Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Archive for the month “octombrie, 2012”

Ciclismul columbian renaşte

A fost o vreme când rutierii din statul sud-american erau printre cei mai buni din lume şi obţineau victorii la foc automat în Europa. Totul a fost posibil, aşa cum se întâmplă deseori, datorită unui deschizător de drumuri; în cazul Columbiei, acesta s-a numit Alfonso Florez. Câştigător al Turului Naţional în 1979, Florez a venit un an mai târziu pe Bătrânul Continent şi a impresionat pe toată lumea după ce s-a impus în Tour de l’Avenir, cursă care până la el mai fusese câştigată de Felice Gimondi, Joop Zoetemelk sau Gianbattista Baronchelli.

După acel succes, Florez a fost numit căpitanul primei echipe columbiene care a participat în Turul Franţei, Colombia-Varta, un fel de naţională compusă din ciclişti amatori. Chiar şi aşa, doi rutieri de-ai săi, Edgar Corredor şi Jose Patrocinio Jimenez, au terminat între primii 20, în compania unor nume care au scris pagini importante în istoria ciclismului, ca Stephen Roche, Robert Millar, Pedro Delgado sau Claude Criquielion. Acela a reprezentat începutul unei poveşti de succes a columbienilor în cursele din Europa, o poveste care s-a materializat în câştigarea mai multor curse mari pe etape.

Epoca lui “El Jardinerito”

Ascensiunea columbienilor în Turul Franţei a fost posibilă nu doar datorită valorii acestora, ci şi viziunii lui Felix Levitan, mâna dreaptă a lui Jacques Goddet, directorul de la acea vreme. Dacă acesta era interesat de latura pur sportivă a lucrurilor, Levitan a fost mereu un om mai pragmatic, mai calculat, pentru care aspectul financiar a jucat un rol important. În acelaşi timp un vizionar, Levitan a încurajat participarea cicliştilor din ţările “exotice” la acea vreme, precum Columbia şi Statele Unite (de altfel, în prima jumătate a anilor ’80, Felix Levitan se gândea serios la înfiinţarea unui Tur al Statelor Unite, intuind impactul pe care îl va avea Greg LeMond).

La un an de la debutul în Turul Franţei, a venit şi prima victorie a unui ciclist columbian, un succes cu adevărat incredibil, obţinut pe legendara căţărare Alpe d’Huez, în faţa lui Laurent Fignon, Greg LeMond sau Bernard Hinault. A fost un moment cu adevărat istoric, care i-a făcut pe rutierii europeni să îi privească cu mai mult respect pe cei sud-americani, văzuţi până atunci ca reprezentanţi ai unei ţări din “lumea a treia” a sportului la acea vreme. Dar cine era cel care tocmai pusese Columbia pe harta ciclismului?

Născut în 1961, Luis Herrera a fost nevoit de tânăr să se apuce de grădinărit – de unde şi porecla “El Jardinerito” – pentru a-şi ajuta familia foarte săracă. Până la urmă, tocmai asta i-a schimbat viaţa, deoarece mama lui i-a cumpărat o bicicletă, astfel încât să ajungă cât mai repede în diversele locaţii în care trebuia să muncească. La fel cum au stat lucrurile în cazul altor mari campioni, ca Fausto Coppi sau Sean Kelly, bicicleta a reprezentat pentru el modalitatea de a scăpa de sărăcie. Treptat-treptat, Herrera şi-a descoperit pasiunea pentru ciclism şi a observat că devine din ce în ce mai bun la acest sport, ceea ce l-a determinat să se înscrie într-un club. Astfel, a luat parte în 1980 la cea de-a 13-a ediţie a Turului Columbiei la tineret, unde a terminat pe locul şase şi a intrat în posesia premiului pentru cel mai bun căţărător. Paşii pe care i-a urmat Herrera din acel moment au fost logici: participări şi rezultate bune în Tour de l’Avenir, Coors Classic, Turul Columbiei şi Clasico RCN. Apoi, în 1984 a luat startul în Turul Franţei, cursă în care a oferit o nouă mostră a talentului său uriaş şi a arătat că va fi unul dintre rutierii de urmărit în viitor.

Încurajaţi de rezultatele bune din 1983 şi 1984, dar şi de semnalele primite din partea organizatorilor Turului Franţei, columbienii au creat prima echipă profesionistă din istoria ţării, Café de Colombia, o grupare sponsorizată de Asociaţia Naţională a Producătorilor de Cafea. Aceasta a semnat imediat cu Luis Herrera, Alfonso Florez, Fabio Parra sau Pablo Emilio Wilches Tumbia şi a trimis o distribuţie foarte puternică într-o ediţie de neuitat a Marii Bucle. Cea din 1985. Formaţia columbiană a fost una dintre marile protagoniste şi şi-a lăsat puternic amprenta asupra acesteia: a plasat doi oameni între primii zece, a obţinut trei victorii de etapă şi l-a dat pe câştigătorul tricoului alb cu buline roşii, acelaşi “El Jardinerito”.

În sezoanele care au urmat, victoriile au venit pe bandă automată pentru Luis Herrera şi au avut darul de a-l plasa pe acesta în galeria celor mai mari căţărători ai tututor timpurilor: nu doar că rutierul echipei Café de Colombia a obţinut succese de etapă în toate cele trei Mari Tururi, dar a şi câştigat clasamentul căţărătorilor în aceste curse, o performanţă care a mai fost realizată doar de Federico Bahamontes. Însă cel mai mare triumf al său a venit în primăvara lui 1987, când Lucho Herrera s-a impus în Turul Spaniei, primul şi singurul ciclist din istorie care a triumfat într-o cursă majoră.

Evident, şi în spatele acelui triumf există o poveste: columbianul nu a mers acolo ca lider al formaţiei sale, ci ca “locotenent” al lui Martin Ramirez, câştigătorul Criteriului Dauphiné Libéré din 1984. În plus, nici nu era văzut cu şanse reale la un loc pe podium şi chiar era ignorat, toată lumea concentrându-se pe mult aşteptatul duel dintre Sean Kelly şi Laurent Fignon. Deşi prima săptămână a avut un total de 41 de kilometri de contratimp individual, diferenţele create între marii favoriţi şi Herrera nu au fost atât de mari. Profitând şi de faptul că Ramirez nu s-a aflat în cea mai bună formă, el a primit rolul de căpitan al echipei şi a arătat de ce este în stare odată cu apariţia munţilor dificili. Un astfel de episod a fost Lagos de Covadonga, unde a obţinut un succes memorabil după o adevărată demonstraţie de forţă, cu un avans de aproape un minut şi jumătate în faţa următorului clasat. După acel succes, Herrera a devenit noul lider al clasamentului general şi şi-a păstrat tricoul distinctiv până la Madrid, în ultima zi.

Columbia la putere

Luis Herrera nu a fost singurul ciclist important dat de ţara sud-americană în acea perioadă. Rând pe rând, în acelaşi timp cu el, şi-au făcut apariţia pe marea scenă oameni ca Henry Cardenas, Alvaro Mejia, Oliveiro Rincon, Alberto Camargo, Carlos Jaramillo sau Hernan Buenahora. Aceştia au dovedit sinonimi cu cursele pe etape şi cu munţii înalţi, iar asta s-a văzut în ceea ce a fost cea mai bună perioadă a ciclismului columbian pe Bătrânul Continent. Practic, au fost câţiva ani în care nu exista cursă fără ca un columbian să nu iasă în evidenţă.

Il Giro, Le Tour, La Vuelta, Criteriul Dauphiné Libéré sau Turul Cataluniei au fost curse în care micuţii căţărători au strălucit, fie prin victorii de etapă, fie prin clasări pe podium în compania unora dintre cei mai titraţi rutieri din istorie. Generaţia aceea incredibilă care a făcut spectacol în anii ’80 s-a oprit undeva la jumătatea deceniului următor, dar nu s-a creat un gol prea mare, deoarece alţi doi oameni importanţi au apărut, la distanţă de numai câţiva ani. Primul a fost Santiago Botero.

Debutant la Kelme-Costa Blanca, Botero şi-a făcut un nume nu doar datorită aptitudinilor sale de căţărător, cât şi calităţilor arătate la contratimp, un paradox, deoarece columbienii nu străluciseră niciodată până la el la această disciplină. Pe lângă tricoul alb cu buline roşii în Turul Franţei, numeroase victorii de etapă în Le Tour şi La Vuelta şi triumful din Turul Romandiei din 2005, Botero este ţinut minut şi pentru titlul mondial cucerit în 2002, la Zolder, în Belgia. Condus din maşina tehnică de Gianni Savio, actualul manager al lui Androni Giocattoli-Venezuela, Santiago Botero a devenit primul ciclist sud-american din istorie care a cucerit tricoul curcubeu, înaintea lui Michael Rich şi Igor Gonzales de Galdeano.

La câţiva ani de la acel succes, un alt columbian a apărut în lumina reflectoarelor: este vorba despre Juan Mauricio Soler, poate unul dintre cele mai mari talente ale ultimelor două decenii, dar şi unul dintre cei mai ghinionişti ciclişti văzuţi vreodată. În 2007, la doar al doilea sezon ca profesionist, Soler se afla la echipa Barloworld, manageriată de Claudio Corti, vice-campionul mondial din 1984. Luat în primul Tur al Franţei în care Barloworld a fost invitată, Soler a surprins pe toată lumea şi a câştigat o etapă montană, încheiată la Briançon, dar şi tricoul de cel mai bun căţărător, la 22 de ani de la rezultatul similar al lui Luis Herrera. Din păcate, cariera lui Soler a fost presărată cu mai multe accidentări şi acestea nu doar că i-au oprit progresul, dar l-au şi obligat să se retragă din activitate, după o căzătură gravă în Turul Elveţiei din 2011, care aproape l-a costat viaţa.

Evident, o întrebare se punea în acel moment: cine venea din urmă?

Noua generaţie

Pentru câţiva ani, părea că ciclismul columbian a intrat într-un con de umbră, iar o revenire la nivelul din anii ’80–’90 părea foarte puţin probabilă. Nu a fost cazul, deoarece lucrurile au început să se mişte destul de bine şi de repede, chiar dacă nu mulţi au observat acest lucru imediat. În 2008, la Varese, Fabio Duarte a devenit campion mondial de tineret pe şosea, un succes care trei ani mai târziu a fost urmat de apariţia echipei Gobernacion de Antioquia, condusă de Santiago Botero. Aici s-a lansat Sergio Henao, un ciclist născut în anul în care Luis Herrera a triumfat în Turul Spaniei, un motiv în plus, în afara talentului său uriaş, pentru ca mulţi să vadă în el un viitor câştigător de Mari Tururi.

Cam în aceeaşi vreme în care Henao impresiona prin evoluţiile din cursele desfăşurate în America de Sud şi de Nord, câţiva membri ai Institutului pentru Sport din Columbia se întâlneau cu Claudio Corti pentru a discuta despre posibilitatea înfiinţării unei echipe care să se bazeze exclusiv pe rutieri din această ţară, într-o încercare de a readuce ciclismul columbian la nivelul din anii ’80. Proiectul a devenit realitate în 2012 şi chiar dacă gruparea sud-americană a avut un start mai dificil, rezultatele au început să vină odată cu trecerea lunilor, iar finalul sezonului a găsit-o pe Colombia-Coldeportes cu şase succese şi cu clasări bune în Brabantse Pijl, Turul Trentino, Turul Californiei şi Turul Portugaliei.

Tot în actuala stagiune, Henao a trecut la o echipă de World Tour – Sky – acolo unde a făcut o pereche perfectă cu compatriotul său, Rigoberto Uran, vice-campionul olimpic de la Londra. În Italia, Carlos Betancur a ţinut-o în spate pe Acqua & Sapone prin succesele obţinute, în timp ce Miguel Angel Rubiano Chavez a fost unul dintre oamenii importanţi pentru Androni Giocattoli-Venezuela, ajutând-o pe aceasta să câştige titlul naţional. Ceva mai la vest, Nairo Quintana a dovedit că victoria din Tour de l’Avenir ediţia 2010 nu a reprezentat “a one hit wonder”, aşa cum ar spune americanii. Ciclistul echipei Movistar a strălucit în Turul Murciei, Route du Sud, Criteriul Dauphiné şi Vuelta, chiar dacă a pornit în unele dintre acestea ca simplu ajutor pentru căpitanii echipei. Prin prestaţiile sale, Quintana şi-a depus candidatura la titlul de favorit pentru Turul Franţei şi Turul Spaniei din anii următori, evident, cu condiţia ca traseul să fie unul muntos.

Chiar dacă nu au urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului în nicio cursă din 2012, Cayetano Sarmiento şi Winner Anacona nu pot fi nici ei trecuţi cu vederea. Primul a fost cel mai bun căţărător din Criteriul Dauphiné, în timp ce al doilea, unul dintre cicliştii cu cele mai interesante nume din plutonul actual, are toate şansele să devină un rutier specializat pe clasicele din Ardeni şi cele de toamnă, desfăşurate în Italia.

Având în vedere toate aceste realizări, care au dus Columbia până pe locul 11 în ierarhia World Tour (peste Franţa sau Elveţia), întrebarea logică acum este care dintre aceştia va câştiga un Mare Tur? Când va avea loc asta nu mai reprezintă o problemă, deoarece e o certitudine că se va întâmpla curând.

Victoriile obţinute de rutierii columbieni în 2012, în Europa:

Martie – Etapa l şi clasamentul general în Turul Murciei – Nairo Quintana Rojas

Martie – Etapa a lV-a din Turul Cataluniei – Rigoberto Uran

Aprilie – Etapa a lV-a din Turul Trentino – Darwin Atapuma

Mai – Etapa a V-a din Turul Belgiei – Carlos Betancur

Mai – Etapa a Vl-a din Turul Italiei – Miguel Angel Rubiano Chavez

Iunie – Trofeo Melinda – Carlos Betancur

Iunie – Etapa a Vl-a din Criteriul Dauphiné – Nairo Quintana Rojas

Iunie – Etapa a lll-a şi clasamentul general în Route du Sud – Nairo Quintana Rojas

Iulie – Etapa a V-a din Turul Burgosului – Esteban Chaves

August – Gran Premio Citta di Camaiore – Esteban Chaves

Septembrie – Etapa a V-a din Giro di Padania – Carlos Betancur

Septembrie – Giro del Piemonte – Rigoberto Uran

Octombrie – Coppa Sabatini – Fabio Duarte

Octombrie – Giro dell’Emilia – Nairo Quintana Rojas

Ierarhiile World Tour la finalul lui 2012

Clasamentul individual:

1 – Joaquim Rodriguez – 692 de puncte

2 – Bradley Wiggins – 601 puncte

3 – Tom Boonen – 410 puncte

4 – Vincenzo Nibali – 400 de puncte

5 – Alejandro Valverde – 394 de puncte

6 – Simon Gerrans – 390 de puncte

7 – Christopher Froome – 376 de puncte

8 – Peter Sagan – 351 de puncte

9 – Samuel Sanchez – 332 de puncte

10 – Rui Costa – 320 de puncte

11 – Edvald Boasson Hagen – 317 puncte

12 – Alberto Contador – 290 de puncte

13 – Ryder Hesjedal – 241 de puncte

14 – Jurgen Van Den Broeck – 237 de puncte

15 – Rigoberto Uran – 199 de puncte

16 – Daniel Martin – 196 de puncte

17 – Michael Rogers – 194 de puncte

18 – Bauke Mollema – 194 de puncte

19 – Sergio Henao – 194 de puncte

20 – Roman Kreuziger – 189 de puncte

Clasamentul pe echipe:

1 – Sky – 1767 de puncte

2 – Katusha – 1273 de puncte

3 – Liquigas – 1197 de puncte

4 – Omega Pharma-Quick Step – 1162 de puncte

5 – Movistar – 952 de puncte

6 – Orica-GreenEdge – 920 de puncte

7 – BMC – 917 puncte

8 – Rabobank – 799 de puncte

9 – Garmin-Sharp – 762 de puncte

10 – Astana – 645 de puncte

11 – Lotto-Belisol – 625 de puncte

12 – RadioShack-Nissan – 619 puncte

13 – Euskaltel – 555 de puncte

14 – Lampre – 435 de puncte

15 – Saxo Bank-Tinkoff Bank – 401 puncte

16 – Vacansoleil – 364 de puncte

17 – AG2R – 315 puncte

18 – FDJ – 246 de puncte

Clasamentul pe naţiuni:

1 – Spania – 1889 de puncte

2 – Marea Britanie – 1163 de puncte

3 – Italia – 1115 puncte

4 – Belgia – 1014 puncte

5 – Australia – 962 de puncte

6 – Olanda – 733 de puncte

7 – S.U.A. – 530 de puncte

8 – Norvegia – 449 de puncte

9 – Germania – 447 de puncte

10 – Portugalia – 412 puncte

11 – Columbia – 404 puncte

12 – Franţa – 367 de puncte

13 – Slovacia – 361 de puncte

14 – Elveţia – 357 de puncte

15 – Canada – 278 de puncte

16 – Irlanda – 259 de puncte

17 – Polonia – 232 de puncte

18 – Slovenia – 211 puncte

19 – Cehia – 195 de puncte

20 – Rusia – 163 de puncte

Pe scurt

Leopard SA, compania care administrează echipa RadioShack-Nissan, a anunţat că a renunţat la colaborarea cu managerul Johan Bruyneel, din cauza scandalului imens în care acesta este implicat. Totuşi, momentan nu e clar dacă belgianul a rupt toate legăturile cu gruparea luxemburgheză în condiţiile în care se ştia că Bruyneel este unul dintre co-proprietarii formaţiei, urmare a fuziunii realizate anul trecut, între RadioShack şi Leopart-Trek. Fostul manager al lui Lance Armstrong a anunţat că va lupta în continuare pentru a-şi demonstra nevinovăţia.

Potrivit unor informaţii neoficiale, sunt şanse mari ca la RadioShack-Nissan să ajungă Bob Stapleton şi Allan Peiper, cei care până anul trecut s-au ocupat de HTC-Highroad. În vârstă de 54 de ani, Stapleton a luat o pauză după ce echipa pe care o conducea s-a desfiinţat, deoarece nu a găsit un sponsor, în ciuda faptului că HTC era una dintre cele mai de succes formaţii din istoria acestui sport. El şi-a arătat disponibilitatea de a reveni în ciclism şi a recunoscut că a fost contactat de două grupări de World Tour, însă niciuna nu a fost RadioShack-Nissan.

Christian Prudhomme, directorul Turului Franţei, a declarat că nu este de acord ca victoriile obţinute de Lance Armstrong în Marea Buclă, în cazul în care îi vor fi retrase acestuia, să îi fie acordate altcuiva. Prudhomme s-a referit la perioada 1999-2005 ca fiind una “pătată”, dar momentan nu este clar dacă vrea să lase primul loc vacant sau să pună un asterix în dreptul lor, aşa cum s-a întâmplat cu succesul danezului Bjarne Riis, din 1996.

Cea mai importantă echipă de ciclism din Canada, Spidertech, şi-a suspendat activitatea pentru 2013, o decizie despre care managerul Steve Bauer a spus că nu a fost luată din cauza recentelor probleme din ciclism, generate de dezvăluirile făcute de USADA. În schimb, Bauer a spus că hotărârea are legătură cu intenţia formaţiei nord-americane de a face tot posibilul pentru ca în 2014 să primească o licenţă World Tour. Din primele informaţii, toţi rutierii aflaţi la Spidertech vor fi ajutaţi să îşi găsească o echipă la care să evolueze anul viitor.

USADA vs Lance Armstrong – rezumat

Am citit cele 202 pagini ale dosarului construit de USADA pe baza mărturiilor oferite de 26 de persoane şi am făcut un rezumat, deşi volumul de informaţii este imens, acoperind aproape un deceniu şi jumătate şi mai multe planuri. Următoarele rânduri nu sunt neapărat în ordine cronologică, ci în ordinea în care au fost prezentate de către USADA în raportul final.

– În dosar nu se regăsesc mărturiile tuturor martorilor pe care îi avea USADA; aceştia ar fi depus mărturie dacă Lance Armstrong ar fi ales să conteste acţiunea Agenţiei Anti-Doping din Statele Unite. De asemenea, informaţiile nu au fost obţinute de la procuratură, deşi au fost cerute în mai multe rânduri.

– Lance Armstrong i-a plătit doctorului Michele Ferrari un milion de euro pentru serviciile oferite timp de 15 ani.

– 20 dintre cei 25 de ciclişti care au terminat pe podiumul Turului Franţei între 1999 şi 2005 au avut probleme cu dopajul. Dacă se merge mai mult în trecut şi se porneşte din 1996 până în 2010, 36 dintre cei 45 de rutieri care au încheiat pe podium au apelat la substanţe interzise.

– Colaborarea dintre Lance Armstrong şi Michele Ferrari a început în 1995, iar eritropetina, care nu a putut fi detectată până în 2000, era ascunsă într-un termos în timpul curselor.

– Kristin Armstrong, soţia lui Lance Armstrong timp de cinci ani, a ştiut că Lance Armstrong utiliza eritropoetină, substanţă pe care a numit-o “un rău necesar”. Mai mult, la cererea lui Armstrong, ea le-a dat colegilor săi tablete cu cortizon.

– La Campionatele Mondiale din 1998, desfăşurate la Valkenburg, aflând că un comisar al UCI urma să îl testeze pe Lance Armstrong, doctoral Pedro Celaya a luat o pungă cu soluţie salină, a ascuns-o sub haină şi a mers în camera de hotel al lui Lance Armstrong, căruia i-a administrat soluţia intravenos, astfel încât nivelul hematocritului să scadă.

– În timpul Turului Franţei din 1999, un angajat al echipei US Postal mergea în urma caravanei pe motocicletă, cu un termos ce conţinea eritropoetină, substanţă care seara le era administrată cicliştilor.

– La aceeaşi ediţie a Marii Bucle, Lance Armstrong, Tyler Hamilton şi Kevin Livingston erau singurii rutieri care utilizau EPO, deoarece făceau parte din “echipa A”, ceea ce însemna că erau cei mai importanţi oameni ai grupării. Cu toate că nu făcea parte din “echipa A”, George Hincapie ştia ce se petrecea.

– În 2000, când s-a găsit un test pentru descoperirea eritropoetinei, doctorul Michele Ferrari a recomandat dopajul sangvin. Acesta a început să fie folosit din 2001.

– Evoluţia lui Lance Armstrong în etapa a noua din Turul Franţei 2000 a ridicat cele mai multe semne de întrebare. Pe Hautacam, americanul se afla la şase minute în urma lui Jan Ullrich, a accelerat, l-a depăşit pe acesta şi a terminat cu un avans de patru minute în faţa germanului, după ceva mai mult de zece kilometri de la momentul atacului.

– La finalul anului 2000, George Hincapie i-a cerut lui Lance Armstrong să îl prezinte doctorului Michele Ferrari, pentru a-i pune la punct un program de doping anual, pentru care plătea 12 000 de dolari. În afară de el, din echipa US Postal s-au mai dopat de-a lungul timpului Levi Leipheimer, David Zabriskie, Thomas Danielson, Christian Vandevelde, Jonathan Vaughters, Floyd Landis, Kevin Livingston, Michael Barry, Matthew White şi Tyler Hamilton.

– Porecla pe care Lance Armstrong i-a dat-o lui Michele Ferrari a fost “Schumi”, cu referire la Michael Schumacher, care pilota un monopost Ferrari.

– Christian Vandevelde a refuzat la început să se dopeze, dar a fost ameninţat că va fi dat afară din echipă dacă nu se va accepta.

– Potrivit lui Chris Carmichael, doar patru oameni ştiau ce se întâmplă în organismul lui Lance Armstrong: el, Johan Bruyneel, Michele Ferrari şi Freddy Viaene, maseurul americanului.

– Doctorul Michele Ferrari a fost prezent la mai multe antrenamente ale echipei US Postal, în Spania, Franţa, Italia şi Statele Unite. De asemenea, italianul organiza tabere de antrenament cu toţi cicliştii care colaborau cu el: astfel, s-a ajuns la situaţia ca Lance Armstrong, Levi Leipheimer, Eddy Mazzoleni, Andrey Kashechkin şi Alexandre Vinokourov să participe la o tabăra comună, în Tenerife.

– Pentru Johan Bruyneel, Turul Franţei are darul de a scoate mereu atât tot ce era  mai bun, cât şi tot ce era mai rău din oameni.

– În afară de EPO, s-a mai recurs la testosteron (sub formă lichidă sau sub forma unor plasturi), hormon umani de creştere, cortizon şi dopaj sangvin. Tocmai de aceea, unii rutieri aveau impresia că deseori erau trataţi precum nişte “porcuşori de Guineea”.

– Dacă un ciclist avea hematocritul peste 50%, din cauza consumului de EPO, folosea soluţie salină, al cărei rol era să scadă nivelul acestuia sub 50%.

– Pedro Celaya şi Luis Garcia del Moral sunt cei doi doctori aflaţi pe statul de plată al lui US Postal. Primul a plecat de la echipă după câţiva ani, dar s-a întors şi l-a înlocuit pe Del Moral, de care Armstrong a fost nemulţumit, după ce aproape a pierdut Turul Franţei din 2003.

– Jose “Pepe” Marti avea statutul de “antrenor al echipei”, însă rolul său principal era să le furnizeze cicliştilor substanţe interzise. Porecla primită era “Curierul”.

– Marti i-a vândut eritropoetină lui Levi Leipheimer când americanul se afla la Rabobank şi Gerolsteiner, iar acesta l-a rugat pe spaniol să nu îi spună lui Lance Armstrong că ajută un rutier de la o echipă rivală.

– Lance Armstrong a susţinut că i s-au făcut 500-600 de teste de-a lungul carierei şi toate au fost negative. Potrivit raportului USADA, au fost doar puţin peste 200 de teste.

– Lance Armstrong şi echipa sa de avocaţi au încercat în mai multe rânduri să îi intimideze pe martorii USADA, printre care George Hincapie, Levi Leipheimer, Floyd Landis şi Tyler Hamilton.

– Un ciclist trebuia să urmeze trei reguli când utiliza EPO: să şi-o administreze intravenos, să facă asta seara (deoarece până dimineaţa nu mai putea fi detectată) şi să se ascundă mereu de oficialii veniţi să îl testeze. Tocmai de aceea, rutierii erau îndemnaţi să nu le deschidă acestora uşa şi să se dopeze la un prieten, nu la adresa unde erau înregistraţi.

– Potrivit lui David Zabriskie, echipa ştia şi cu o zi înainte că urmau să vină membri ai USADA, WADA sau UCI pentru a le lua probe de sânge şi urină. Johan Bruyneel era întotdeauna cel care îi anunţa.

– În Turul Franţei din 2009, Agenţia Franceză Anti-Doping a efectuat teste împreună cu Uniunea Ciclistă Internaţională şi în raportul final a consemnat că echipa Astana, pentru care concura Lance Armstrong, a beneficiat de anumite avantaje şi informaţii privilegiate.

– Pentru că testosteronul este produs de organism, testosteronul sintetic era foarte greu de depistat, iar rutierilor li se recomandă să îl folosească în cantităţi mici.

– Cortizonul nu reprezenta o problemă, deoarece doctorii echipei putea elibera o reţetă antedatată, pentru a demonstra că rutierii au apelat la acest hormon din cauze medicale.

– Între 13 februarie 2009 şi 30 aprilie 2010, USADA i-a luat lui Lance Armstrong nouă probe de sânge. Acestea au fost analizate de profesorul Christopher J. Gore, care a observat un nivel scăzut al reticulocitelor, globule roşii produse automat de organism. Potrivit lui Gore, asta arată că Lance Armstrong a folosit dopaj sangvin.

– Levi Leipheimer a depus mărturie în faţa unui juriu, privind cazul care i-a fost deschis lui Lance Armstrong de către procuratura americană. Pentru asta, Johan Bruyneel a luat hotărârea ca lui Leipheimer să nu îi fie prelungit contractul cu RadioShack şi în sezonul 2012.

USADA vs Lance Armstrong – dosarul final

Un document care merită citit, indiferent de părerile pro sau contra pe care Lance Armstrong le-a generat şi continuă să le genereze. Per total, cazul este cu bătaie lungă, iar americanul şi Johan Bruyneel nu sunt singurii care vor avea de suferit, deoarece mai multe echipe sunt atinse, într-un mod sau altul, de aceste informaţii. Tocmai de aceea, e foarte posibil ca noi “cutremure” să apară în următoare luni.

USADA vs Armstrong

Poluarea, bună pentru ciclism?!

Astăzi începe Turul Beijingului, dar nu o să fac nicio avancronică. În schimb, o să spun că este o cursă destul de controversată, nu doar pentru că îi obligă pe ciclişti să călătorească mult la final de sezon, dar şi din cauza poluării, care reprezintă pentru toţi cei prezenţi acolo un factor ridicat de risc. Un exemplu: conform site-ului Ministerului Chinez al Mediului, nivelul poluării a avut un indice şi de 457 în ultimele două zile. Ce înseamnă asta? Explicaţia este oferită de tabelul de mai jos.

Image

Şi atunci, ce mai caută rutierii în China, în afară de puncte World Tour? Cred că cel mai bun răspuns îl poate da Global Cycling Promotion.

O victorie cât un sezon

Sâmbătă, în avancronica făcută cursei Paris-Tours, am adus în discuţie statistica întocmită de L’Equipe, prin care se arăta că eticheta de “clasică a spinterilor” nu i se potriveşte, cel puţin nu în ultimul sfert de secol, deoarece 15 rutieri au câştigat în urma unei evadări sau a unui atac. Aşa s-a întâmplat şi duminică, atunci când o acţiune iniţiată de câţiva ciclişti cu aproximativ 20 de kilometri înainte de final a ajuns până la sosire, ajutată şi de o căzătură care a destabilizat un pluton ce controlase bine cursa până în acel moment.

Drept urmare, lupta pentru victorie a reprezentat o afacere între trei oameni, niciunul cu calităţi de sprinter: Niki Terpstra, Laurens De Vresse şi Marco Marcato. Italianul în vârstă de 28 de ani a fost cel mai puternic şi s-a impus în Tours, la un an după ce terminase pe locul secund în această clasică, tot după o evadare. Un rutier spectaculos, apreciat de fani pentru atacurile date aproape în fiecare cursă, Marcato şi-a arătat din nou calităţile, care l-au ajutat să obţină clasări bune în clasicele pe pavate, în cele valonate şi chiar în etape din Marile Tururi.

Până sezonul acesta, Marco Marcato a fost un abonat al locurilor doi şi trei, doar două succese aflându-se până acum în palmaresul său, în cei patru ani petrecuţi alături de Vacansoleil: în Tour de Vendée (2011) şi într-o etapă din Étoile de Bessèges (2012). De duminică, situaţia s-a schimbat total, iar succesul din Paris-Tours are toate şansele să îi dea mai multă încredere pentru viitor, astfel încât să devină unul dintre cicliştii de luat în seamă în cursele de o zi.

Favoritul care a terminat pe patru

John Degenkolb merită şi el câteva cuvinte pentru evoluţia sa: creditat cu principala şansă la victorie înainte de start, germanul în vârstă de 23 de ani spera să încheie sezonul cu un nou succes, dar nu a reuşit asta, în mare şi pentru că nu s-a putut baza pe o echipă solidă, care să controleze evadarea formată pe final. Cu toate acestea, el a arătat din plin măsura talentului său şi a demonstrat cât de mult a crescut în 2012, odată cu acea acţiune inviduală din ultimii kilometri ai cursei, când a plecat pe cont propriu şi puţin a lipsit să îi prindă pe cei trei.

Despre Degenkolb se ştia că are o viteza fantastică, dar acum se bazează şi pe un “motor” foarte puternic, iar aceste calităţi îl vor transforma sezonul următor în unul dintre principalii candidaţi la victorie în clasicele de primăvară. De fapt, nu ar trebui să mire pe nimeni dacă rutierul echipei Argos-Shimano va obţine un succes într-un “Monument” din 2013.

Pe scurt

Potrivit cotidianului belgian Het Nieuwsblad, organizatorii Turului Franţei iau în calcul posibilitatea ca ediţia cu numărul 100, programată între 29 iunie şi 21 iulie 2013, să se termine pe Alpe d’Huez, căţărare care va figura pe harta cursei pentru a 28-a oară în istorie. Dacă se va întâmpla acest lucru, ar fi pentru prima dată din 1975 când ultima rundă nu se va mai încheia pe bulevardul Champs-Élysées, acolo unde au avut loc până acum atât etape în linie, cât şi de contratimp. În acest caz, rămâne de văzut dacă şi unde va apărea Parisul în cursa de anul viitor.

Columbienii sunt la putere în această toamnă: după ce Rigoberto Uran s-a impus în Giro del Piemonte, iar Fabio Duarte a câştigat Coppa Sabatini, a venit rândul lui Nairo Quintana să termine pe primul loc într-o cursă de o zi din Italia. Sâmbătă, columbianul a triumfat în Giro dell’Emilia, cu un atac dat pe ultimii 600 de metri ai căţărării San Luca. La doar 22 de ani şi aflat la primul sezon ca profesionist, sud-americanul a obţinut a şasea victorie din 2013, după cele din Turul Murciei (general+o etapă), Route du Sud (general+o etapă) şi Criteriul Dauphiné (o etapă).

Clasat pe locul al treilea în Giro dell’Emilia, la patru secunde în urma lui Nairo Quintana, Franco Pellizotti i-a asigurat lui Androni Giocattoli-Venezuela al treilea succes consecutiv în Campionatul Naţional. Principala adversară a echipei manageriate de Gianni Savio, Colnago, nu mai are cum să o depăşească, deoarece doar o singură cursă mai aduce puncte în clasament până la încheierea stagiunii, Gran Premio Bruno Beghelli. Drept urmare, Androni şi-a asigurat participarea în ediţia de anul viitor a Turului Italiei, fiind sigură de una dintre cele patru invitaţii acordate de RCS Sport.

Gran Premio Bruno Beghelli va fi ultima cursă pentru Acqua & Sapone, formaţie care se va desfiinţa la finalul stagiunii, după ce sponsorul principal a anunţat că nu mai are de gând să o susţină. Echipa italiană a apărut în plutonul profesionist în 2004 şi de-a lungul timpului a obţinut succese în Turul Italiei, Turul Poloniei, Tirreno-Adriatico, Turul Mediteranean sau Turul Austriei. Printre rutierii care vor fi nevoiţi să îşi găsească un contract pentru sezonul următor se numără Danilo Di Luca, Stefano Garzelli, Claudio Corioni şi Danilo Napolitano.

Suspendat 18 luni de Tribunalul pentru Arbitraj Sportiv, din cauză că a ratat trei controale anti-doping, Alex Ramussen este optimist că va reveni alături de o grupare de World Tour. Danezul în vârstă de 28 de ani, multiplu campion mondial pe velodrom, se va putea întoarce în curse în aprilie 2013, iar potrivit presei din ţara natală, va avea de ales între două echipe în acel moment: Garmin-Sharp, pentru care a evoluat până să fie sancţionat, şi Saxo Bank-Tinkoff Bank.

Într-un interviu pentru Eurosport Franţa, Darkhan Kaletaes, directorul general al sponsorului principal din spatele Astanei, a confirmat că Alexandr Vinokourov va fi managerul echipei kazahe în 2013, funcţie în care îl va înlocui pe italianul Giuseppe Martinelli. În vârstă de 39 de ani, Vinokourov a pus punct carierei de ciclist în luna august, la scurt timp după ce a devenit campion olimpic pe şosea. Rămâne de văzut cum se va înţelege fostul câştigător al Vueltei cu compatriotul său, Andrey Kashechkin, după ce acesta a declarat în urmă cu câteva zile că Vinokourov nu are suficientă experienţă pentru a fi manager.

Tony Gallopin: “Mi-a lipsit victoria în 2012”

Sezonul acesta s-a terminat mai repede pentru Tony Gallopin decât şi-a propus rutierul echipei RadioShack-Nissan. Aflat la prima stagiune din carieră alături de o formaţie de World Tour, francezul în vârstă de 24 de ani a fost unul dintre cei mai importanţi oameni ai lui RadioShack-Nissan atât în clasicele de primăvară, cât şi în Marea Buclă. Din păcate pentru el, a suferit o fractură la mână în timpul Mondialelor din Olanda, iar din această cauză a ratat ultimele curse din 2012, an în care are şi un mare regret: că nu a obţinut niciun succes. Mai multe despre toate aceste lucruri, în interviul pe care Gallopin l-a acordat pentru Cafe Roubaix.

– Tony, cum te simţi?

Sunt bine acum. După accidentarea de la Campionatele Mondiale am fost la spital, iar doctorii au constatat că am o fractură, însă partea bună a fost că nu am avut dureri. Am fost nevoit să iau o pauză totală de 15 zile, ceea ce a însemnat automat că sezonul meu s-a încheiat.

– Până să fii implicat în acea căzătură produsă pe finalul Mondialelor de la Valkenburg, cum te-ai simţit în cursa pe şosea?

Totul a fost în regulă, iar obiectivul meu era să mă aflu alături de ceilalţi ciclişti pe ultima căţărare. I-am urmat mereu pe aceştia, mi-am păstrat energia, dar când am încercat să vin mai în faţă, s-a produs acea căzătură, aşa că pot spune că am avut ghinion.

– Ai concurat la Valkenburg fără comunicaţii radio? Cum a fost?

Pentru mine nu reprezintă o problemă să particip într-o cursă fără comunicaţii radio, acestea sunt importante doar pentru a primi informaţii în clasice. Însă pentru o cursă precum cea de la Mondiale, unde intri pe un circuit, nu ai nevoie de comunicaţii radio, dacă ai un bun căpitan de echipă. Evident, în cazul Marilor Tururi, situaţia este cu totul alta, deoarece acolo există mai multe pericole, din cauza drumului şi a publicului. Spre exemplu, în Turul Franţei, o echipă precum a noastră controlează cursa şi trebuie să ştie cine se află în evadare şi cum stau lucrurile.

– Tony, eşti la final de sezon acum. Cum a fost 2012 pentru tine?

Nu a fost un an rău, am înregistrat un progres evident şi am obţinut câteva locuri bune, undeva la 20 de clasări între primii zece. Am învăţat multe lucruri, dar nu am câştigat nicio cursă, iar asta mi-a lipsit. Sunt aproape de un rezultat mare, iar un exemplu în acest sens e felul în care m-am descurcat în cursele de World Tour din Canada, unde am terminat pe 11, respectiv pe 10. Am făcut multe lucruri bune, dar nu au fost suficiente pentru o victorie.

– Care va fi programul tău sezonul următor?

Cred că va semăna mult cu acesta. Mă voi concentra mult pe clasicele de primăvară, mai puţin Paris-Roubaix, deoarece nu mi se potriveşte. În schimb, am de gând să merg în Amstel Gold Race. Apoi, în a doua parte a anului, vreau să particip din nou în Turul Franţei, după care voi concura în cursele din Canada şi apoi la Campionatele Mondiale. Dacă voi avea acelaşi calendar ca sezonul acesta, voi fi mulţumit.

Paris-Tours, clasica spinterilor?

Image

Rolf Sørensen, Johan Museeuw, Andrei Tchmil, Richard Virenque, Philippe Gilbert şi Greg Van Avermaet sunt doar câţiva dintre rutierii care au câştigat Paris-Tours după o evadare sau un atac dat târziu, de când organizatorii au mutat finalul clasicei franceze pe Avenue de Grammont, în 1988. În total, conform unei statistici realizate de L’Equipe, din ultimele 24 de finişuri, doar 10 s-au încheiat cu un sprint masiv, aspect care duce la o întrebare: este Paris-Tours cu adevărat ultima clasică a sprinterilor, aşa cum e deseori prezentată?

Traseul dintre Châteauneuf-en-Thymerais şi Tours este considerat plat după toate normele, însă are trei căţărări plasate în ultimii 30 de kilometri, care chiar dacă par de neglijat, pot avea un rol important în stabilirea învingătorului. Côte de Crochu este prima dintre acestea şi le va oferi rutierilor o idee despre ce îi aşteaptă puţin mai târziu, când vor apărea Côte de Beau Soleil şi Côte de l’Epan. Cele două nu doar că au drumuri înguste, dar panta medie este de 8%, suficiente motive pentru ca unii ciclişti să încerce atacuri, iar alţii să caute să se plaseze cât mai bine, un aspect esenţial. Dacă se va forma un grup de patru sau cinci oameni acolo, e foarte posibil ca acesta să meargă până la final, pentru că echipele vor avea dificultăţi în a se regrupa şi a organiza urmărirea.

Deşi nu este o cursă de World Tour (din păcate), Paris-Tours de bucură de prezenţa multor rutieri importanţi, atât sprinteri, cât şi puncheuri, deoarece, aşa cum am văzut mai devreme, profilul le oferă ambelor categorii şanse egale, ceea ce face ca spectacolul să fie garantat şi lupta pentru victorie extrem de deschisă. În plus, va mai interveni un factor important în ediţia din acest an: mulţi ciclişti sunt fără contract pentru 2013 şi vor da totul pentru a obţine un rezultat bun şi a se face remarcaţi, ceea ce va duce la apariţia în prim-plan a unor oameni care în mod normal ar fi stat “la cutie”.

Dintre sprinterii care pot fi aduşi în discuţie, cei mai importanţi sunt John Degenkolb şi Nacer Bouhanni. Germanul vine după ce a înregistrat în ultima lună şi jumătate şase victorii şi un loc patru la Campionatele Mondiale, în timp ce francezul s-a impus recent într-o etapă din Tour de l’Eurometropole şi a terminat pe poziţia secundă Paris-Bourges, chiar înaintea lui Degenkolb. Aflat la cel mai bun sezon al carierei, Giacomo Nizzolo va trebui urmărit de ceilalţi oameni, la fel ca Adam Blythe şi Alexander Kristoff, bronzul olimpic de la Londra.

În ceea ce îi priveşte pe atacanţi, primul nume care iese în evidenţă este cel al lui Greg Van Avermaet, belgianul a cărui ultimă victorie datează din toamna lui 2011, când s-a impus chiar în Paris-Tours. Acum, el va încerca să câştige din nou şi cel mai probabil se va folosi de dealurile de pe final pentru a se desprinde, aşa cum a făcut şi compatriotul său, Philippe Gilbert, în trecut. Pe de altă parte, ciclistul echipei BMC va fi strâns marcat, deoarece toţi sunt conştienţi de calităţile sale, iar asta i-ar putea ajuta pe alţii să plece din pluton – Juan Antonio Flecha, Matti Breschel, Marco Marcato sau Bjorn Leukemans – cu un plus pentru acesta, după ce chiar Gilbert, noul campion mondial, a declarat că i se aseamănă ca stil

Sosirea, aşa cum se ştie, este pe Avenue de Grammont, varianta scurtată, de numai 800 de metri. La finalul acesteia vom afla dacă sprinterii vor reduce diferenţa care îi separă de atacanţi sau dacă aceştia vor conduce cu 15-10 la succesele obţinute în ultimul sfert de secol din Paris-Tours.

Post Navigation