Cafe Roubaix

Ziua în care totul s-a năruit

17 octombrie 2012 va rămâne o dată marcantă în viaţa lui Lance Armstrong, una cu un impact mai puternic chiar şi decât cea în care Agenţia Anti-Doping din Statele Unite a făcut public dosarul de peste o mie de pagini în care îl acuză pe texan de dopaj organizat. 17 octombrie 2012 este ziua în care mitul “Lance Armstrong” a dispărut pentru totdeauna, după mai mult de un deceniu (atât cât i-a luat să fie construit), iar americanul a redevenit un simplu om.

Rând pe rând, sponsorii l-au părăsit pe încă septuplul câştigător al Turului Franţei, iar comunicatele de presă emise de birourile de presă ale marilor companii şi-au făcut loc pe site-urile de ciclism la fel ca victoriile obţinute odinioară de el în Alpi sau Pirinei. Nike, Budweiser, Giro, Trek, RadioShack şi Anheuser-Busch au renunţat definitiv la Lance Armstrong, în timp ce Oakley va mai rămâne în preajmă câteva săptămâni, până când Uniunea Ciclistă Internaţională va da verdictul său.

Pentru ca tabloul unei zile negre să fie complet, Armstrong a anunţat că se retrage din funcţia de preşedinte al Fundaţiei Livestrong, o măsură logică şi necesară, ce poate fi sinonimă cu recunoaşterea înfrângerii, una la care fostul rutier al lui US Postal nu s-ar fi aşteptat niciodată. Mulţi sunt de părere că totul i se trage texanului de la faptul că a fost prea lacom cu cele şapte victorii ale sale, alţii consideră că dacă s-ar fi purtat mai frumos cu foştii săi colegi nu s-ar fi ajuns la asta. Din punctul meu de vedere, totul a plecat de la revenirea sa în ciclism, anunţată în septembrie 2009. Deşi părea un nou punct în cariera şi viaţa lui Armstrong, acel moment a reprezentat începutul unui sfârşit la care nimeni nu se gândea.

Acuzat din toate părţile, blamat de rutieri retraşi din activitate sau aflaţi în continuare în pluton, americanul vede cum imaginea sa, una dintre cele mai puternice şi solide de care s-a bucurat un sportiv vreodată, dispare precum Fantastica, lumea “înghiţită” de Nimic în romanul lui Michael Ende, “Poveste fără sfârşit”. Diferenţa este că spre deosebire de carte, în lumea reală nu există un Bastian sau un Atreyu care să îl salveze şi să readucă lucrurile la starea lor iniţială.

Allan Peiper

tocmai a anunţat că pleacă de la Garmin-Sharp. Un indiciu în plus că se pregăteşte o revenire în ciclism a lui Bob Stapleton, fostul manager al echipei HTC-Highroad, alături de care acesta a lucrat în trecut. Rămâne de văzut acum care va fi destinaţia lor; să se numească RadioShack-Nissan?

Ciclismul columbian renaşte

A fost o vreme când rutierii din statul sud-american erau printre cei mai buni din lume şi obţineau victorii la foc automat în Europa. Totul a fost posibil, aşa cum se întâmplă deseori, datorită unui deschizător de drumuri; în cazul Columbiei, acesta s-a numit Alfonso Florez. Câştigător al Turului Naţional în 1979, Florez a venit un an mai târziu pe Bătrânul Continent şi a impresionat pe toată lumea după ce s-a impus în Tour de l’Avenir, cursă care până la el mai fusese câştigată de Felice Gimondi, Joop Zoetemelk sau Gianbattista Baronchelli.

După acel succes, Florez a fost numit căpitanul primei echipe columbiene care a participat în Turul Franţei, Colombia-Varta, un fel de naţională compusă din ciclişti amatori. Chiar şi aşa, doi rutieri de-ai săi, Edgar Corredor şi Jose Patrocinio Jimenez, au terminat între primii 20, în compania unor nume care au scris pagini importante în istoria ciclismului, ca Stephen Roche, Robert Millar, Pedro Delgado sau Claude Criquielion. Acela a reprezentat începutul unei poveşti de succes a columbienilor în cursele din Europa, o poveste care s-a materializat în câştigarea mai multor curse mari pe etape.

Epoca lui “El Jardinerito”

Ascensiunea columbienilor în Turul Franţei a fost posibilă nu doar datorită valorii acestora, ci şi viziunii lui Felix Levitan, mâna dreaptă a lui Jacques Goddet, directorul de la acea vreme. Dacă acesta era interesat de latura pur sportivă a lucrurilor, Levitan a fost mereu un om mai pragmatic, mai calculat, pentru care aspectul financiar a jucat un rol important. În acelaşi timp un vizionar, Levitan a încurajat participarea cicliştilor din ţările “exotice” la acea vreme, precum Columbia şi Statele Unite (de altfel, în prima jumătate a anilor ’80, Felix Levitan se gândea serios la înfiinţarea unui Tur al Statelor Unite, intuind impactul pe care îl va avea Greg LeMond).

La un an de la debutul în Turul Franţei, a venit şi prima victorie a unui ciclist columbian, un succes cu adevărat incredibil, obţinut pe legendara căţărare Alpe d’Huez, în faţa lui Laurent Fignon, Greg LeMond sau Bernard Hinault. A fost un moment cu adevărat istoric, care i-a făcut pe rutierii europeni să îi privească cu mai mult respect pe cei sud-americani, văzuţi până atunci ca reprezentanţi ai unei ţări din “lumea a treia” a sportului la acea vreme. Dar cine era cel care tocmai pusese Columbia pe harta ciclismului?

Născut în 1961, Luis Herrera a fost nevoit de tânăr să se apuce de grădinărit – de unde şi porecla “El Jardinerito” – pentru a-şi ajuta familia foarte săracă. Până la urmă, tocmai asta i-a schimbat viaţa, deoarece mama lui i-a cumpărat o bicicletă, astfel încât să ajungă cât mai repede în diversele locaţii în care trebuia să muncească. La fel cum au stat lucrurile în cazul altor mari campioni, ca Fausto Coppi sau Sean Kelly, bicicleta a reprezentat pentru el modalitatea de a scăpa de sărăcie. Treptat-treptat, Herrera şi-a descoperit pasiunea pentru ciclism şi a observat că devine din ce în ce mai bun la acest sport, ceea ce l-a determinat să se înscrie într-un club. Astfel, a luat parte în 1980 la cea de-a 13-a ediţie a Turului Columbiei la tineret, unde a terminat pe locul şase şi a intrat în posesia premiului pentru cel mai bun căţărător. Paşii pe care i-a urmat Herrera din acel moment au fost logici: participări şi rezultate bune în Tour de l’Avenir, Coors Classic, Turul Columbiei şi Clasico RCN. Apoi, în 1984 a luat startul în Turul Franţei, cursă în care a oferit o nouă mostră a talentului său uriaş şi a arătat că va fi unul dintre rutierii de urmărit în viitor.

Încurajaţi de rezultatele bune din 1983 şi 1984, dar şi de semnalele primite din partea organizatorilor Turului Franţei, columbienii au creat prima echipă profesionistă din istoria ţării, Café de Colombia, o grupare sponsorizată de Asociaţia Naţională a Producătorilor de Cafea. Aceasta a semnat imediat cu Luis Herrera, Alfonso Florez, Fabio Parra sau Pablo Emilio Wilches Tumbia şi a trimis o distribuţie foarte puternică într-o ediţie de neuitat a Marii Bucle. Cea din 1985. Formaţia columbiană a fost una dintre marile protagoniste şi şi-a lăsat puternic amprenta asupra acesteia: a plasat doi oameni între primii zece, a obţinut trei victorii de etapă şi l-a dat pe câştigătorul tricoului alb cu buline roşii, acelaşi “El Jardinerito”.

În sezoanele care au urmat, victoriile au venit pe bandă automată pentru Luis Herrera şi au avut darul de a-l plasa pe acesta în galeria celor mai mari căţărători ai tututor timpurilor: nu doar că rutierul echipei Café de Colombia a obţinut succese de etapă în toate cele trei Mari Tururi, dar a şi câştigat clasamentul căţărătorilor în aceste curse, o performanţă care a mai fost realizată doar de Federico Bahamontes. Însă cel mai mare triumf al său a venit în primăvara lui 1987, când Lucho Herrera s-a impus în Turul Spaniei, primul şi singurul ciclist din istorie care a triumfat într-o cursă majoră.

Evident, şi în spatele acelui triumf există o poveste: columbianul nu a mers acolo ca lider al formaţiei sale, ci ca “locotenent” al lui Martin Ramirez, câştigătorul Criteriului Dauphiné Libéré din 1984. În plus, nici nu era văzut cu şanse reale la un loc pe podium şi chiar era ignorat, toată lumea concentrându-se pe mult aşteptatul duel dintre Sean Kelly şi Laurent Fignon. Deşi prima săptămână a avut un total de 41 de kilometri de contratimp individual, diferenţele create între marii favoriţi şi Herrera nu au fost atât de mari. Profitând şi de faptul că Ramirez nu s-a aflat în cea mai bună formă, el a primit rolul de căpitan al echipei şi a arătat de ce este în stare odată cu apariţia munţilor dificili. Un astfel de episod a fost Lagos de Covadonga, unde a obţinut un succes memorabil după o adevărată demonstraţie de forţă, cu un avans de aproape un minut şi jumătate în faţa următorului clasat. După acel succes, Herrera a devenit noul lider al clasamentului general şi şi-a păstrat tricoul distinctiv până la Madrid, în ultima zi.

Columbia la putere

Luis Herrera nu a fost singurul ciclist important dat de ţara sud-americană în acea perioadă. Rând pe rând, în acelaşi timp cu el, şi-au făcut apariţia pe marea scenă oameni ca Henry Cardenas, Alvaro Mejia, Oliveiro Rincon, Alberto Camargo, Carlos Jaramillo sau Hernan Buenahora. Aceştia au dovedit sinonimi cu cursele pe etape şi cu munţii înalţi, iar asta s-a văzut în ceea ce a fost cea mai bună perioadă a ciclismului columbian pe Bătrânul Continent. Practic, au fost câţiva ani în care nu exista cursă fără ca un columbian să nu iasă în evidenţă.

Il Giro, Le Tour, La Vuelta, Criteriul Dauphiné Libéré sau Turul Cataluniei au fost curse în care micuţii căţărători au strălucit, fie prin victorii de etapă, fie prin clasări pe podium în compania unora dintre cei mai titraţi rutieri din istorie. Generaţia aceea incredibilă care a făcut spectacol în anii ’80 s-a oprit undeva la jumătatea deceniului următor, dar nu s-a creat un gol prea mare, deoarece alţi doi oameni importanţi au apărut, la distanţă de numai câţiva ani. Primul a fost Santiago Botero.

Debutant la Kelme-Costa Blanca, Botero şi-a făcut un nume nu doar datorită aptitudinilor sale de căţărător, cât şi calităţilor arătate la contratimp, un paradox, deoarece columbienii nu străluciseră niciodată până la el la această disciplină. Pe lângă tricoul alb cu buline roşii în Turul Franţei, numeroase victorii de etapă în Le Tour şi La Vuelta şi triumful din Turul Romandiei din 2005, Botero este ţinut minut şi pentru titlul mondial cucerit în 2002, la Zolder, în Belgia. Condus din maşina tehnică de Gianni Savio, actualul manager al lui Androni Giocattoli-Venezuela, Santiago Botero a devenit primul ciclist sud-american din istorie care a cucerit tricoul curcubeu, înaintea lui Michael Rich şi Igor Gonzales de Galdeano.

La câţiva ani de la acel succes, un alt columbian a apărut în lumina reflectoarelor: este vorba despre Juan Mauricio Soler, poate unul dintre cele mai mari talente ale ultimelor două decenii, dar şi unul dintre cei mai ghinionişti ciclişti văzuţi vreodată. În 2007, la doar al doilea sezon ca profesionist, Soler se afla la echipa Barloworld, manageriată de Claudio Corti, vice-campionul mondial din 1984. Luat în primul Tur al Franţei în care Barloworld a fost invitată, Soler a surprins pe toată lumea şi a câştigat o etapă montană, încheiată la Briançon, dar şi tricoul de cel mai bun căţărător, la 22 de ani de la rezultatul similar al lui Luis Herrera. Din păcate, cariera lui Soler a fost presărată cu mai multe accidentări şi acestea nu doar că i-au oprit progresul, dar l-au şi obligat să se retragă din activitate, după o căzătură gravă în Turul Elveţiei din 2011, care aproape l-a costat viaţa.

Evident, o întrebare se punea în acel moment: cine venea din urmă?

Noua generaţie

Pentru câţiva ani, părea că ciclismul columbian a intrat într-un con de umbră, iar o revenire la nivelul din anii ’80–’90 părea foarte puţin probabilă. Nu a fost cazul, deoarece lucrurile au început să se mişte destul de bine şi de repede, chiar dacă nu mulţi au observat acest lucru imediat. În 2008, la Varese, Fabio Duarte a devenit campion mondial de tineret pe şosea, un succes care trei ani mai târziu a fost urmat de apariţia echipei Gobernacion de Antioquia, condusă de Santiago Botero. Aici s-a lansat Sergio Henao, un ciclist născut în anul în care Luis Herrera a triumfat în Turul Spaniei, un motiv în plus, în afara talentului său uriaş, pentru ca mulţi să vadă în el un viitor câştigător de Mari Tururi.

Cam în aceeaşi vreme în care Henao impresiona prin evoluţiile din cursele desfăşurate în America de Sud şi de Nord, câţiva membri ai Institutului pentru Sport din Columbia se întâlneau cu Claudio Corti pentru a discuta despre posibilitatea înfiinţării unei echipe care să se bazeze exclusiv pe rutieri din această ţară, într-o încercare de a readuce ciclismul columbian la nivelul din anii ’80. Proiectul a devenit realitate în 2012 şi chiar dacă gruparea sud-americană a avut un start mai dificil, rezultatele au început să vină odată cu trecerea lunilor, iar finalul sezonului a găsit-o pe Colombia-Coldeportes cu şase succese şi cu clasări bune în Brabantse Pijl, Turul Trentino, Turul Californiei şi Turul Portugaliei.

Tot în actuala stagiune, Henao a trecut la o echipă de World Tour – Sky – acolo unde a făcut o pereche perfectă cu compatriotul său, Rigoberto Uran, vice-campionul olimpic de la Londra. În Italia, Carlos Betancur a ţinut-o în spate pe Acqua & Sapone prin succesele obţinute, în timp ce Miguel Angel Rubiano Chavez a fost unul dintre oamenii importanţi pentru Androni Giocattoli-Venezuela, ajutând-o pe aceasta să câştige titlul naţional. Ceva mai la vest, Nairo Quintana a dovedit că victoria din Tour de l’Avenir ediţia 2010 nu a reprezentat “a one hit wonder”, aşa cum ar spune americanii. Ciclistul echipei Movistar a strălucit în Turul Murciei, Route du Sud, Criteriul Dauphiné şi Vuelta, chiar dacă a pornit în unele dintre acestea ca simplu ajutor pentru căpitanii echipei. Prin prestaţiile sale, Quintana şi-a depus candidatura la titlul de favorit pentru Turul Franţei şi Turul Spaniei din anii următori, evident, cu condiţia ca traseul să fie unul muntos.

Chiar dacă nu au urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului în nicio cursă din 2012, Cayetano Sarmiento şi Winner Anacona nu pot fi nici ei trecuţi cu vederea. Primul a fost cel mai bun căţărător din Criteriul Dauphiné, în timp ce al doilea, unul dintre cicliştii cu cele mai interesante nume din plutonul actual, are toate şansele să devină un rutier specializat pe clasicele din Ardeni şi cele de toamnă, desfăşurate în Italia.

Având în vedere toate aceste realizări, care au dus Columbia până pe locul 11 în ierarhia World Tour (peste Franţa sau Elveţia), întrebarea logică acum este care dintre aceştia va câştiga un Mare Tur? Când va avea loc asta nu mai reprezintă o problemă, deoarece e o certitudine că se va întâmpla curând.

Victoriile obţinute de rutierii columbieni în 2012, în Europa:

Martie – Etapa l şi clasamentul general în Turul Murciei – Nairo Quintana Rojas

Martie – Etapa a lV-a din Turul Cataluniei – Rigoberto Uran

Aprilie – Etapa a lV-a din Turul Trentino – Darwin Atapuma

Mai – Etapa a V-a din Turul Belgiei – Carlos Betancur

Mai – Etapa a Vl-a din Turul Italiei – Miguel Angel Rubiano Chavez

Iunie – Trofeo Melinda – Carlos Betancur

Iunie – Etapa a Vl-a din Criteriul Dauphiné – Nairo Quintana Rojas

Iunie – Etapa a lll-a şi clasamentul general în Route du Sud – Nairo Quintana Rojas

Iulie – Etapa a V-a din Turul Burgosului – Esteban Chaves

August – Gran Premio Citta di Camaiore – Esteban Chaves

Septembrie – Etapa a V-a din Giro di Padania – Carlos Betancur

Septembrie – Giro del Piemonte – Rigoberto Uran

Octombrie – Coppa Sabatini – Fabio Duarte

Octombrie – Giro dell’Emilia – Nairo Quintana Rojas

USADA vs Lance Armstrong – rezumat

Am citit cele 202 pagini ale dosarului construit de USADA pe baza mărturiilor oferite de 26 de persoane şi am făcut un rezumat, deşi volumul de informaţii este imens, acoperind aproape un deceniu şi jumătate şi mai multe planuri. Următoarele rânduri nu sunt neapărat în ordine cronologică, ci în ordinea în care au fost prezentate de către USADA în raportul final.

– În dosar nu se regăsesc mărturiile tuturor martorilor pe care îi avea USADA; aceştia ar fi depus mărturie dacă Lance Armstrong ar fi ales să conteste acţiunea Agenţiei Anti-Doping din Statele Unite. De asemenea, informaţiile nu au fost obţinute de la procuratură, deşi au fost cerute în mai multe rânduri.

– Lance Armstrong i-a plătit doctorului Michele Ferrari un milion de euro pentru serviciile oferite timp de 15 ani.

– 20 dintre cei 25 de ciclişti care au terminat pe podiumul Turului Franţei între 1999 şi 2005 au avut probleme cu dopajul. Dacă se merge mai mult în trecut şi se porneşte din 1996 până în 2010, 36 dintre cei 45 de rutieri care au încheiat pe podium au apelat la substanţe interzise.

– Colaborarea dintre Lance Armstrong şi Michele Ferrari a început în 1995, iar eritropetina, care nu a putut fi detectată până în 2000, era ascunsă într-un termos în timpul curselor.

– Kristin Armstrong, soţia lui Lance Armstrong timp de cinci ani, a ştiut că Lance Armstrong utiliza eritropoetină, substanţă pe care a numit-o “un rău necesar”. Mai mult, la cererea lui Armstrong, ea le-a dat colegilor săi tablete cu cortizon.

– La Campionatele Mondiale din 1998, desfăşurate la Valkenburg, aflând că un comisar al UCI urma să îl testeze pe Lance Armstrong, doctoral Pedro Celaya a luat o pungă cu soluţie salină, a ascuns-o sub haină şi a mers în camera de hotel al lui Lance Armstrong, căruia i-a administrat soluţia intravenos, astfel încât nivelul hematocritului să scadă.

– În timpul Turului Franţei din 1999, un angajat al echipei US Postal mergea în urma caravanei pe motocicletă, cu un termos ce conţinea eritropoetină, substanţă care seara le era administrată cicliştilor.

– La aceeaşi ediţie a Marii Bucle, Lance Armstrong, Tyler Hamilton şi Kevin Livingston erau singurii rutieri care utilizau EPO, deoarece făceau parte din “echipa A”, ceea ce însemna că erau cei mai importanţi oameni ai grupării. Cu toate că nu făcea parte din “echipa A”, George Hincapie ştia ce se petrecea.

– În 2000, când s-a găsit un test pentru descoperirea eritropoetinei, doctorul Michele Ferrari a recomandat dopajul sangvin. Acesta a început să fie folosit din 2001.

– Evoluţia lui Lance Armstrong în etapa a noua din Turul Franţei 2000 a ridicat cele mai multe semne de întrebare. Pe Hautacam, americanul se afla la şase minute în urma lui Jan Ullrich, a accelerat, l-a depăşit pe acesta şi a terminat cu un avans de patru minute în faţa germanului, după ceva mai mult de zece kilometri de la momentul atacului.

– La finalul anului 2000, George Hincapie i-a cerut lui Lance Armstrong să îl prezinte doctorului Michele Ferrari, pentru a-i pune la punct un program de doping anual, pentru care plătea 12 000 de dolari. În afară de el, din echipa US Postal s-au mai dopat de-a lungul timpului Levi Leipheimer, David Zabriskie, Thomas Danielson, Christian Vandevelde, Jonathan Vaughters, Floyd Landis, Kevin Livingston, Michael Barry, Matthew White şi Tyler Hamilton.

– Porecla pe care Lance Armstrong i-a dat-o lui Michele Ferrari a fost “Schumi”, cu referire la Michael Schumacher, care pilota un monopost Ferrari.

– Christian Vandevelde a refuzat la început să se dopeze, dar a fost ameninţat că va fi dat afară din echipă dacă nu se va accepta.

– Potrivit lui Chris Carmichael, doar patru oameni ştiau ce se întâmplă în organismul lui Lance Armstrong: el, Johan Bruyneel, Michele Ferrari şi Freddy Viaene, maseurul americanului.

– Doctorul Michele Ferrari a fost prezent la mai multe antrenamente ale echipei US Postal, în Spania, Franţa, Italia şi Statele Unite. De asemenea, italianul organiza tabere de antrenament cu toţi cicliştii care colaborau cu el: astfel, s-a ajuns la situaţia ca Lance Armstrong, Levi Leipheimer, Eddy Mazzoleni, Andrey Kashechkin şi Alexandre Vinokourov să participe la o tabăra comună, în Tenerife.

– Pentru Johan Bruyneel, Turul Franţei are darul de a scoate mereu atât tot ce era  mai bun, cât şi tot ce era mai rău din oameni.

– În afară de EPO, s-a mai recurs la testosteron (sub formă lichidă sau sub forma unor plasturi), hormon umani de creştere, cortizon şi dopaj sangvin. Tocmai de aceea, unii rutieri aveau impresia că deseori erau trataţi precum nişte “porcuşori de Guineea”.

– Dacă un ciclist avea hematocritul peste 50%, din cauza consumului de EPO, folosea soluţie salină, al cărei rol era să scadă nivelul acestuia sub 50%.

– Pedro Celaya şi Luis Garcia del Moral sunt cei doi doctori aflaţi pe statul de plată al lui US Postal. Primul a plecat de la echipă după câţiva ani, dar s-a întors şi l-a înlocuit pe Del Moral, de care Armstrong a fost nemulţumit, după ce aproape a pierdut Turul Franţei din 2003.

– Jose “Pepe” Marti avea statutul de “antrenor al echipei”, însă rolul său principal era să le furnizeze cicliştilor substanţe interzise. Porecla primită era “Curierul”.

– Marti i-a vândut eritropoetină lui Levi Leipheimer când americanul se afla la Rabobank şi Gerolsteiner, iar acesta l-a rugat pe spaniol să nu îi spună lui Lance Armstrong că ajută un rutier de la o echipă rivală.

– Lance Armstrong a susţinut că i s-au făcut 500-600 de teste de-a lungul carierei şi toate au fost negative. Potrivit raportului USADA, au fost doar puţin peste 200 de teste.

– Lance Armstrong şi echipa sa de avocaţi au încercat în mai multe rânduri să îi intimideze pe martorii USADA, printre care George Hincapie, Levi Leipheimer, Floyd Landis şi Tyler Hamilton.

– Un ciclist trebuia să urmeze trei reguli când utiliza EPO: să şi-o administreze intravenos, să facă asta seara (deoarece până dimineaţa nu mai putea fi detectată) şi să se ascundă mereu de oficialii veniţi să îl testeze. Tocmai de aceea, rutierii erau îndemnaţi să nu le deschidă acestora uşa şi să se dopeze la un prieten, nu la adresa unde erau înregistraţi.

– Potrivit lui David Zabriskie, echipa ştia şi cu o zi înainte că urmau să vină membri ai USADA, WADA sau UCI pentru a le lua probe de sânge şi urină. Johan Bruyneel era întotdeauna cel care îi anunţa.

– În Turul Franţei din 2009, Agenţia Franceză Anti-Doping a efectuat teste împreună cu Uniunea Ciclistă Internaţională şi în raportul final a consemnat că echipa Astana, pentru care concura Lance Armstrong, a beneficiat de anumite avantaje şi informaţii privilegiate.

– Pentru că testosteronul este produs de organism, testosteronul sintetic era foarte greu de depistat, iar rutierilor li se recomandă să îl folosească în cantităţi mici.

– Cortizonul nu reprezenta o problemă, deoarece doctorii echipei putea elibera o reţetă antedatată, pentru a demonstra că rutierii au apelat la acest hormon din cauze medicale.

– Între 13 februarie 2009 şi 30 aprilie 2010, USADA i-a luat lui Lance Armstrong nouă probe de sânge. Acestea au fost analizate de profesorul Christopher J. Gore, care a observat un nivel scăzut al reticulocitelor, globule roşii produse automat de organism. Potrivit lui Gore, asta arată că Lance Armstrong a folosit dopaj sangvin.

– Levi Leipheimer a depus mărturie în faţa unui juriu, privind cazul care i-a fost deschis lui Lance Armstrong de către procuratura americană. Pentru asta, Johan Bruyneel a luat hotărârea ca lui Leipheimer să nu îi fie prelungit contractul cu RadioShack şi în sezonul 2012.