Înfiinţată în 1933, Paris-Nisa a avut nevoie de doar câteva ediţii pentru a deveni o cursă prestigioasă, ajutată de traseu şi de cicliştii mari care s-au impus de-a lungul timpului. La jumătatea anilor ‘90, a devenit o competiţie extrem de deschisă, deoarece rutierii de Mari Tururi nu au mai prezentat acelaşi interes, însă lucrurile au revenit pe făgaşul iniţial, după ce cicliştii care se concentrau pe Turul Franţei au decis să nu mai participe în această cursă doar pentru a se pregăti, ci pentru a o câştiga, aşa cum a fost cazul cu Alexandre Vinokourov, Alberto Contador, Bradley Wiggins sau Richie Porte.
De la înfiinţarea sistemului World Tour, Paris-Nisa s-a aflat mereu în primul eşalon mondial şi a propus de la an la un un traseu variat, unele ediţii fiindu-le favorabile puncheurilor, în timp ce altele le-au zâmbit oamenilor de Mari Tururi. Singura problemă ridicată de mulţi fani, jurnalişti şi rutieri este faptul că se suprapune peste Tirreno-Adriatico (o situaţie care nu era întâlnită în urmă cu câteva decenii), însă la acest aspect se lucrează pentru anii viitori, Uniunea Ciclistă Internaţională dorind ca toate numele mari să aibă posibilitatea de a se afla la startul ambelor curse.
Traseul
Atunci când Amaury Sport Organisation a făcut publice etapele, mulţi au fost surpinşi să vadă că nu au fost incluse finişuri la altitudine şi un contratimp individual şi s-au grăbit să îi critice pe organizatori, dar aceştia s-ar putea să aibă ultimul cuvânt, deoarece un astfel de traseu este foarte deschis şi îi poate îndemna pe mulţi să atace devreme, în loc să aştepte ultimii kilometri pentru a acţiona. Cum şi bonificaţii vor fi puse în joc, nu e deloc exclus ca tricoul galben să se joace pentru doar câteva secunde.
“Cursa către Soare” va avea un debut liniştit, fără implicaţii pentru clasamentul general. Vreme de trei zile (Mantes-la-Jolie, Saint-Georges-sur-Baulche, Circuit de Nevers Magny-Cours), traseul nu va ridica probleme, iar sprinterii prezenţi la start – John Degenkolb, Moreno Hofland, Nacer Bouhanni, Alexander Kristoff, Tom Boonen, Matthew Goss sau Michael Matthews – vor încerca să intre în formă pentru primul Monument al sezonului, Milano-San Remo. Clasamentul general se va schimba după etapa a patra, care îi va scoate în faţă şi pe cicliştii interesaţi de ierarhia căţărătorilor. Ultima ascensiune de pe traseu se termină cu numai 14 kilometri înainte de sosire şi poate duce la crearea unor diferenţe însemnate, deoarece panta medie pe cei trei kilometri este de 8,4%, cu porţiuni şi de 25%. Rămâne de văzut dacă apoi, pe coborâre şi plat, cei care au atacat vor putea rezista în frunte.
O zi mai târziu, scenariul va fi oarecum similar, cu menţiunea că obstacolul final, Côte de Sainte-Catherine, nu este foarte greu şi permite un final cu un grup din care să sprinteze rutieri ca Ramunas Navardauskas, Julien Simon, Rui Costa, Fabio Felline sau Gianni Meersman. Runda a cincea va fi poate cea mai interesantă, deoarece ultimii 30 de kilometri vor aduce o căţărare de categoria întâi şi una de categoria a doua. După Col de Bourigaille (8,2 kilometri lungime, pantă medie 5,9%), va urma finalul de pe Mur de Fayence, în urcare, iar atacurile vor fi la ordinea zilei.
Etapa a şaptea e perfectă pentru o evadare: are cinci ascensiuni repertoriate, iar ultima dintre acestea apare cu mai mult de 60 de kilometri rămaşi până la final. Tocmai de aceea, şansele să aibă implicaţii asupra clasamentului general sunt foarte reduse. În fine, ultima zi nu va mai consta într-un contratimp individual, urmând să aştepte plutonul cu o etapă în linie, pentru prima oară din 2011 încoace. Caravana va trece peste cinci ascensiuni, iar Col d’Eze va figura în “meniu” când mai rămân doar 15 kilometri. Va fi o ultimă şansă pentru cei care mai speră să câştige tricoul galben sau să termine pe podium.
Favoriţii
Spre deosebire de ultimii ani, e greu de spus acum că există un principal candidat la victorie, cu atât mai mai mult cu cât Richie Porte va merge în Tirreno-Adriatico, unde îl va înlocui pe Chris Froome. Liderul lui Sky va fi Geraint Thomas, care a arătat o formă bună în Turul Andaluziei, iar galezul va avea o echipă puternică alături, însă şi oponenţi pe măsură, unii dintre aceştia bucurându-se de avantajul de a fi mai explozivi decât el în cazul în care victoria de etapă se joacă la un sprint redus. La acest capitol se evidenţiază australianul Simon Gerrans, învingătorul din Turul Down Under, aflat în faţa celei mai mari ocazii din carieră de a triumfa în Paris-Nisa.
Deşi a dorit să meargă în Tirreno-Adriatico, acolo unde şi-ar fi măsurat forţele cu Alberto Contador, Vincenzo Nibali nu a fost lăsat de Alexandre Vinokourov, astfel că acum “Rechinul” se va concentra pe cursa din Franţa. Aici, rutierul Astanei va trebui să atace pe finalul etapelor valonate şi să rişte pe coborâre, pentru a avea o şansă la victorie într-o competiţie care nu a mai fost câştigată de un italian din 2008. Poate mai mult decât lui Nibali, traseul îi surâde campionului mondial, Rui Costa. Liderul lui Lampre a arătat o formă foarte bună în primele luni ale stagiunii (mai ales în Turul Algarve) şi va fi foarte motivat să bifeze primul succes în tricoul curcubeu şi să îşi mai adauge o victorie importantă în palmares.
Lui Carlos Betancur îi prieşte Franţa în acest debut de sezon, iar columbianul va fi cu siguranţă unul dintre protagonişti, scopul lui fiind să repete evoluţia bună din Tour du Haut Var, acolo unde a câştigat prima cursă pe etape a carierei. Totuşi, ciclistul lui AG2R nu face figură de mare favorit, dar o clasare pe podium îi este accesibilă, la fel ca în cazul olandezului Wilco Kelderman. Un alt tânăr, Tejay van Garderen, a avut evoluţii bune aici în trecut şi se prezintă în Hexagon după locul secund din Turul Omanului, însă din cauza traseului este greu de crezut că va încheia între primii trei.
La final, Franţa. Gazdele visează la primul triumf din ultimii 17 ani şi propun câţiva rutieri care îi pot aduce cel puţin un podium. Unul dintre aceştia e Romain Bardet, un ciclist foarte agresiv, recent învingător în Drôme Classic. Acesta nu şi-a ascuns iubirea pentru Paris-Nisa, declarând că visează să câştige tricoul galben la ediţia din 2014, iar profilul etapelor şi rezultatele obţinute în ultimele săptămâni vin în sprijinul afirmaţiilor sale.
Transferat la Lotto-Belisol după doi ani petrecuţi la RadioShack-Trek, Tony Gallopin este un alt ciclist avantajat de absenţa finişurilor la altitudine, singura problemă a sa fiind că va împărţi rolul de lider al echipei belgiene cu Maxime Monfort. Al treilea francez de urmărit pe parcursul următoarelor opt zile e Sylvain Chavanel, clasat pe podium în 2009 şi câştigător al tricoului verde în 2013. Un foarte bun coborâtor, ciclistul lui IAM şi-a fixat ca prim obiectiv al anului Paris-Nisa, iar aşteptările din partea sa sunt mari. În fine, deşi este un outsider şi nu e luat de nimeni în seamă, Julien Simon e capabil de câteva surprize pe un astfel de traseu.
Date statistice
– Sean Kelly a obţinut cele mai multe victorii la general, şapte, între 1982 şi 1988
– Zece rutieri au condus cursa de la început până la final; ultimul care a reuşit asta a fost Jörg Jaksche, în 2004
– În 20 de ocazii, câştigătorul nu s-a impus în nicio etapă; cel mai recent, asta s-a întâmplat în 2008, cu Davide Rebellin
– Eddy Merckx a purtat tricoul de lider vreme de 57 de zile, un record al cursei
– Tot belgianul a bifat şi cele mai multe succese de etapă, 21
– Cea mai ridicată viteză medie a fost înregistrată în 2010, atunci când a câştigat Alberto Contador: 43,118 km/h
– În 2008 a fost consemnată cea mai mică diferenţă între primul (Davide Rebellin) şi al doilea clasat (Rinaldo Nocentini): trei secunde
– La polul opus, cel mai mare ecart l-a avut Maurice Archambaud, la ediţia din 1939, când l-a învins pe Frans Bonduel, pentru nouă minute şi 33 de secunde
Cafe Roubaix 