Cafe Roubaix

Ziua în care totul s-a năruit

17 octombrie 2012 va rămâne o dată marcantă în viaţa lui Lance Armstrong, una cu un impact mai puternic chiar şi decât cea în care Agenţia Anti-Doping din Statele Unite a făcut public dosarul de peste o mie de pagini în care îl acuză pe texan de dopaj organizat. 17 octombrie 2012 este ziua în care mitul “Lance Armstrong” a dispărut pentru totdeauna, după mai mult de un deceniu (atât cât i-a luat să fie construit), iar americanul a redevenit un simplu om.

Rând pe rând, sponsorii l-au părăsit pe încă septuplul câştigător al Turului Franţei, iar comunicatele de presă emise de birourile de presă ale marilor companii şi-au făcut loc pe site-urile de ciclism la fel ca victoriile obţinute odinioară de el în Alpi sau Pirinei. Nike, Budweiser, Giro, Trek, RadioShack şi Anheuser-Busch au renunţat definitiv la Lance Armstrong, în timp ce Oakley va mai rămâne în preajmă câteva săptămâni, până când Uniunea Ciclistă Internaţională va da verdictul său.

Pentru ca tabloul unei zile negre să fie complet, Armstrong a anunţat că se retrage din funcţia de preşedinte al Fundaţiei Livestrong, o măsură logică şi necesară, ce poate fi sinonimă cu recunoaşterea înfrângerii, una la care fostul rutier al lui US Postal nu s-ar fi aşteptat niciodată. Mulţi sunt de părere că totul i se trage texanului de la faptul că a fost prea lacom cu cele şapte victorii ale sale, alţii consideră că dacă s-ar fi purtat mai frumos cu foştii săi colegi nu s-ar fi ajuns la asta. Din punctul meu de vedere, totul a plecat de la revenirea sa în ciclism, anunţată în septembrie 2009. Deşi părea un nou punct în cariera şi viaţa lui Armstrong, acel moment a reprezentat începutul unui sfârşit la care nimeni nu se gândea.

Acuzat din toate părţile, blamat de rutieri retraşi din activitate sau aflaţi în continuare în pluton, americanul vede cum imaginea sa, una dintre cele mai puternice şi solide de care s-a bucurat un sportiv vreodată, dispare precum Fantastica, lumea “înghiţită” de Nimic în romanul lui Michael Ende, “Poveste fără sfârşit”. Diferenţa este că spre deosebire de carte, în lumea reală nu există un Bastian sau un Atreyu care să îl salveze şi să readucă lucrurile la starea lor iniţială.