Cafe Roubaix

Turul Franţei 2012/Turul Franţei 2013

Ultimele două ediţii ale cursei din Hexagon au foarte puţine lucruri în comun, unul dintre acestea fiind că de fiecare dată a câştigat un rutier britanic al echipei Sky. Odată cu încheierea competiţiei, tot mai multe statistici şi analize vor fi întocmite şi publicate. Una dintre acestea, la care m-am gândit  în ultimele zile, este cea a rutierilor care au terminat în top zece în 2012. Ce au făcut aceştia un an mai târziu? Au venit în Turul Franţei? Dacă da, cum s-au descurcat? Răspunsurile, mai jos.

1. Bradley Wiggins – învingătorul de anul trecut nu a luat startul acum, punând absenţa sa pe seama mai multor probleme de sănătate. Mai mult, a spus că este foarte posibil să nu mai participe niciodată într-un Mare Tur.

2. Chris Froome – e singurul ciclist din top zece care şi-a îmbunătăţit rezultatul. La ediţia din 2012, britanicul a terminat pe locul secund, după Wiggins, mulţi fiind de părere că ar fi meritat să câştige. Un an mai târziu, Froome a obţinut trei victorii de etapă, a terminat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului şi şi-a surclasat adversarii aproape de fiecare dată când a avut ocazia.

3. Vincenzo Nibali – italianul s-a axat în prima parte a lui 2013 pe Giro, a câştigat cursa de pe teren propriu, iar acum se va concentra pe Vuelta şi Campionatele Mondiale de la Florenţa.

4. Jurgen Van Den Broeck – belgianul în vârstă de 30 de ani a căzut în etapa a cincea, s-a accidentat la genunchi şi a fost nevoit să abandoneze.

5. Tejay van Garderen – americanul a fost cel mai bun tânăr în 2012 şi a încheiat cursa pe locul cinci, dar acum a dezamăgit, singurul său rezultat notabil fiind un loc secund pe Alpe d’Huez. La general, Van Garderen a venit pe 44, la mai mult de o oră şi jumătate în urma noului campion.

6. Haimar Zubeldia – veteranul spaniol a surprins pe multă lume la ediţia anterioară, dar acum nu a mai fost capabil să repete acel rezultat. Accidentat la mână după o căzătură, rutierul lui RadioShack-Leopard a fost invizibil şi a terminat pe locul 36.

7. Cadel Evans – australianul s-a prezentat în Le Tour după ce a fost al treilea în Giro, iar efortul depus acolo l-a marcat vizibil. Evans a mers sub aşteptări atât pe munţi, cât şi la contratimp, iar în ierarhia generală a fost al 39-lea.

8. Pierre Rolland – francezul nu a mai câştigat o etapă, aşa cum s-a întâmplat anul trecut, dar a încercat să plece acasă cu tricoul alb cu buline roşii. Chiar dacă a mers în mai multe evadări, ciclistul echipei Europcar nu şi-a putut îndeplini obiectivul, nu doar pentru că respectiva tunică i-a revenit unui căţărător adevărat, dar şi din cauza nivelului scăzut cu care s-a prezentat la startul cursei.

9. Janez Brajkovic – a venit în Turul Franţei ca “locotenent” al lui Jakob Fuglsang, dar nu l-a putut ajuta pe danez, deoarece s-a accidentat la genunchi în timpul etapei a şasea şi a abandonat.

10. Thibaut Pinot – câştigător al unei etape în 2012, francezul a spus că se află în cea mai bună formă a carierei, însă nu a putut arăta asta, din cauza fricii sale de coborâri, care l-a făcut să piardă zeci de minute. În cele din urmă, Pinot s-a retras înainte de Alpi, obligat de o laringită.

Alpe d’Huez

Platoul aflat în apropierea oraşului Bourg d’Oisans a fost locuit încă din Antichitate. După ce romanii au cucerit Galia, au fost atraşi de potenţialul regiunii, care le-a oferit argint, cupru, zinc şi cărbune. Activitatea minieră a continuat două milenii mai târziu, cărbunele fiind cea mai importantă bogăţie a pământului de aici. Din păcate, tocmai aceste exploatări miniere, dublate de temperaturile scăzute, au dus la dispariţia pădurilor. Imediat, localnicii au luat atitudine şi s-au implicat în protejarea puţinilor copaci rămaşi, care aveau rolul de a-i apăra în caz de avalanşă.

Totuşi, exploatarea minieră a avut o parte bună, şi anume, instalarea unei reţele de cabluri care să ajute la transportarea cărbunilor. Odată cu acestea a apărut electricitatea în zonă, iar o consecinţă a fost venirea turiştilor la începutul anilor ’20. Cu toate astea, puţini oameni s-au încumetat să îşi petreacă vacanţele aici, chiar dacă o cabană destinată turiştilor s-a deschis în 1928.

Până la urmă, a fost nevoie de o idee simplă pentru ca Alpe d’Huez să se nască, iar aceasta i-a aparţinut lui Joseph Paganon. În 1936, el a făcut rost de fonduri ce i-au permis să achiziţioneze un plug pe care să îl folosească în fiecare iarnă pentru deszăpezire. Au urmat apoi îmbunătăţiri: lăţimea şoselei a fost dublată la şapte metri, iar drumul a fost dezvoltat pe altitudine, astfel ajungându-se la cele 21 de viraje.

1944 – aproape de dispariţie

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Alpe d’Huez a fost un centru de rezistenţă şi a adăpostit sute de oameni: francezi, evrei şi piloţi americani, cu toţii s-au refugiat aici de frica germanilor. În vara lui 1944, mai exact pe 14 august, naziştii aflaţi în retragere au ajuns în Alpe d’Huez.

La ordinul comandantului Schegel, toţi bărbaţii au fost aliniaţi în faţa hotelului principal şi luaţi la întrebări în legătură cu cei care se ascundeau acolo. Apoi, comandantul Schegel le-a arătat o foaie de hârtie şi le-a spus: “Am ordin să vă împuşc pe toţi şi să ard Alpe d’Huez până la ultimul fir de iarbă, dar nu vreau să îi fac vreun rău acestei staţiuni, aşa că voi pleca peste o oră”. Exact asta s-a întâmplat, deşi puţini au crezut acest lucru în acea după-amiază. Germanii au plecat, iar Alpe d’Huez a renăscut. Opt ani mai târziu, a venit şi “botezul”.

Celebritate datorată unui italian

“Insula Soarelui”, aşa i s-a spus platoului din Alpi, deoarece acesta este scăldat tot timpul de razele aurii, indiferent de anotimp. Sesizând o bună oportunitate, câţiva oameni de afaceri şi-au deschis hoteluri aici, fără să cunoască profitul din primii ani, deoarece staţiunea primea rar oaspeţi, iar cei mai mulţi dintre aceştia veneau în perioada sărbătorilor de iarnă, nu şi vara, când doreau proprietarii.

În 1952, Georges Rajon, unul dintre cei trei hotelieri din vârful ascensiunii, s-a întâlnit cu Jacques Goddet, directorul Turului Franţei, şi i-a oferit 2100 de lire sterline pentru a aduce cursa acolo. Goddet nu a acceptat de la început propunerea; circumspect, el a hotărât să îl trimită acolo pe unul dintre asistenţii săi, Elie Wermelinger, pentru a inspecta cu atenţie zona.

Cum părerea lui Wermelinger a fost favorabilă, acesta declarându-se fascinat de cele 21 de viraje şi de panta foarte dificilă, Goddet a inclus Alpe d’Huez pe harta Turului Franţei din 1952, iar căţărarea din departamentul Isère a fost desemnată să găzduiască primul finiş la altitudine din istoria Marii Bucle. Şi pentru ca o ascensiune să devină faimoasă, are nevoie de un rutier celebru. În vara lui 1952, acesta a fost Fausto Coppi.

Aflat la a treia participare în Turul Franţei, italianul a dominat atât de autoritar cursa, încât organizatorii au fost nevoiţi să dubleze premiile acordate următorilor clasaţi, pentru ca aceştia să nu îşi piardă motivaţia. Pe patru iulie 1952, un singur om l-a atacat pe Coppi: Jean Robic. Fără nicio problemă, Coppi a venit imediat lângă francez şi a accelerat când mai erau şase kilometri. Rămas singur în faţă, italianul a devenit primul învingător din istorie pe Alpe D’Huez şi a îmbrăcat tricoul galben, pe care l-a purtat până la final. Extrem de important atunci a fost că foarte mulţi oameni au putut vedea succesul memorabil al lui Coppi, deoarece în acel an au apărut motocicletele cu camere de filmat în Le Tour.

Unul dintre cei mai iubiţi ciclişti ai tuturor timpurilor, Fausto Coppi a contribuit decisiv la clădirea mitului Alpe D’Huez. O adevărată vedetă a acestui sport, rutierul originar din Castellania a fost cel care “a botezat” căţărarea, iar numele său a adus zeci de mii de oameni la finalul etapei, care a intrat în istoria Turului Franţei. Odată cu victoria lui, Alpe d’Huez s-a transformat în unul dintre cele mai dorite trofee din ciclism, o ascensiune pe care fiecare rutier visează să se impună.

Mont Ventoux

Unii sunt de părere că numele i se trage de la “vintusi”, cuvântul latin pentru vânt, în timp ce alţii cred că vine de la “vinturi”, cuvânt din dialectul liguric, care înseamnă munte. Adevărul este că nici nu mai contează de unde şi-a primit denumirea, important e ce semnifică Mont Ventoux în ciclism: o căţărare brutală, cu un peisaj selenar, o căţărare ostilă cu cei care încearcă să o urce, lucru pe care l-au aflat Jean Mallejac (care s-a aflat aproape să intre în comă acolo, în 1953), Ferdi Kubler (retras din activitate după ce Mont Ventoux l-a stors aşa cum nicio altă ascensiune nu a făcut-o în întreaga sa carieră) şi Tom Simpson (care şi-a pierdut viaţa cu mai puţin de un kilometru înainte de sosire, în timp ce încerca să li se alăture celor din faţă).

De ce este Mont Ventoux o ascensiune aparte? În primul rând, datorită peisajului, care are darul de a le crea multora o senzaţie ciudată, de disconfort, pe măsură ce avansează spre vârf. Un alt factor îl reprezintă temperaturile ridicate, care ating 32-34 de grade Celsius, în ciuda altitudinii. În fine, nu trebuie uitat nici vântul puternic, ce poate bate şi cu peste 100 de kilometri la oră, vânt care în trecut a făcut victime în rândul celor ce au încumetat să urce pe “Muntele Chel”.

În ciuda acestor obstacole, Mont Ventoux a fascinat întotdeauna, încă din Epoca Fierului, atunci când a existat o aşezare acolo. În Antichitate, Iulius Cezar a avut un templu pe Ventoux, iar în Evul Mediu, Francesco Petrarca, celebrul poet italian, a urcat până în vârf, pe 25 aprilie 1336, la lumina lunii, după ce un localnic i-a spus că de mai mult de un mileniu nimeni nu se mai încumetase să pornească la drum pe ascensiunea din Provence.

Mai recent, începând cu a doua jumătate a secolului XX, Mont Ventoux şi-a făcut apariţia în ciclism, iar de atunci a atras atenţia tuturor rutierilor, i-a vrăjit aşa cum sirenele îi vrăjeau pe marinarii greci şi i-a făcut să viseze la glorie şi la un loc în istorie. În trecut, vechile legende locale spuneau că peşterile de pe Mont Ventoux duceau direct în infern, un motiv pentru care nimeni nu intra în ele. Acum, infernul şi-a schimbat locaţia, a ajuns aproape de nori, la 1912 metri altitudine, şi din ce în ce mai mulţi oameni îşi doresc să păşească primii în el.

“You Shook Me All Night Long”, by Orica-GreenEdge

Adevărul e că numai dacă vii din Australia poţi să faci aşa ceva.

“That looks like Roche! It’s Stephen Roche!”

Unul dintre momentele memorabile ale Turului Franţei s-a consumat la ediţia din 1987, care a pornit la drum din Berlin, fără ca la start să se afle un mare favorit la victorie, după ce Bernard Hinault se retrăsese din activitate la finalul sezonului trecut, iar Greg LeMond încă se recupera după un accident suferit la vânătoare. Pe măsură ce cursa a avansat, s-a cristalizat un duel între Pedro Delgado şi Stephen Roche, învingătorul din Turul Italiei. Cu patru etape înainte de final, spaniolul avea un avans de 25 de secunde şi ştia că trebuie să iasă la atac, deoarece în penultima zi era programat un contratimp individual, iar el îi era net inferior irlandezului la această disciplină.

Etapa a 21-a le-a oferit cicliştilor un “meniu” cu patru căţărări grele – Galibier, Telegraphe, Madeleine şi La Plagne – aceasta din urmă (21,4 kilometri lungime şi pantă medie 6,6%) figurând chiar la sosire. Un maestru al tacticii, Roche l-a izolat pe adversarul său de coechipieri pe coborârea de pe Galibier şi a aşteptat apoi poalele lui Madeleine pentru a ataca, distanţându-i pe iberic şi pe Charly Mottet. Până în acel punct, strategia sa a fost impecabilă, dar nu a luat în calcul un lucru: regruparea rutierilor de la PDM. Imediat cum colegii lui Delgado au venit lângă acesta, a început o urmărire nebună, care a avut drept rezultat prinderea lui Roche chiar înainte de a începe La Plagne.

Apoi, Laurent Fignon a accelerat din grupul favoriţilor şi a plecat pentru victoria de etapă, luând cu el una dintre cele două motociclete cu cameră din cursă. Sesizând că Roche are probleme, Pedro Delgado a accelerat la rândul său. Iniţial, irlandezul şi-a propus să meargă în ritmul lui, să îşi lase oponentul să se desprindă la cel mult 40 de secunde, după care să înceapă forcingul. Însă planurile sale nu s-au potrivit cu ceea ce s-a întâmplat pe şosea, acolo unde spaniolul a dezvoltat un avans impresionant, de un minut şi jumătate.

Primul a trecut linia de sosire Fignon, în timp ce Delgado a venit al patrulea, sigur pe el că şi-a surclasat adversarul. Exact când fanii începeau să calculeze diferenţa din clasamentul general, Roche a apărut incredibil de după ultimul viraj, spre surprinderea lui Delgado, a spectatorilor de pe La Plagne şi a lui Phil Liggett, comentatorul etapei, ale cărui cuvinte – “That looks like Roche! It’s Stephen Roche!” – au rămas în istorie, la fel ca performanţa rutierului echipei Carrera.

Ce s-a întâmplat în ultimii patru kilometri? Roche a aflat de la maşina tehnică a formaţiei sale că avantajul ibericului a crescut şi a căutat ultimele resurse de energie pentru a pleca după acesta. Cum lângă Delgado se afla cealaltă motocicletă cu cameră, nimeni nu a avut informaţii despre irlandez, care a fost autorul unei reveniri incredibile, ce l-a ajutat să limiteze la doar patru secunde pierderile şi să rămână principalul favorit la tricoul galben. Pentru asta însă, Stephen Roche trebuia să continue Turul Franţei, iar semnele nu erau cele mai bune, deoarece imediat după sosire s-a prăbuşit la pământ. Doctorii i-au acordat primul ajutor, i-au pus o mască de oxigen şi au încercat să afle cum se simte, irlandezul răspunzând timp de zece minute prin clipiri ale ochilor la întrebările lor.

Transportat la spital, Roche şi-a revenit şi s-a prezentat la startul ultimei etape montane a cursei, pe care a încheiat-o alături de Pedro Delgado. Apoi, în contratimpul individual de la Dijon, l-a învins clar pe iberic şi a ajuns la Paris cu un avans de 40 de secunde, devenind la acea vreme doar al cincilea rutier care a reuşit dubla Il Giro – Le Tour. După o lună şi jumătate, şi-a trecut în palmares tricoul curcubeu şi a realizat o performanţă care a mai fost atinsă de un singur ciclist, Eddy Merckx: victorii în Turul Italiei, Turul Franţei şi la Campionatele Mondiale, în acelaşi sezon.

Turul Franţei 2013 – etapa a ll-a

De obicei, primele zile ale cursei din Hexagon erau unele relativ liniştite, cu un traseu rezervat sprinterilor. Anul acesta, lucrurile stau cu totul altfel, deoarece organizatorii au ales să le ofere rutierilor o etapă de munte mediu în week-end-ul inaugural. Cicliştii vor avea de trecut peste patru căţărări care vor duce la fărâmiţarea plutonului şi la distanţarea unor sprinteri. Practic, sunt toate şansele ca între kilometrul 60 şi kilometrul 95, câteva dintre echipele cu puncheuri să imprime un ritm puternic pentru a scăpa de o parte dintre adversari şi a le face viaţa mai uşoară cicliştilor pe care vor merge la victorie.

Dacă sprinterii vor reveni pe coborârea ce urmează după Col de Vizzavona, aceştia vor da ceva mai târziu de un nou obstacol, care mai mult ca sigur le va spulbera orice şansă. Ultima căţărare a zilei – Côte du Salario – are doar un kilometru lungime, însă pantă medie 8,9%, care va le va trezi interesul multor ciclişti, mai ales că până la sosire vor mai rămâne doar 12 kilometri. Asta nu înseamnă neapărat că se va câştiga după un atac dat acolo, mai important fiind ca printr-o astfel de acţiune să se realizeze o selecţie, înainte de ultimul ciot al zilei, ce va apărea în ultimii 1500 de metri.

Evident, Peter Sagan este numele aflat pe buzele tuturor pentru această etapă, cam toate scenariile avantajându-l pe campionul Slovaciei. Singura variantă în care ciclistul echipei Cannondale poate pierde victoria este ca un rutier să scape pe Salario sau pe coborâre, iar restul echipelor să nu conducă urmărirea, lăsând toată responsabilitatea pe umerii formaţiei italiene. Totodată, important de văzut va fi cum se va simţi Sagan duminică, după căzătura suferită în ziua întâi.

În afară de el, Philippe Gilbert, Jonathan Hivert, Arthur Vichot, Edvald Boasson Hagen, dar şi Jose Joaquin Rojas, Tony Gallopin, John Degenkolb sau Samuel Dumoulin mai pot emite pretenţii la victorie, la finalul unei etape care are toate şansele să schimbe liderul clasamentului general.

Yvon Sanquer: “Avem trei lideri în Le Tour”

Cinci ani au trecut de la ultima victorie de etapă a lui Cofidis în Turul Franţei, adusă de Sylvain Chavanel, la Montluçon, după o evadare. De atunci, gruparea din Hexagon a efectuat mai multe schimbări, având atât un lot nou, cât şi un alt manager, Yvon Sanquer, venit la conducere în urmă cu aproximativ un an. După un început de sezon relativ modest, Cofidis este pregătită de un nou start în Marea Buclă, acolo unde are de gând să se facă remarcată şi să le răsplătească încrederea organizatorilor, care i-au acordat o invitaţie. Despre obiectivele pentru Le Tour, în interviul pe care Yvon Sanquer mi l-a acordat înainte de startul cursei.

– Domnule Sanquer, ce ţinte şi-a stabilit Cofidis pentru Turul Franţei?

În primul rând, ne dorim să câştigăm o etapă. Asta va fi foarte important şi tocmai de aceea am adus mulţi rutieri care ne pot ajuta să ne îndeplinim acest obiectiv.

– Cine va fi liderul echipei?

Avem trei lideri: Dani Navarro, care s-a descurcat excelent în Criteriul Dauphiné şi a mers bine în tot acest sezon, Rein Taaramäe, care a luptat pentru tricoul alb în urmă cu doi ani, iar acum a ajuns la un nivel foarte ridicat, şi Jérôme Coppel, care a terminat pe 11 în clasamentul general din 2011. E un specialist la contratimp, se caţără bine, îi plac cursele pe etape şi vine după o comportare frumoasă la Campionatele Naţionale. A avut probleme de sănătate la startul sezonului, dar acum se simte bine şi am încredere în el. Toţi trei sunt capabili să câştige o etapă şi să încheie în top zece la general. Vom lua totul zi după zi şi vom face o strategie în funcţie de cum ne vor spune ei cum se simt.

– Poate deveni tricoul alb cu buline roşii un obiectiv pentru Cofidis?

Prima săptămână a cursei va fi foarte importantă pentru obiectivul nostru final. Dacă vom trece cu bine de aceasta, ne vom gândi la ierarhia căţărătorilor. De asemenea, şi clasamentul pe echipe reprezintă o ţintă pentru noi, deoarece avem căţărători buni, care ne pot ajuta să terminăm sus acolo.

– De ce nu l-aţi selecţionat pe Adrien Petit?

Când am făcut echipa pentru Turul Franţei, ne-am dorit un mix între rutieri cu experienţă şi debutanţi. Yoann Bagot, Egoitz Garcia şi Rudy Molard sunt debutanţii; ei au fost în Vuelta anul trecut şi am dorit să le acordăm o şansă importantă. Petit, chiar dacă s-a descurcat bine până acum, e încă foarte tânăr şi am vrut să îl mai lăsăm un an până să îl trimitem în Le Tour.

– Ce părere aveţi despre traseu?

Va fi un Tur al Franţei greu, deoarece vor fi multe căţărări grele. Startul este în Corsica, iar etapele a doua şi a treia vor fi dificil de negociat. Mă aştept ca ultima săptămână să fie foarte dură, cu două ascensiuni pe Alpe d’Huez, drumuri înguste şi acea etapă care se va încheia la Mont Semnoz, după o zi ca un montagne russe, cu multe căţărări şi coborâri. Şi contratimpul din Alpi va pune multe probleme: prima ascensiune e foarte dură, cu pante abrupte, iar coborârea e periculoasă, cu drumuri întortocheate. Până să ajungem în Alpi, toţi rutierii trebuie să fie atenţi în Corsica. Acolo se poate pierde Turul, cu siguranţă. Traseul e plin de capcane, mai ales în etapele care se termină la Ajaccio şi Calvi.

Campionii naţionali din 2013

Qatar 2016

Peste câţiva ani, pentru prima oară în istoria Campionatelor Mondiale, acestea se vor desfăşura în Orientul Mijlociu. Qatar a fost singura ţară care şi-a depus candidatura şi a primit fără probleme dreptul a organiza cursele în 2016. Totuşi, lucrurile nu vor fi atât de simple, cel puţin nu pentru sprinterii care se aşteptau la un profil perfect plat. Recent, Philippe Chevallier, directorul sportiv şi tehnic al Uniunii Cicliste Internaţionale, a fost să inspecteze traseul propus de către gazde şi a fost dezamăgit de ce a văzut, transmiţându-le celor din Qatar că trebuie să îl schimbe şi să îl facă mai dificil.

Astfel, Federaţia de Ciclism de acolo va fi obligată să construiască un traseu deluros, deoarece UCI doreşte să le ofere oportunităţi tuturor rutierilor. Evident, sprinterii vor fi favorizaţi în continuare, însă atacanţii vor avea o şansă în plus. Iar dacă luăm în considerare şi declaraţia lui Chevallier, care a spus că traseul va semăna cu cel al Jocurilor Olimpice din 1980, devine din ce în ce mai clar că plutonul nu va mai avea parte de o simplă “plimbare prin parc”, aşa cum a fost Copenhaga 2011, când a câştigat Mark Cavendish.

În plus, mai apare o problemă: din cauza temperaturilor extrem de ridicate, cursele din Qatar vor fi programate la jumătatea lunii octombrie, iar asta îi va oblige pe cicliştii interesaţi de tricoul curcubeu să îşi schimbe pregătirea. Cum UCI nu are de gând să organizeze calendarul în funcţie de Mondiale, asta înseamnă că Turul Spaniei, care se va termina cu aproximativ o lună înainte, nu îi va ajuta prea mult pe cei care vor dori să ajungă în formă maximă în Orientul Mijlociu, mult mai importante urmând să fie antrenamentele şi clasicele din Italia, dar şi Turul Beijingului. Pe de altă parte, nu ar fi de mirare ca Turul Qatarului, deja o cursă de tradiţie la startul sezonului, să fie mutată târziu în toamnă, pentru a le oferi cicliştilor un “aperitiv” înainte de Campionatele Mondiale.

Concluzii după Turul Elveţiei

– Rui Costa şi-a câştigat definitiv un loc în cartea de istorie a cursei despre care mulţi spun că este a patra ca importanţă din calendar, după cele trei Mari Tururi. Dacă anul trecut a devenit primul portughez care s-a impus aici, rutierul lui Movistar a obţinut acum o victorie mai categorică şi mai impresionantă, deoarece nu l-a avut pe Alejandro Valverde drept “locotenent”. Odată cu acest succes, lusitanul şi-a asigurat un contract important, indiferent de echipa în culorile căreia va evolua începând cu 2014. Tot ce mai rămâne de văzut este care va fi ierarhia lui Movistar pentru Turul Franţei, în condiţiile în care Alejandro Valverde şi Nairo Quintana se vor afla şi ei acolo.

– Peter Sagan a demonstrat încă o dată că nu are limite: slovacul a plecat din Elveţia cu două victorii şi tricoul rezervat câştigătorului pe puncte, dar parcă niciuna dintre aceste realizări nu a fost atât de impresionantă ca locul 20 pe care a terminat contratimpul individual din ultima etapă. Căţărarea din a doua jumătate a traseului a avut 11,2 kilometri lungime şi pantă medie 8,4%, însă asta nu l-a împiedicat pe ciclistul lui Cannondale să facă unul dintre cele mai bune contratimpuri ale carierei şi să confime că se află pe drumul cel bun pentru Marea Buclă, despre care a spus că îi oferă nu mai puţin de 12 etape în care se poate impune.

– Văzut ca favorit la tricoul galben, mai ales după succesul din Turul Californiei şi forma bună arătată în cursa de pe teren propriu, Tejay van Garderen a terminat doar pe locul şapte acum, dar acesta nu este un rezultat îngrijorător pentru tânărul american, deoarece mai are timp suficient să atingă nivelul dorit pentru Turul Franţei. Acolo, important pentru el va fi ca BMC să îşi stabilească rapid priorităţile, astfel încât să nu se trezească la jumătatea cursei că nu se mai poate baza pe niciuna dintre cele două variante iniţiale pentru ierarhia generală.

– La ce a arătat în Turul Elveţiei, Thibaut Pinot poate emite pretenţii la o clasare în top cinci în Le Tour. Francezul în vârstă de doar 23 de ani este cu adevărat impresionant pe căţărări (teren pe care puţini rutieri din pluton se pot compara cu el), a făcut progrese evidente la contratimp şi mai are timp să se antreneze pentru a trece cu bine de coborările tehnice şi rapide, care i-au pus probleme în ultima săptămână. În cazul în care Pinot va face un Tur al Franţei memorabil, merită pusă o întrebare: îl va mai putea ţine FDJ şi în sezonul viitor?

– A terminat pe locul 40, la 25 de minute şi jumătate de învingător, dar Andy Schleck are toate motivele să spere că va fi la un nivel ridicat în iulie, astfel încât să lupte pentru măcar o victorie de etapă în Turul Franţei. Poate părea puţin pentru un ciclist care are patru clasări pe podium în Marile Tururi, dar nu trebuie uitat că luxemburghezul vine după cea mai dificilă perioadă a carierei, în care şi-a pierdut forma şi încrederea. Schleck nu va fi favorit nici măcar la o clasare între primii cinci, dar ediţia centenară a Marii Bucle poate marca startul unui nou drum pentru el, la finalul căruia să redevină rutierul din urmă cu câteva sezoane.