Cafe Roubaix

Turul Flandrei 1961: Tom Simpson scrie istorie

225 de kilometri a avut ediţia de acum 52 de ani a Turului Flandrei şi doar şase dealuri: Kwaremont, Edalareberg, Kasteelstraat, Kruisberg, Valkenberg şi Groteberge. Evident, cei mai mulţi rutieri prezenţi la start erau belgieni, despre care o zicală foarte veche spune că ar fi în stare să îşi vândă părinţii pentru a câştiga cursa de pe teren propriu. În 1961, presiunea cea mai mare era pe umerii lui Rik Van Looy, aflat în căutarea primului succes din acel sezon, unul extrem de important pentru el, în condiţiile în care încerca să onoreze tricoul curcubeu câştigat în toamna trecută.

Însă lucrurile nu au mers deloc bine pentru campionul mondial de la Sachsenring, chiar dacă acesta a iniţiat prima evadare a zilei. Într-un moment de neatenţie, belgianul a căzut şi s-a accidentat la încheietura mâinii. Deşi s-a ridicat şi a continuat, Van Looy a fost nevoit până la urmă să abandoneze. Ceva mai în spate, din pluton, Tom Simpson a accelerat, a fost urmat de italianul Nino Defilippis, iar cei doi au ajuns fără probleme în grupul fruntaş, acolo unde ciclistul britanic al echipei Rapha-Gitane-Dunlop a fost principalul “motor”.

Conştient că un sprint din acel grup nu îl avantajează, Simpson a atacat cu opt kilometri rămaşi până la sosire, singurul care l-a urmat fiind acelaşi Defilippis, campionul Italiei. În Wetteren, localitatea de sosire, Tom Simpson a fost cel care a deschis sprintul, mai mult de nevoie, deoarece adversarul de la Carpano nu a avut în niciun moment intenţia de a trece în frunte. Apoi, când mai erau doar 300 de metri, englezul în vârstă de 23 de ani a făcut o mişcare inteligentă, cu care l-a păcălit pe Defilippis: Simpson a încetinit, ca şi cum ar fi obosit, peninsular a accelerat, crezând că va obţine victoria cu uşurinţă, însă britanicul a mai avut forţa de a sprinta încă o dată, a schimbat imediat direcţia, mergând prin dreapta italianului, şi a trecut primul linia de sosire, cu un avans de o jumătate de roată de bicicletă.

Astfel, Tom Simpson a obţinut primul success al carierei într-o clasică “Monument”, dar şi o frumoasă revanşă după ceea ce i se întâmplase la ediţia din 1960 a Paris-Roubaix, atunci când a fost prins de urmăritori chiar când se pregătea să intre pe velodrom. A fost un moment memorabil pentru englez, care a fost aplaudat de suporterii belgieni ca şi cum ar fi fost unul de-al lor, şi pe bună dreptate, mai ales că acesta locuia la Gent încă din anul în care a trecut la profesionişti, 1959.

După acel triumf, Simpson s-a mai întors de două ori în Turul Flandrei, însă nu s-a mai clasat mai sus de locul al treilea. Nici nu a mai contat, în condiţiile în care succesul din 1961, primul al unui rutier britanic într-o clasică “Monument”, i-a asigurat pentru totdeauna un loc în cartea de istorie a ciclismului.

Jasper Stuyven

Heverlee este o localitate belgiană cunoscută pentru Castelul Arenberg şi echipa de fotbal Oud-Heverlee Leuven, aflată în eşalonul secund. Peste ani însă, Heverlee are toate şansele să fie identificată mai degrabă drept localitatea natală a lui Jasper Stuyven (20 de ani), unul dintre cei mai talentaţi tineri rutieri ai momentului, care s-a făcut remarcat încă de la juniori.

Ca orice flamand, Stuyven s-a născut cu ciclismul în sânge, primul contact cu acest sport având loc la trei ani. Apoi, pe măsură ce a crescut, ciclismul a devenit pentru Jasper mai mult decât o pasiune, “alimentată” şi de cadourile primite de la Moş Crăciun, care nu rata nicio ocazie pentru a-i aduce o bicicletă. Încurajat de tatăl său, cu care ieşea la plimbare, dar şi de reacţia pe care trecătorii o aveau atunci când îl vedeau pe bicicletă, belgianul s-a înscris la un club la vârsta de nouă ani, mişcare urmată doi ani mai târziu, în 2003, de prima echipă serioasă, Olympia Tienen. Timp de două sezoane, Stuyven nu a câştigat vreo cursă, dar a terminat de mai multe ori pe podium, lăsând să se vadă o parte din potenţialul şi talentul său.

Apoi, la 14 ani, victoriile au început “să curgă”, cea mai importantă fiind cea de campion provincial la contratimp, categoria novici. A fost un succes care i-a atras imediat atenţia lui Bodysol-Lotto Cycling Team Menen, echipă alături de care a devenit în premieră campion naţional pe şosea, în cursa desfăşurată la Hooglede-Gits. Pasul următor a venit în stagiunea următoare, una dintre cele mai bune din cariera lui: transferat la Avia Cycling Team, Jasper Stuyven a terminat pe doi Giro della Toscana, a fost al treilea în Driedaagse van Axel (în faţa lui Barry Markus şi Moreno Hofland), pentru ca în august, la Moscova, să devină campion mondial al juniorilor pe şosea, la finalul unei curse în care l-a învins pe francezul Arnaud Démare.

În tricoul curcubeu, Stuyven a bifat patru succese (între care şi Paris-Roubaix pentru juniori), înainte de a urca în categorie, odată cu transferul la Ovyta-Eijssen-Acrog. La sub 23 de ani, flamandul s-a făcut din nou remarcat în “Infernul Nordului”, acolo unde încheiat al doilea, după olandezul Ramon Sinkeldam, care l-a lăsat în urmă cu numai doi kilometri înainte de sosirea pe celebrul velodrom din Roubaix. Rezultatul acela şi cele două titluri provinciale cucerite l-au adus în atenţia lui Bontrager-Livestrong, care şi-a fixat un obiectiv din a semna cu el.

2012 l-a găsit pe Jasper Stuyven alături de gruparea nord-americană, în culorile căreia a obţinut câteva rezultate impresionante, atât în Statele Unite, cât şi în Europa: o victorie în Cascade Classic, clasări în top 15 în etape din Turul Californiei şi Turul Utah, dar şi un fantastic loc şapte în Marele Premiu al Valoniei, acolo unde belgianul a sosit mai bine decât Johnny Hoogerland, Marco Marcato, Nacer Bouhanni, Jonathan Hivert sau Tom Boonen. Imediat au apărut zvonuri potrivit cărora Stuyven va trece la profesionişti, dar acestea nu au fost confirmate, ciclistul în vârstă de 20 de ani alegând să continue la Bontrager-Livestrong, pentru care a câştigat în noul sezon Volta ao Alentejo, în Portugalia.

Pe lângă faptul că are un motor extrem de puternic pe piatră cubică şi pe căţărările scurte, tipice Flandrei şi Ardenilor, Jasper Stuyven (1,86 m, 73 kg) se mai bucură de un avantaj, sprintul foarte bun, care îl ajută de multe ori să facă diferenţa în grupurile reduse. Chiar dacă la juniori şi tineret a ieşit în evidenţă şi în câteva curse pe etape, nu acestea, ci clasicele pe pavate trebuie să reprezinte principala sa orientare pe viitor; dacă va face asta, este foarte posibil ca belgienii să îşi găsească noul idol.

Milano-San Remo 1992: ultima victorie majoră a lui Sean Kelly

În urmă cu 21 de ani, Sean Kelly a început sezonul fără mari aşteptări, după ce stagiunea precedentă fusese una cu multe probleme, atât pe plan profesional, cât şi personal: în martie şi-a fracturat clavicula, apoi a abandonat la jumătatea Turului Franţei, iar în august s-a confruntat cu decesul fratelui său. Singura realizare în acel an a fost victoria obţinută în Turul Lombardiei, o palidă consolare pentru fostul câştigător al Cupei Mondiale.

Ajuns la aproape 36 de ani, Kelly a simţit că a venit momentul unei schimbări şi astfel a ajuns la Lotus-Festina, echipă în culorile căreia, pe 21 martie, s-a prezentat la startul primei mari clasice, Milano-San Remo. Oarecum de înţeles, atenţia tuturor nu era îndreptată spre irlandez, ci spre Moreno Argentin, care încerca să câştige unul dintre cele două “Monumente” ce îi lipseau din palmares (alături de Paris-Roubaix). Echipa italianului, Ariostea, condusă din maşină de legendarul Giancarlo Ferretti, a venit în fruntea plutonului de la început şi s-a asigurat că nu va lăsa nimic la voia întâmplării.

Totuşi, lucrurile nu au mers perfect pentru Ariostea, care a ajuns la baza lui Poggio fără Davide Cassani, una dintre “piesele” importante ale formaţiei, după ce acesta a fost implicat într-o căzătură. Primul atac a fost dat de Eric Boyer, însă francezul de la Z nu a apucat să ia un avans impresionant, fiind imediat prins de Ariostea. Apoi a intrat în scenă Argentin, peninsularul lansând atac după atac, până când a rămas singur în frunte. Eforturile sale au fost recompensate cu un avantaj de nouă secunde în faţa unui pluton în care danezul Rolf Sørensen, colegul lui, ducea o trenă falsă. Cum ceilalţi rutieri nu reacţionau, Sean Kelly a decis să accelereze pe coborâre, desprinzându-se şi plecând după liderul cursei, care părea scăpat în învingător.

Italienii de pe margine se pregăteau deja să sărbătorească succesul favoritului lor, când Sean Kelly, care a mers precum un bolid de Formula 1 pe coborârea de pe Poggio, l-a ajuns pe Moreno Argentin, cu mai puţin de trei kilometri rămaşi până la sosire. Deşi acesta i-a făcut de mai multe ori semn să treacă la trenă, irlandezul a refuzat şi a aşteptat liniştit să ajungă în ultimul kilometru, pe Via Roma, acolo unde, deşi Argentin a deschis repede sprintul, nu a avut nicio şansă în faţa adversarului său.

Astfel, Sean Kelly a obţinut a noua şi ultima victorie a carierei într-o clasică “Monument”, datorită căreia ocupă locul al treilea într-un clasament all-time, la egalitate cu Fausto Coppi şi Costante Girardengo. La doi ani şi jumătate de la acel succes, irlandezul s-a retras din activitate, în timp ce învinsul său din 1992 nu s-a mai întâlnit niciodată cu oportunitatea de a câştiga “La Classicisima”.

Jungels, ca la 20 de ani

Aflat la primul sezon ca profesionist, Bob Jungels a avut nevoie de doar cinci săptămâni şi patru curse pentru a obţine primul succes. S-a întâmplat joi, în Gran Premio Nobili, acolo unde rutierul lui RadioShack-Leopard a plecat într-o evadare formată după doar 12,5 kilometri de la start, împreună cu alţi trei ciclişti, pe care apoi i-a lăsat în urmă, când mai erau 25 de kilometri rămaşi până la final (o acţiune care mi-a adus aminte de victoria obţinută în Paris-Roubaix U 23, anul trecut).

Chiar dacă Gran Premio Nobili este o cursă de mai mică importanţă, victoria lui Jungels e extrem de importantă, din mai multe motive:

– îi va da ciclistului luxemburghez o încredere uriaşă în forţele sale, mai ales că a venit atât de devreme în sezon; practic, tot ce va urma de acum înainte va reprezenta o nouă confirmare (dacă mai era nevoie) a talentului său

– va aduce la RadioShack-Leopard o linişte cu care echipa nu prea era obişnuită în prima parte a sezonului, ajutând-o pe aceasta să pregătească mai bine următoarele obiective (un rutier bucuros că presiunea nu va mai sta pe umerii săi este Fabian Cancellara, de la care se aştepta mereu să fie primul care aduce rezultate)

– de asemenea, victoria lui Jungels arată că ciclismul luxemburghez are un viitor frumos, acum, într-un moment în care Frank Schleck îşi ispăşeşte supendarea, iar fratele său mai mic, Andy, traversează o perioadă foarte tulbure, din care pare că nu mai poate ieşi

PS: în urmă cu câteva luni, am scris un articol despre cei mai talentaţi debutanţi din 2013; dintre aceştia, Bob Jungels este primul care a câştigat o cursă în actualul sezon.

PS 2: după Gran Premio Nobili, Tim Vanderjeugd, ofiţerul de presă al lui RadioShack-Leopard, mi-a confirmat că rutierul luxemburghez are şanse să facă parte din echipa pentru Paris-Roubaix, o realizare extrem de importantă pentru un ciclist în vârstă de doar 20 de ani.

Impresii la cald după Prati di Tivo

Tocmai s-a terminat etapa a patra din Tirreno-Adriatico, singura cu finiş la altitudine de la această ediţie. Dacă se mai întreba cineva, victoria i-a revenit lui Chris Froome, care a fost urmat de Mauro Santambrogio, Vincenzo Nibali, Michal Kwiatkowski şi Chris Horner. Alberto Contador, principalul adversar al britanicului, a terminat doar pe locul şase. Ce ar fi de spus?

– Sky 2013 este mult peste Sky 2012! Pe lângă echipa pe care o are Chris Froome (şi pe care o va avea Bradley Wiggins în Giro), cea din Turul Franţei de anul trecut pare mai slabă cu două clase. Dacă doreşte, gruparea britanică poate câştiga cele trei Mari Tururi sezonul acesta, plus alte câteva curse pe etape. Startul a fost dat în Oman.

– Pe măsură ce se vor aduna înfrângerile suferite în faţa “trenuleţului” Sky, frustrarea lui Alberto Contador va creşte, iar opţiunile sale se vor împuţina. Rutierul spaniol a încercat totul sâmbătă: şi-a testat adversarii, a atacat de mai multe ori, a format o alianţă cu Vincenzo Nibali, dar niciuna dintre aceste variante nu a avut vreo şansă în faţa unei echipe care începe să fie cunoscută drept “Skyborg”. Cum ar spune englezii, “it’s back to the old drawing board for Bjarne Riis and Contador”.

– În aceeaşi situaţie se află şi Vincenzo Nibali. Italianul şi-a fixat ca obiectiv Turul Italiei, însă s-ar putea trezi acolo în imposibilitatea de a putea scăpa din “garda pretoriană” (a se citi Dario Cataldo, Richie Porte, Joe Dombrowski, Rigoberto Uran şi Sergio Henao) de care Bradley Wiggins se va bucura în Corsa Rosa.

– Ce mare diferenţă este între Sky şi celelalte grupări! Cel mai bun exemplu e Michael Rogers: în 2012, era unul dintre cei care impuneau un ritm infernal pe munţii din Franţa, scuturându-i pe adversarii lui Bradley Wiggins cu o uşurinţă dezarmantă. Acum, ca “locotenent” al lui Alberto Contador, nu a apucat să ajungă alături de liderul său în a doua jumătate a căţărării finale. Un alt exemplu este Dario Cataldo: dintr-un ciclist care rar s-a făcut remarcat la Omega Pharma-Quick Step, are toate şansele să devină candidatul lui Sky la tricoul roz în 2014.

– Chris Horner este absolut incredibil! La 41 de ani, americanul a început un nou sezon, Tirreno-Adriatico fiind chiar cursa sa de debut în 2013. Cu toate acestea, a stat în roata “trenuleţului” Sky până în ultimul kilometru şi a avut puterea de a încheia pe locul cinci, în faţa lui Contador. Dacă îşi regăseşte forma de acum două sezoane, va fi unul dintre marii favoriţi la victorie în Turul Californiei.

– După tot ce a făcut Sky în primele curse pe etape ale primăverii, abia aştept să văd de ce este în stare echipa de clasice, care în ultimele săptămâni s-a pregătit în Tenerife.

Lugano 1953

Ediţia din urmă cu şase decenii a Campionatelor Mondiale de Ciclism a rămas una de referinţă în istoria competiţiei, nu atât prin prisma spectacolului de pe şosea, cât datorită învingătorului. Cu două săptămâni înainte de a împlini 34 de ani, Fausto Coppi s-a prezentat în Elveţia extrem de motivat, după o vară în care a preferat să absenteze din Turul Franţei, pentru a se pregăti cât mai bine înaintea Mondialelor de la Lugano. Alături de el se afla nelipsitul Biaggio Cavanna, dar nu şi o echipă care să îl sprijine.

Antrenată de legendarul Alfredo Binda, “Squadra Azzura” era dominată de un puternic curent anti-Coppi, condus de Loretto Petrucci, fostul coleg al lui “Il Campionissimo” de la Bianchi. Mazilit de acolo după ce “şi-a permis” să câştige Milano-San Remo în 1952, Petrucci dorea ca echipa să îl susţină pe el, dar şi ca Michele Gismondi, “locotenentul” lui Coppi, să nu fie exclusiv în slujba acestuia. Până la urmă, Binda a aplanat conflictul, însă tensiunea din tabăra Italiei se simţea la startul de pe 30 august.

În lungime de 270 de kilometri, cursa pe şosea de la Lugano avea un obstacol adevărat pe traseu, ce urma să fie parcurs de 20 de ori: Crespera, o căţărare în lungime de 1,6 kilometri, cu pantă medie 7,8% şi maximă 13,3. La toate acestea se adăuga şi faptul că dealul era acoperit cu piatră cubică, o caracteristică menită să le pună şi mai multe probleme rutierilor. Tipic pentru Fausto Coppi, acesta a atacat departe de final, când mai erau 80 de kilometri de parcurs, lăsându-i fără replică pe principalii săi adversari. Surprinzător totuşi, un ciclist i-a luat roata şi nu a putut fi desprins. Numele acestuia: Germain Derycke, un belgian în vârstă de 23 de ani, care în prima parte a sezonului se impusese în Paris-Roubaix.

Pe măsură ce kilometri treceau, Coppi ducea trena, în timp ce Derycke se agăţa de italian, fără să treacă în frunte pentru nicio clipă. Când toţi se aşteptau să se ajungă la un sprint, acolo unde belgianul ar fi fost favorit, Fausto Coppi şi-a demonstrat încă o dată talentul enorm şi intuiţia perfectă: la ultima trecere pe Crespera, rutierul peninsular a aşteptat cea mai dură porţiune şi a accelerat, fără nicio speranţă pentru Derycke, care a pierdut minute bune în cei doar zece kilometri rămaşi până la sosire.

Ajuns singur la final, acolo unde era aşteptat de zeci de mii de compatrioţi (unii ziarişti ai vremii au spus că nu mai puţin de jumătate de milion de italieni au fost prezenţi la Lugano în acea zi de vară), Coppi s-a bucurat scurt, aşa cum făcea mereu, conştient că a obţinut singurul mare trofeu care îi lipsea din palmares: tricoul curcubeu. O victorie ce a avut rolul de a-l distanţa definitiv în ceea ce priveşte palmaresul de Gino Bartali, marele său rival, şi de a-i convinge şi pe cei mai îndârjiţi susţinători ai acestuia că este cel mai mare ciclist italian al tuturor timpurilor.

Circulă un zvon

care spune că Michael Boogerd va recunoaşte că s-a dopat, într-un interviu acordat televiziunii NOS. După dezvăluirile făcute de Lance Armstrong şi Michael Rasmussen, Boogerd era următorul pe lista celor aşteptaţi să iasă în faţă şi să îşi recunoască trecutul. Din câte se pare, fostul învingător din Paris-Nisa şi Amstel Gold Race va admite că a recurs la substanţe interzise între 1997 şi 2007, perioadă în care a evoluat la Rabobank.

Dacă mărturisirea în sine nu reprezintă neapărat ceva aparte, mai importante mi se par alte aspecte. În primul rând, ce l-a determinat pe batav să facă acest pas, după ce ani de zile a negat că s-ar fi dopat? Să fie presiunea venită din partea foştilor colaboratori, dar şi a televiziunii NOS, care a întrerupt orice legătură cu el (Boogerd avea rolul de commentator-expert acolo), transmiţându-i că va relua colaborarea doar după ce îşi va recunoaşte trecutul?

În al doilea rând, ce anume va spune Michael Boogerd în timpul interviului? Nu mai departe de decembrie 2012, olandezul declara că nu are de gând să fie “ţap ispăşitor” pentru ce s-a întâmplat la Rabobank, sugerând că nu va recunoaşte nimic, dacă gestul său nu va fi urmat de altele similare ale foştilor colegi. Este posibil ca asta să se întâmple curând? Sau a ajuns Boogerd la o înţelegere cu Uniunea Ciclistă Regală din ţara natală, astfel încât să nu îi fie retrase victoriile, aşa cum s-a întâmplat cu alţi foşti ciclişti?

În fine, Boogerd va avea o abordare de tipul “Lance Armstrong” sau “Michael Rasmussen”? Dacă texanul a rămas evaziv în interviul pe care i l-a acordat lui Oprah Winfrey şi nu a implicat pe nimeni altcineva, danezul, deşi nu este oficial, se pare că a oferit informaţii complete în mărturisirea făcută în faţa membrilor Federaţiei de la Copenhaga, despre toate persoanele (manageri şi rutieri) care au avut vreo legătură cu dopajul la echipele pe la care a trecut.

Răspunsurile la toate aceste întrebări, peste câteva ore.

Cursele dispărute în ultimii 12 ani

Turul Californiei, Turul Beijingului, Marele Premiu de la Quebec, Marele Premiu de la Montreal, Turul Omanului sau Turul San Luis sunt doar câteva dintre cursele care au apărut şi s-au dezvoltat rapid în afara Europei. Înfiinţarea acestora a coincis cu dispariţia multor curse de pe Bătrânul Continent, confruntate cu mari probleme financiare; astfel, nu mai puţin de 30 de competiţii importante au fost nevoite să se oprească din 2000 încoace, lăsând câteva goluri importante în calendar.

Pe lângă spectacolul pe care îl ofereau, de multe ori la un nivel mai ridicat decât ceea ce se întâmpla în curse de World Tour, acestea puneau la bătaie şi multe puncte extrem de importante pentru primirea unei licenţe în prima divizie, fiind mai mereu obiective de neratat pentru echipele autohtone. Drept urmare, dispariţia acestor întreceri a dus la desfiinţarea multor grupări şi la schimbarea politicii de transferuri a celor care au mers mai departe Euskaltel şi Lampre sunt câteva exemple bune, însă asta este o cu totul altă poveste; până atunci, lista curselor care au fost anulate în ultimii 12 ani.

Paris-Nisa şi Tirreno-Adriatico în oglindă

Sezonul italian de ciclism

Montepaschi Strade Bianche, Roma Maxima, Tirreno-Adriatico, Milano-San Remo, Turul Italiei, Il Lombardia = spectacol, emoţie, pasiune, entuziasm, suspans, dramatism.