şi mai importante pentru dumneavoastră. Cum credeţi că vor arăta lucrurile?
Sunt de părere că va fi o ediţie minunată a Mondialelor. Toscana este o regiune incredibilă, un tărâm al marilor campioni, unde oamenii mănâncă, beau şi respiră ciclism. Va fi un eveniment extrem de important atât din punct de vedere sportiv, cât şi turistic. Multe oraşe superbe au fost incluse în cursele de anul viitor, la fel ca şi drumuri folosite în cursele majore.
– Ce părere aveţi despre profilul cursei pe şosea? Mulţi au spus că va fi cea mai grea din ultimele trei decenii.
Cu siguranţă, va fi o ediţie dificilă, dar nu aş spune că este cea mai grea din ultimele trei decenii, deoarece au mai fost unele ediţii dure, iar un exemplu e cea din urmă cu câţiva ani, când Abraham Olano s-a impus în Columbia.
– Şi o ultimă întrebare: aţi văzut traseul din Il Giro 2013, care credeţi că sunt şansele lui Vincenzo Nibali la victorie?
Eu cred că i se potriveşte. Va fi o cursă foarte frumoasă şi plină de provocări. Va trebui să îşi apere poziţia la contratimp, pentru că pe munţii mari va avea destule ocazii să atace şi să intre în posesia tricoului roz.
Joi, Oscar Freire s-a retras oficial din activitate, deşi mai multe formaţii de World Tour i-au oferit un contract pentru sezonul viitor. Una dintre acestea a fost Euskaltel, care i-a înaintat o propunere interesantă: să fie rutier al echipei în primăvară, până la finalul Turului Ţării Bascilor, urmând ca apoi să devină membru al staff-ului tehnic. Triplul campion mondial a refuzat categoric prima variantă, însă este tentat să continue ca director sportiv sau antrenor al unei grupări importante.
Fabio Duarte s-a impus în Coppa Sabatini, devenind primul ciclist sud-american care a câştigat cursa înfiinţată în 1952. Rutierul echipei Colombia-Coldeportes, campion mondial de tineret în 2008, a făcut parte dintr-o evadare formată cu 21 de kilometri înainte de sosire, iar pe finalul în urcare l-a învins pe compatriotul său, Miguel Angel Rubiano Chavez (Androni Giocattoli-Venezuela). Podiumul a fost completat de italianul Matteo Rabottini, de la Farnese Vini.
Într-un interviu pentru Le Quotidien, Andy Schleck şi-a manifestat dorinţa de a participa în mai multe curse sezonul viitor, astfel încât să ajungă în cea mai bună formă la startul Turului Franţei. Revenit în competiţiile oficiale după o pauză de patru luni, luxemburghezul în vârstă de 27 de ani nu ştie care va fi programul său în 2013, dar a declarat că are de gând să participe în Turul Ţării Bascilor. Până la finalul acestei stagiuni, ciclistul echipei RadioShack-Nissan va mai concura în Turul Beijingului, cursă programată să se desfăşoare între 9 şi 13 octombrie.
Mutarea lui Mark Cavendish la Omega Pharma-Quick Step este din ce în ce mai aproape, ultimele informaţii neoficiale care au apărut spunând că Sky nu va cere nici o compensaţie în schimbul fostului campion mondial. Totuşi, lucrurile nu vor fi perfecte pentru acesta, deoarece gruparea britanică e decisă să îl păstreze pe austriacul Bernhard Eisel, cel mai fidel “locotenent” al lui Cavendish. Totodată, e foarte posibil ca Omega Pharma-Quick Step să ofere la schimb un rutier în schimbul lui Cavendish, pe compatriotul acestuia, Andrew Fenn.
Peste câteva zile, sezonul european de ciclism se va încheia. Doar câteva curse au mai rămas în calendar, o parte dintre acestea urmând să se desfăşoare în Italia. Acolo se va afla şi Androni Giocattoli-Venezuela, echipă ai cărei rutieri vor fi conduşi din maşină de Gianni Savio. După ce a suferit un atac de cord la începutul lunii septembrie, managerul italian s-a reîntors în curse şi speră acum ca echipa lui să devină pentru al treilea an consecutiv campioană naţională.
Marţi, cu două zile înainte de Coppa Sabatini, am discutat cu Gianni Savio despre această ultimă parte a sezonului, decisivă pentru echipa sa, deoarece îşi joacă prezenţa în ediţia de anul viitor a Turului Italiei. Un rezumat al acestei conversaţii, în rândurile următoare.
Despre titlul de campioană a Italiei: “Acesta este obiectivul nostru pe final de stagiune. Ocupăm primul loc, înaintea lui Liquigas, dar nu ne luptăm cu aceasta, deoarece ierarhia finală ia în calcul doar echipele care nu sunt în World Tour. Pentru noi este foarte important să câştigăm, în condiţiile în care foarte puţine lucruri mai sunt sigure în ciclismul de astăzi. Un lucru cert e că deţinătoarea titlului va primi o invitaţie în Il Giro, urmare a acordului existent între Federaţia Italiană de Ciclism şi RCS Sport. Aşadar, vom da totul în ultimele trei curse ale sezonului: Coppa Sabatini, Giro dell’Emilia şi Gran Premio Beghelli.”
Despre rutierii care au plecat de la Androni: “Nu sunt deloc supărat pe ei, ba chiar am rămas în relaţii foarte bune. Mă bucur pentru Jose Serpa şi Miguel Ubeto că au ajuns la Lampre, meritau asta. Serpa a fost alături de mine încă de la începutul carierei de profesionist şi ne-am înţeles foarte bine timp de şapte ani. Jonathan Monsalve a plecat şi el la Farnese Vini, însă nu am ce să îi reproşez. Pur şi simplu aşa merg lucrurile. Dacă nu am bani pentru a-i păstra pe Roberto Ferrari sau pe Serpa, asta este.”
Despre transferurile din această toamnă: “Am adus câţiva rutieri şi s-ar putea să nu ne oprim aici, dar momentan nu mă gândesc la asta, ci la cursele rămase din calendar. Aşa cum am mai spus, Campionatul Naţional este prioritar pentru noi. Filosofia mea a fost să onorez mereu competiţiile în care echipa a participat şi nu voi renunţa niciodată la asta. Oricum, eu nu voi transfera ciclişti doar de dragul de a-i aduce, aşa cum fac alte formaţii, ci pentru că îi doresc neapărat şi am încredere în ei.”
Despre Jose Rujano: “Pot să spun 100% că nu va mai face parte din echipa noastră sezonul următor. I-am cerut să onoreze Turul Italiei, dar nu a făcut asta. După ce a abandonat acolo, a dispărut, deşi sezonul său nu se terminase. Am încercat să dau de el şi să îi spun că mai are obligaţii, că trebuie să meargă în Turul Venezuelei, însă a fost de negăsit. E cu adevărat incredibil ceea ce a făcut. Nu doresc să spun mai mult despre asta, deoarece nu vreau să creez polemici. Cert este că în 2013 nu va mai fi alături de noi.”
La prima vedere, mulţi ar fi tentaţi să spună că a 96-a ediţie a Turului Italiei îi convine lui Bradley Wiggins, în condiţiile în care vor fi ceva mai mult de 92 de kilometri de contratimp (individual şi pe echipe). Însă lucrurile nu par a fi chiar atât de simple pentru britanic (dacă va veni la start), deoarece anul viitor vor fi şase sosiri dificile la altitudine, plus alte câteva finişuri înşelătoare, caracteristice Italiei, asemănătoare celor întâlnite în Tirreno-Adriatico.
Deşi poate părea uşoară, prima jumătate a cursei nu este aşa, în ciuda faptului că marile căţărări au fost păstrate pentru ultima săptămână şi jumătate. Diferenţe, chiar dacă nu mari, se pot realiza până la apariţia munţilor înalţi, iar acesta va fi un aspect benefic pentru spectacol, deoarece mulţi rutieri vor fi obligaţi să atace pentru a recupera timpul pierdut. Aşa cum era de aşteptat, totul se va juca în a treia săptămână, când caravana va avea parte de trei sosiri în căţărare.
Il Giro va avea 3405,2 kilometri lungime, organizatorii limitându-se, cu câteva excepţii, la distanţe de 140-150 de kilometri, parcă pentru a compensa unele transferuri, care vor fi destul de obositoare. Ce lipseşte faţă de ediţiile anterioare este o zi cu celebrele strade bianche, însă un plus îl reprezintă etapa de la Florenţa, care va oferi o avancronică a Campionatelor Mondiale din toamnă.
Traseul Turului Italiei din 2013
Etapa l – Napoli – Napoli (156 de kilometri)
Pentru prima oară în ultimii 17 ani, oraşul sicilian va găzdui un finiş. În 1996, Mario Cipollini a fost cel care s-a impus, în faţa lui Fabrizio Guidi şi Giovanni Lombardi. De această dată, victoria i-ar putea reveni lui Mark Cavendish, deşi nu este clar dacă britanicul va fi la start, mai ales că la prezentarea traseului a părut oarecum nemulţumit de puţinele şanse pe care le vor avea sprinterii. Ziua inaugurală va reprezenta o plimbare prin Napoli, pe un circuit urban, la finalul căreia vor fi acordate toate tricourile distinctive.
Etapa a ll-a – Ischia – Forio (17,4 kilometri)
Contratimpul pe echipe nu va lipsi nici în 2013 din Turul Italiei, urmând să se desfăşoare acum pe superba insulă Ischia, după ceva mai mult de jumătate de secol. Profilul e valonat şi poate duce la crearea unor diferenţe între favoriţi, chiar dacă cicliştii nu vor avea de parcurs o distanţă lungă.
Etapa a lll-a – Sorento – Marina di Ascea (212 kilometri)
Diversitate, acesta pare să fie cuvântul de ordine pentru organizatorii cursei peninsulare anul viitor. O diversitate ce apare din profilul etapelor şi din numărul rutierilor care poartă tricoul de lider, ceva ce a lipsit în Turul Franţei din 2012, spre exemplu. Pentru a evita o astfel de situaţie, Michele Acquarone a gândit o etapă dificilă imediat după cea de contratimp, cu două ascensiuni care vor ridica ceva probleme şi vor duce la apariţia unor stări de nervozitate în pluton.
Etapa a lV-a – Policastro Bussentino – Serra San Bruno (244 de kilometri)
Este considerată prima sosire în căţărare, deşi lucrurile nu stau chiar aşa, deoarece după Croce Ferrata vor mai urma aproximativ şase kilometri în coborâre. Tocmai de aceea, runda li se va potrivi mai degrabă unor puncheuri, şi nu oamenilor de general, al căror obiectiv va fi să nu piardă timp în raport cu adversarii.
Etapa a V-a – Cosenza – Matera (199 de kilometri)
Dacă va merge în Giro, atunci Peter Sagan nu are cum să nu se gândească la victorie în localitatea din regiunea Basilicata. Finalul va fi foarte rapid, avantajul fiind de partea cicliştilor cu “explozie”. De altfel, aceştia s-ar putea dovedi principalii candidaţi la tricoul roşu, care îl recompensează pe câştigătorul ierarhiei pe puncte.
Etapa a Vl-a – Mola di Bari – Margherita di Savoia (154 de kilometri)
În sfârşit, sprinterii vor mai avea o ocazie, într-o localitate care poartă numele fostei regine a Italiei, soţia lui Umberto l. Margherita di Savoia se va afla pentru prima oară pe harta Corsei Rosa.
Etapa a Vll-a – San Salvo – Pescara (154 de kilometri)
O rundă care seamănă foarte mult cu etapa dintre Urbino şi Porto Sant’Elpidio, de anul acesta, când a câştigat Miguel Angel Rubiano Chavez. Practic, o “clasică” în miniatură şi o excelentă şansă pentru o evadare. La prima vedere, pare o zi fără implicaţii asupra ierarhiei generale, însă nu e aşa, deoarece acest “montagne rousse” va avea darul de a le da idei unor rutieri.
Etapa a Vlll-a – Gabicce Mara – Saltara (55,5 kilometri)
Va fi o rundă crucială şi principalul avantaj al lui Bradley Wiggins, asta dacă învingătorul din Turul Franţei va veni în cursă cu gândul la tricoul roz. De la Riomaggiore, în 2009, Turul Italiei nu a mai avut un contratimp individual de peste 50 de kilometri, la finalul căruia s-ar putea produce un “cutremur” în clasament, deoarece ecarturile dintre favoriţi pot sări şi de două minute. Un Wiggins aflat în forma din această vară şi-ar putea construi un avans important, pe care apoi să îl gestioneze în munţi.
Etapa a lX-a – San Sepolcro – Florenţa (181 de kilometri)
Va fi una dintre cele mai aşteptate runde de la ediţia din 2013, nu doar pentru că îi va duce pe ciclişti în oraşul lui Gino Bartali, la aproape un secol de la naşterea acestuia, ci şi pentru că le va oferi câteva indicii despre cum va arăta cursa pe şosea de la Campionatele Mondiale din Toscana. Fiesole, ultima căţărare de pe traseu, are 4,5 kilometri lungime şi va fi parcursă de zece ori la Mondialele din toamna viitoare, fiind plasată în prima jumătate a circuitului.
Etapa a X-a – Cordenons – Altopiano del Montasio (167 de kilometri)
Cea dintâi sosire la altitudine vine în regiunea Friuli Venezia Giulia, pe o ascensiune grea, în lungime de 10,4 kilometri şi cu pantă medie 8,1%. Va fi căţărarea pe care favoriţii la victorie îşi vor scoate pentru prima oară la vedere “armele”, iar un om ca Joaquim Rodriguez va aştepta ultimii doi kilometri ca să atace, deoarece panta maximă este acolo de 20% şi o accelerare năprasnică a acestuia poate duce la destabilizarea adversarilor, situaţie pe care am văzut-o de mai multe ori pe parcursul sezonului 2012.
Etapa a Xl-a – Tarvisio – Vajont (184 de kilometri)
Caravana se va afla în provincia Pordenone pentru o etapă de munte mediu care va avea o singură mare dificultate – Sella Ciampigotto – plasată cu 65 de kilometri înainte de final. Sosirea va fi pe o căţărare repertoriată, perfectă din nou pentru puncheri. Ultimii kilometri vor fi parcurşi la o viteză foarte ridicată, dar singurele diferenţe care se vor face ar trebui să fie doar cele de pe urma secundelor de bonificaţie.
Etapa a Xll-a – Longarone – Treviso (127 de kilometri)
Treviso revine în Il Giro după opt ani, cu o rundă perfectă pentru sprinterii care sunt din nou neglijaţi la această ediţie. În 2004, Alessandro Petacchi a terminat primul aici şi probabil că va încerca să repete acel succes, deşi şansele sale vor fi mici, nu doar din cauza vârstei şi a adversarilor, dar şi pentru că s-ar putea trezi în situaţia de a nu mai fi principalul sprinter al lui Lampre, aşa cum s-a întâmplat în ultimii trei ani.
Etapa a Xlll-a – Busseto – Cherasco (242 de kilometri)
În teorie, ar trebui să fie încă o zi rezervată sprinterilor, însă la fel de mari şanse sunt ca un atac dat pe porţiunea valonată plasată dinainte de Cherasco să aibă şanse de reuşită. Un motiv în plus pentru ca Peter Sagan să fie favorit la tricoul roşu, în cazul în care va decide să participe în singurul Mare Tur în care nu a concurat până acum.
Etapa a XlV-a – Cervere – Bardonecchia (156 de kilometri)
O singură dată a mai ajuns plutonul pe ascensiunea din Piemont, cunoscută mai mult pentru că aici au avut loc probele de snowboard la Jocurile Olimpice din 2006. Tot la Bardonecchia, dar în Il Giro din 1984, norvegianul Dag Erik Pedersen l-a învins pentru trei secunde pe Alfredo Chinetti, o victorie care l-a ajutat pe scandinav să termine între primii zece la acea ediţie. Bardonecchia este o căţărare interesantă, nu atât prin prima pantei medii de 9%, cât a faptului că e asfaltată doar până la instalaţia de telescaun. Rămâne de văzut dacă organizatorii vor plasa acolo linia de sosire sau vor asfalta acea porţiune.
Etapa a XV-a – Cesana Torinese – Col du Galibier (150 de kilometri)
O obişnuită a Turului Franţei, ascensiunea din Alpi va fi pentru prima oară final de etapă în Corsa Rosa. Caravana va intra în Hexagon în timp ce se va afla pe Col du Mont Cenis, pentru ca apoi să coboare mult, înainte de ultimele două căţărări – Col du Télégraphe şi Col du Galibier. Aici ar putea apărea o problemă: de obicei, în luna mai, vârful plasat la 2642 de metri altitudine este acoperit de zăpadă, iar dacă asta se va întâmpla şi acum, etapa ar putea fi scurtată, astfel încât să se termine la Valloire.
Etapa a XVl-a – Valloire – Ivrea (237 de kilometri)
Rutierii vor avea o zi de pauză după Galibier, urmând ca apoi să revină în Italia, tot pe Col du Mont Cenis, însă într-o etapă mult mai uşoară. Decisiv în stabilirea învingătorului va fi Andrate, un deal nu lung, dar destul de greu, care e plasat cu nici şase kilometri rămaşi până la finiş.
Etapa a XVll-a – Caravaggio – Vicenza (203 kilometri)
Dacă nu ar fi existat Crosara pe traseu, etapa ar fi fost raiul sprinterilor, dar cum ascensiunea îşi va face apariţia cu 22 de kilometri înainte de sosire, aceştia vor lua încă o dată pauză. În schimb, în prim-plan ar putea să se afle oameni ca Gilbert, Sagan sau Di Luca. Vicenza a fost aleasă de Michele Acquarone pentru a-l omagia pe Tullio Campagnolo, care a încetat din viaţă în 1983.
Etapa a XVlll-a – Mori – Polsa (19,4 kilometri)
În ultimii ani, cu excepţia lui 2012, contratimpul montan a fost la cinste în Turul Italiei şi aşa se va întâmpla şi la cea de-a 96-a ediţie, când rutierii vor fi nevoiţi să urce pe o căţărare în lungime de 19,4 kilometri. Cum panta medie nu e înspăimântătoare, doar 5%, asta înseamnă că nu căţărătorii puri vor fi avantajaţi, ci oamenii de clasament general puternici la contratimp, capabili să dezvolte o putere ridicată în astfel de condiţii.
Etapa a XlX-a – Ponte di Legno – Val Martello (134 de kilometri)
Spectacolul ar trebui să fie garantat, deoarece runda este scurtă şi include trei căţărări grandioase: Passo di Gavia, Passo dello Stelvio (care va fi Cima Coppi, la 2758 de metri altitudine) şi Val Martello, încă o premieră pentru Il Giro. Nu este exclus ca atacurile să apară încă de pe primul obstacol al zilei, nu pentru a-i distanţa pe unii dintre favoriţi, ci pentru a-i lăsa fără colegi. Aproximativ 3800 de metri va fi diferenţa totală de nivel în această etapă, care îi va măcina serios pe ciclişti, înainte de ultima zi dificilă a ediţiei din 2013.
Etapa a XX-a – Silandro – Tre Cime di Lavaredo (202 kilometri)
Deşi etapa precedentă este incredibilă din punct de vedere al traseului, nu poate primi titulatura de etapă-regină a Turului Italiei din 2013, din cauza etapei a XX-a. După un început liniştit, cinci ascensiuni se vor prefigura la orizont: Passo Costalunga, Passo di San Pellegrino, Passo Giau, Passo Tre Croci şi Tre Cime di Lavaredo, căţărare devenită celebră la finalul anilor ’60. Mai întâi, în 1967, Felice Gimondi l-a învins pe un foarte tânăr Eddy Mercky, însă rezultatele au fost anulate, deoarece foarte mulţi ciclişti au beneficiat de ajutorul spectatorilor, care i-au împins aproape tot timpul. Un an mai târziu, Merckx şi-a surclasat adversarii acolo, a reintrat în posesia tricoului roz şi l-a dus până la Napoli, acolo unde a fost consemnat primul triumf al belgianului în Il Giro. Tre Cime di Lavaredo are pantă medie 8,6%, care va urca până la 18% la un moment dat, un ultim supliciu pentru un pluton aflat la capătul a trei săptămâni grele.
Etapa a XXl-a – Riese Pio X – Brescia (199 de kilometri)
Va fi pentru prima dată după şase ani când Turul Italiei se va încheia cu o etapă de plat, singura întrebare fiind câţi sprinteri se vor mai afla în Brescia. Acolo vor fi parcurse cinci tururi prin oraş, înainte de un ultim sprint masiv.
Cine va merge în cursă?
Momentan, sunt cunoscute doar câteva nume: Ryder Hesjedal, câştigătorul de anul acesta, Joaquim Rodriguez, Franco Pellizotti (dacă Androni Giocattoli-Venezuela va fi invitată), Ivan Basso şi Vincenzo Nibali, de la care italienii aşteaptă o victorie. Alberto Contador a spus că îi place traseul, dar şansele ca el să se numere printre cei prezenţi la start sunt mici, deoarece gândul îi este mai mult la Turul Franţei. Toată lumea aşteaptă un semn din partea lui Bradley Wiggins, însă probabil că acesta va veni doar după ce va fi cunoscut traseul Turului Franţei.
La fel stau lucrurile şi în cazul lui Cadel Evans, a cărui vreme a cam trecut în Le Tour, în timp ce Alejandro Valverde, deşi nu a spus nimic concret, e tentat să meargă în Giro, deoarece şi-a fixat ca principal obiectiv pentru 2013 Campionatele Mondiale de la Florenţa. Alt spaniol care ar putea fi văzut în cursă este Samuel Sanchez, campionul olimpic de la Beijing, mai ales că acesta şi-a exprimat clar dorinţa de a câştiga o etapă şi de a încerca să se claseze pe podium în Corsa Rosa, singurul Mare Tur în care nu a terminat între primii trei.
În ceea ce îi priveşte pe sprinteri, aici lucrurile sunt mai dificile, deoarece este foarte posibil ca mulţi să considere că nu are rost să se obosească pentru doar câteva şanse, mai ales că la o lună de la încheierea Turului Italiei va începe ediţia cu numărul 100 a Marii Bucle. Astfel, e foarte posibil ca etapele de plat să reprezinte o afacere între reprezentanţi ai gazdelor, ca Roberto Ferrari, Sacha Modolo şi Andrea Guardini. Totul va fi clar pe 4 mai 2013, când plutonul va pleca la drum din Napoli.
Cafe Roubaix 