Cafe Roubaix

Katusha, reprimită în World Tour; ce urmează acum?

În dulcele stil clasic, Uniunea Ciclistă Internaţională a mai făcut o gafă, care a fost scoasă în evidenţă de Tribunalul pentru Arbitraj Sportiv, asta dacă mai era nevoie: Katusha nu trebuia exclusă din World Tour! Drept urmare, TAS a decis ca echipa din Rusia să primească licenţă World Tour şi să facă parte din primul eşalon valoric şi în 2013. În mod normal, prima consecinţă a verdictului de vineri va fi rămânerea lui Joaquim Rodriguez şi a celor patru compatrioţi ai săi la Katusha, urmată de reprimirea echipei în curse ca Paris-Nisa, Turul Italiei sau Criteriul Dauphiné.

Acum, mingea este în terenul Uniunii Cicliste Internaţionale, aflată foarte aproape să îşi dea un autogol antologic, ultimul lucru de care mai are nevoie într-o perioadă în care laţul se strânge tot mai tare. De mai multe ori, Pat McQuaid a declarat că o altă formaţie va fi exclusă din World Tour, în cazul în care Katusha va câştiga procesul intentat la TAS. Asta nu înseamnă că prşedintele forului de la Aigle nu se poate răzgândi, el arătând în trecut că printre punctele sale forte nu se numără şi constanţa în idei.

Ce ar însemna excluderea altei echipe, fie aceasta Saxo-Tinkoff, Argos-Shimano sau FDJ? Că UCI se va alege în cel mai scurt timp cu un nou proces la Lausanne, care ar lovi puternic în chiar conceptul de World Tour, pe care încearcă cu atâta disperare să îl promoveze de atâţia ani. În condiţiile în care s-au acordat invitaţiile pentru aproape toate cursele din primăvară, o echipă rămasă fără licenţă şi-ar vedea tot sezonul dat peste cap şi nu ar accepta asta, mai ales acum, când Katusha a demonstrat că UCI nu este de necombătut.

Varianta a doua

Dacă este dispus să îşi calce pe orgoliu, Pat McQuaid poate găsi o soluţie mai bună, chiar dacă asta nu înseamnă automat că este foarte simplă: 19 echipe în World Tour sezonul acesta. Astfel, UCI ar scăpa de cel puţin un proces şi ar evita declanşarea haosului care se arată de ceva vreme la orizont. Pentru asta, forul mondial trebuie să ajungă la o înţelegere cu organizatorii marilor competiţii, în special Amaury Sport Organisation şi RCS Sport, astfel încât aceste companii să acorde cu un wild card mai puţin pentru cursele din 2013.

Cunoscute pentru luptele duse în trecut împotriva UCI, ASO şi RCS s-ar putea să nu fie de acord cu această cerinţă, deoarece ar însemna automat sacrificarea unei echipe Pro Continentale din Franţa, respectiv Italia. În plus, chiar dacă Uniunea Ciclistă Internaţională va obţine cooperarea lui ASO şi RCS, mai rămâne o întrebare: ce se va întâmpla cu cursele (Paris-Nisa, Milano-San Remo, Criteriul Dauphiné, etc.) care şi-au desemnat deja echipele participante? Şi aceasta, deoarece o echipă suplimentară ar însemna automat mai multe costuri, dar şi probleme de logistică, transport şi securitate.

Nu ar de mirare ca această gaură neagră în care UCI s-a afundat singură să fie folosită de adversarii săi pentru a pune bazele ligii private, readucând astfel la suprafaţă un proiect despre care Pat McQuaid spunea nu cu mult timp în urmă că se află pe un raft, uitat de toţi şi acoperit de praf. Momentan, un lucru este cert: până la startul Paris-Nisa, a doua cursă de World Tour a sezonului, au mai rămas două săptămâni. UCI are la dispoziţie mai puţin pentru a ieşi din această situaţie.

Turul Californiei 2013

Încă de la înfiinţare, în urmă cu şapte ani, Turul Californiei a oferit mereu un traseu atractiv, la care s-a adăugat prezenţa unora dintre cei mai mari ciclişti din lume, factori ce au transformat cursa de peste ocean într-una dintre cele mai apreciate competiţii din calendar, dar şi într-o candidată certă la un loc în World Tour, în viitorul apropiat. Mai mult, odată cu mutarea Turului Californiei în luna mai, acesta a devenit şi o oprire importantă pentru cicliştii care şi-au fixat ca principal obiectiv al sezonului Turul Franţei.

În 2013, organizatorii au pus la bătaie un traseu foarte dificil, cu trei finaluri în căţărare, dintre care unul va veni la capătul singurului contratimp individual. Celelalte sosiri în urcare – Tramway Road (cu 5,5 kilometri lungime şi pantă medie 9,5%, este cea mai dură ascensiune din sudul Californiei) şi Mount Diablo (18,5 kilometri lungime, pantă maximă 16%) – vor scutura serios clasamentul general şi vor avea grijă ca diferenţele să fie mari. O prezentare mai detaliată a celor opt etape, precum şi interviuri ale unor ciclişti locali, în materialul video mai jos.

Turul Omanului, primul preview al Turului Franţei

Alberto Contador, Chris Froome, Joaquim Rodriguez, Bradley Wiggins şi Cadel Evans sunt doar câţiva dintre rutierii importanţi de clasament general prezenţi la startul celei de-a patra ediţii a Turului Omanului. Ar trebui să mire asta? Absolut deloc! În condiţiile în care cursele din Italia dispar de la an la an, iar cele din Franţa (a se citi Turul Mediteranean) sunt nevoite să anuleze o etapă din cauza lipsei condiţiilor de securitate şi nu sunt în stare să producă un rezumat mai lung de două minute pentru fiecare zi, e logic ca Orientul Mijlociu să reprezinte o piaţă emergentă, a cărei traiectorie ascendentă nu se va opri prea curând.

Să nu uităm că anul viitor va apărea Turul Dubaiului, ceea ce înseamnă că se va ajunge undeva la două săptămâni şi jumătate de curse în această parte a lumii, care se vor suprapune peste competiţii ca Étoile de Bessèges şi Turul Mediteranean, iar dacă acestea nu vor găsi cât mai rapid o soluţie de a reveni la un nivel ridicat, atunci vor risca să dispară sau să coboare o categorie în ierarhia UCI, caz în care ar scădea şi interesul echipelor din afara Franţei.

Revenind la Turul Omanului şi la titlul de mai sus, ediţia din 2013 se anunţă cu adevărat una pe cinste şi chiar dacă plutonul se află la începutul sezonului, orgoliile vor fi mari, mulţi ciclişti având ceva de demonstrat: Alberto Contador lui Sky, Chris Froome lui Contador şi Bradley Wiggins (statutul de lider pentru Turul Franţei încă se joacă în tabăra lui Sky, cel puţin până la finalul Il Giro), Cadel Evans propriei echipe (care a declarat că îl susţine în continuare, dar îl păstrează pe Tejay van Garderen ca variantă de rezervă), iar Joaquim Rodriguez tuturor, dar şi echipelor încă interesate de semnătura sa, în cazul în care Katusha nu va câştiga procesul de la TAS.

Pentru al treilea an la rând, una dintre etape se va încheia pe Jabal Al Akhdhar, o căţărare teribilă, în lungime de 5,8 kilometri, cu pantă medie 10,3%. Un rutier într-o formă bună poate lua undeva la 20 de secunde în raport cu al doilea clasat, iar dacă la această diferenţă se adaugă şi bonificaţiile, atunci ecartul poate urca până la jumătate de minut. Logica spune că Alberto Contador, care are deja şapte zile de cursă în picioare, din Turul San Luis, este principalul favorit la victorie, urmat de compatriotul său, Joaquim Rodriguez, şi de Vincenzo Nibali, învingător pe Muntele Verde în 2012.

Turul Omanului nu va însemna doar o luptă între căţărători, ci şi o excelentă oportunitate pentru sprinteri şi puncheuri de a ieşi în evidenţă, de a vedea la ce nivel se află cu ceva mai mult de o lună înainte de marile clasice şi de a obţine o victorie de moral înainte de întoarcerea în Europa. Dacă Tom Boonen nu va fi un factor, urmare a operaţiei pe care a suferit-o de curând la cot, Peter Sagan promite cel puţin un succes de etapă, dar şi un duel cu Philippe Gilbert, campionul mondial. Matthew Goss, Marcel Kittel şi John Degenkolb vor avea şi ei un cuvânt important de spus, în timp ce RadioShack-Leopard este de aşteptat să nu iasă prea mult în evidenţă, ci să continue rodajul pentru clasicele pe pavate (din partea echipei luxemburgheze, Tony Gallopin ar putea să termine pe podium o etapă).

Personal, aştept să îi urmăresc la lucru pe doi ciclişti, ambii tineri şi ambii aflaţi la sezonul de debut ca profesionişti. Primul este Danny van Poppel, fiul celebrului Jean-Paul van Poppel, omul care a pus bazele “trenuleţului” modern pentru sprint, pe vremea când evolua pentru Superconfex, undeva la jumătatea anilor ’80. Fiul său mai mic are doar 19 ani şi este poate cel mai talentat rutier produs de ciclismul olandez în ultima vreme (peste Moreno Hofland, colegul său de generaţie). Un excelent sprinter în perioada petrecută ca amator, Van Poppel nu se descurcă rău nici pe porţiunile uşor valonate, şi are profilul unui rutier care în câteva sezoane poate ajunge un all-rounder de excepţie. Tocmai de aceea, îl văd capabil de măcar un top zece într-o etapă, deşi concurenţa va fi teribilă în Oman.

Celălalt ciclist care îşi va face debutul pe scena mare este Joe Dombrowski, învingătorul din Girobio. Un căţărător pur, americanul va fi “locotenentul” lui Chris Froome şi Bradley Wiggins, dar sunt şanse mari să îi fie oferită mână liberă pe Jabal Al Akhdhar, în funcţie de cum se vor descurca liderii lui Sky. Dombrowski e foarte talentat, ambiţios, prezintă o constanţă impresionantă pe căţărări şi este rezistent la efort (cei care au văzut Turul Californiei, Turul Utah sau Turul Colorado ştiu despre ce vorbesc), adică are toate atributele necesare pentru a fi viitorul câştigător de Mare Tur dat de Statele Unite, asta în ciuda faptului că Tejay van Garderen este acum în prim-plan.

Un scurt rezumat: ciclişti importanţi la start, ambiţii mari şi un traseu foarte bine gândit de către organizatori, ingredientele perfecte pentru Turul Omanului 2013, o cursă care poate deveni cea mai spectaculoasă din aceste prime luni ale sezonului.

În curând

Cine a câştigat Turul Down Under? Câte victorii de etape a obţinut Mark Cavendish în Turul Qatarului? Cine s-a impus în Turul Franţei? Care sunt rutierii triumfători în cursele italiene de o zi desfăşurate în toamnă? În acest sezon, toate întrebările de mai sus îşi vor găsi răspunsul în secţiunea numită “Cursele din 2013”, unde vor putea fi găsite toate rezultatele înregistrate în competiţiile în care a participat cel puţin o echipă World Tour.

Există “blestemul tricoului curcubeu”?

Superstiţiile şi miturile fac parte din ciclism, mulţi rutieri având tot felul de ritualuri înainte sau după o cursă. De cealaltă parte, există oameni care nu le bagă deloc în seamă sau care încearcă să ia totul în glumă şi să demonstreze că superstiţiile nu au ce căuta în sport, aşa cum s-a întâmplat cu Michael Sandstød, în 2002. Aflat în Turul Italiei, danezul a răsturnat intenţionat o solniţă pe masă, a luat apoi un pumn de sare şi l-a aruncat peste umăr, pentru a le demonstra colegilor că astfel de întâmplări nu au cum să îşi pună amprenta asupra cuiva. O zi mai târziu, Sandstød a căzut pe o coborâre, incident în urma căruia s-a ales cu opt coaste fracturate, o claviculă ruptă şi un plămân perforat.

După ce Philippe Gilbert a câştigat titlul mondial la Valkenburg, mulţi s-au întrebat dacă “blestemul tricoului curcubeu” îl va afecta pe belgian. Deşi e prea devreme pentru a răspunde la asta, cert este că la o săptămână de la acel succes, rutierul echipei BMC a căzut în Turul Lombardiei şi a fost nevoit să abandoneze. La începutul lui 2013, Gilbert a căzut din nou, de această dată în Turul Down Under, cursă în care tot ce a obţinut a fost un loc trei într-o etapă, în ciuda faptului că mulţi îl considerau favorit la câştigarea clasamentului general.

Are Philippe Gilbert motive să îşi facă griji în acest sezon, în care şi-a propus să reuşească din nou “tripla Ardenilor” (victorii în Amstel Gold Race, Flèche Wallonne, Liège–Bastogne–Liège)? Să vedem ce spune istoria:

Tom Simpson (1965) – mulţi sunt de părere că britanicul poate fi etichetat drept primul rutier din istorie care a fost lovit de “blestemul tricoului curcubeu”. La câteva luni după ce l-a învins pe germanul Rudi Altig, la San Sebastian, Simpson s-a accidentat grav în timp ce schia, iar din cauza fracturii suferite la picior, tot sezonul 1966 a fost compromis. Purtătorul tricoului curcubeu a obţinut victorii doar în criterii şi a avut o evoluţie mult sub aşteptări în Turul Franţei, marele său obiectiv, unde a abandonat în etapa a 17-a.

Jean-Pierre Monseré (1970) – unul dintre cei mai tineri campioni mondiali din istorie, belgianul s-a bucurat foarte puţin de triumful său. La finalul unei curse pe care a câştigat-o îmbrăcat în tricoul curcubeu, tatăl lui Monseré, care se afla la sosire, a suferit un infarct fatal în timp ce se bucura pentru succesul fiului său. Apoi, în primăvara lui 1971, când concura în Grote Jaarmarktprijs, Jean-Pierre Monseré a fost lovit de o maşină şi a încetat din viaţă.

Freddy Maertens (1981) – rutierul originar din Flandra a cucerit de două ori titlul suprem (Ostana şi Praga), iar triumful din Cehia a coincis cu ultima victorie a carierei într-o cursă de prestigiu. După acel succes, Maertens a mai continuat şase ani, schimbând în permanenţă echipele şi tot ce a mai făcut a fost să se impună în două curse de mai mică importanţă, desfăşurate în ţara natală.

Stephen Roche (1987) – în urmă cu ceva mai mult de un sfert de secol, irlandezul a câştigat Tripla Coroană (Il Giro, Le Tour şi titlul mondial), însă apoi cariera sa nu a mai fost niciodată la fel. În anul următor, o mai veche accidentare la genunchi (suferită pe velodrom, în 1986, în timp ce concura într-o cursă de şase zile la Paris-Bercy) a recidivat, iar Roche a ratat aproape întreg sezonul. Mai mult, după acel moment, Roche a mai bifat doar opt succese până când s-a retras, în 1993.

Rudy Dhaenens (1990) – la singura ediţie a Campionatelor Mondiale organizată în Asia (Utsunomiya, Japonia), Dhaenens a bifat cel mai mare succes al carierei. Totodată, aceea a fost ultima cursă de şosea câştigată de belgian, care a fost nevoit să se retragă din activitate în 1992, din cauza unor probleme cardiace.

Lance Armstrong (1993) – unul dintre cei doar doi americani triumfători la Campionatele Mondiale, texanul a pornit la drum în stagiunea următoare cu obiectivul de a câştiga măcar o clasică din Ardeni şi o etapă în Turul Franţei. Nimic din ce şi-a propus Armstrong nu s-a materializat în 1994: în cursele de o zi de pe Bătrânul Continent nu s-a făcut remarcat decât prin două clasări pe podium în Liège–Bastogne–Liège şi Clasica San Sebastian, în Marea Buclă a abandonat după o evoluţie ştearsă, iar singura sa victorie a venit acasă, într-o etapă din Tour du Pont.

Luc Leblanc (1994) – la Agrigento, în Italia, i-a învins pe Claudio Chiappucci şi Richard Virenque, la capătul unei curse de şase ore şi jumătate. Acea victorie a rămas singura a francezului într-o cursă oficială timp de un an şi 10 luni, deoarece tot sezonul 1995 a fost marcat de accidentări, operaţii şi incertitudini de viitor, după ce formaţia pentru care evolua, Le Groupement, s-a trezit fără sponsor principal cu o săptămână înainte de finalul Turului Franţei.

Laurent Brochard (1997) – pentru mulţi, succesul ciclistului din Hexagon pe circuitul de la San Sebastian a venit ca o surpriză, în ciuda faptului că sezonul 1997 a fost unul foarte bun, cu victorii de etapă în Turul Franţei şi Midi Libre. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor rutieri, destinul lui Brochard s-a schimbat în anul următor, deşi din motive diferite de cele cu care s-au confruntat alţi câştigători ai tricoului curcubeu. În 1998, francezul a fost implicat în celebrul scandal Festina, care a erupt în timpul Marii Bucle: aflat sub o presiune imensă din partea presei, Brochard a recunoscut că s-a dopat şi a primit o suspendare de şase luni.

Igor Astarloa (2003) – după ce a cucerit titlul suprem, spaniolul a semnat cu Cofidis, dar a stat alături de echipa franceză doar până în aprilie 2004, deoarece aceasta şi-a suspendat temporar activitatea, urmare a scandalului imens de dopaj în care a fost implicată. După acel moment, bascul nu a mai revenit la nivelul din 2003 şi a intrat pe o pantă descendentă, care a culminat cu suspendarea sa pentru doi ani de către UCI (din cauza valorilor anormale ale sângelui) şi retragerea din activitate.

Alessandro Ballan (2008) – în urmă cu cinci ani, jocurile la Varese păreau făcute pentru Paolo Bettini, care căuta al treilea titlu consecutiv. Însă Franco Ballerini a mizat pe mai multe “cărţi”, iar una dintre acestea a avut succes: Alessandro Ballan a atacat pe final, a ajuns primul la sosire şi a intrat în posesia unei medalii de aur la care nici el nu se aştepta. Ce a urmat apoi? Italianul a fost diagnosticat cu cytomegalovirus, un virus herpetic ce l-a ţinut în afara curselor jumătate de an, aducându-l pe Ballan până la punctul de a declara că abia aşteaptă să scape de tricoul curcubeu. În cele patru sezoane trecute de la victoria de pe teren propriu, actualul ciclist al lui BMC a obţinut doar patru succese, a fost investigat pentru dopaj şi a suferit o accidentare teribilă la antrenamente, în toamna lui 2012, când şi-a fracturat femurul, o coastă şi şi-a rupt splina.

Thor Hushovd (2010) – primul norvegian din istorie triumfător în cursa pe şosea de la Campionatele Mondiale, Hushovd a câştigat doar patru etape îmbrăcat în tricoul curcubeu. Este adevărat, două dintre acestea au venit în Turul Franţei, însă scandinavul a dezamăgit în cele 12 luni în care a purtat tunica distinctivă. Mai mult, deşi campion mondial, Thor Hushovd a fost redus de multe ori la rolul de “lansator” al colegului său de la Garmin, Tyler Farrar. După ce s-a transferat la BMC, norvegianul a fost diagnosticat cu un virus necunoscut, din cauza căruia a concurat foarte puţin în 2012, ratându-şi toate obiectivele.

Evident, toate întâmplările povestite mai sus sunt interpretabile şi nu au venit strict ca o consecinţă a câştigării tricoului curcubeu. Totuşi, dacă Philippe Gilbert va avea un an foarte slab, atunci asta va duce la consolidarea locului/statutului pe care “blestemul tricoului curcubeu” îl are în ciclism.